Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Copilul de foc de Mirela Stănciulescu

Mirela Stănciulescu s-a făcut cunoscută ca traducătoare. Traducerile sale - din portugheză: José Saramago (Pluta de piatră), Augusto Abelaira (Bunele intenţii) şi din engleză: Joyce Carol Oates (Oameni de preţ), Jan Willem van de Wetering (Intrus în Amsterdam) etc. - se remarcă prin competenţă profesională, subtilitate şi bun-gust. O adevărată demonstraţie de virtuozitate stilistică a constituit-o traducerea romanului lui José Saramago, Pluta de piatră, care cuprinde multe pagini poematice, de o frumuseţe barocă.

După ce şi-a folosit talentul literar pentru a reconstitui în spaţiul culturii române creaţii valoroase ale unor autori străini, Mirela Stănciulescu a hotărât să se prezinte în faţa cititorilor cu un roman propriu, Copilul de foc, care are toate şansele să-i cucerească pe critici şi să devină în acelaşi timp un best-seller. Romanul, un Love story românesc, mai puţin melodramatic însă şi mai compatibil cu ideea de literatură bună decât cel american, aduce în prim-plan două personaje greu de uitat: un mare muzician, Matei Visarion, aflat la apogeul carierei sale, împovărat de propriul său succes, şi o femeie mai tânără decât el (totuşi nu foarte tânără), Roxana Calinderu, care a visat cândva să devină pianistă, dar care s-a resemnat de-a lungul anilor să ducă o viaţă ternă (lucrează la Vamă, creşte singură un copil, Mihnea, nerecunoscut de tatăl său etc.). Iubirea lor face parte din categoria iubirilor imposibile, pentru că Matei Visarion este legat printr-o căsătorie veche, intrată în mitologia lumii muzicale, de o femeie întrutotul respectabilă, căruia nu are ce să-i reproşeze, iar Roxana Calinderu se află în momentul nesperat al biografiei ei când tatăl copilului, Marian Vişoiu, un bărbat energic şi prozaic, considerat o vedetă TV, se hotărăşte să se întoarcă la ea şi să-şi asume paternitatea asupra lui Mihnea.

Dragostea celor doi este nu numai imposibilă, ci şi greu inteligibilă de cei din jur, pentru că are un romantism şi un fior metafizic străine de sensibilitatea lumii de azi. Matei Visarion şi Roxana Calinderu vorbesc, parcă, într-o limbă moartă, care sună straniu pentru contemporanii lor şi, cel mult, le trezeşte o vagă nostalgie. Această dramă a necomunicării (între îndrăgostiţi şi mediul în care ei trăiesc) este evidenţiată cu gravitate şi, în acelaşi timp, cu un fin umor printr-un procedeu epic ingenios. Mesajele schimbate prin e-mail de Matei şi Roxana sunt interceptate fraudulos - şi comentate - de un personaj meschin, lipsit de fantezie, Grigore Micu. Martor incompetent al unei mari iubiri, Grigore Micu se lansează în interpretări care amuză, prin inadecvare, dar şi înspăimântă, sugerând opacitatea şi agresivitatea latentă a simţului comun.

Fragmentul pe care îl reproducem în premieră în România literară (romanul în întregime, sub formă de carte, urmând să apară în scurt timp) îl prezintă tocmai pe acest Grigore Micu, terifiant-amuzant erou al timpului nostru.

Alex. Ştef|nescu



Grigore Micu îşi imaginase de multe ori scena.

O ştia atât de bine, încât o putea descrie şi cu ochii închişi, deşi nu se întâmplase. încă.

Stătea în picioare în faţa biroului doamnei Ropot. Doamna Ropot şedea liniştită şi îl cerceta prin ochelari.

Grigore Micu scruta încruntat bradul împodobit care trona, ca la fiecare sfîrşit de an, lîngă fereastra largă din spatele biroului. Apoi se arunca hotărât înainte, şi, în avântul său de nestăvilit, dărâma bradul, făcând zob globurile multicolore şi zdrobind sub tălpi lumina roşie scânteietoare. Se auzea în toată clădirea zăngănitul insuportabil şi inconfundabil al unui brad dărâmat. Toată lumea dădea năvală în biroul doamnei Ropot, în frunte cu asistenta Eliza, şi vedea chipul patroanei - mereu imperturbabil - desfigurat acum de spaimă, şi pe Grigore Micu - cel mereu paşnic - privindu-i dârz, cu un zâmbet biruitor pe faţă.

- Mi-am dat demisia! le striga. Eu am curajul pe care voi nu-l veţi avea niciodată!

Nu ştia prea bine când avea s-o facă şi pentru ce motiv anume, dar ştia că avea s-o facă la un moment dat, într-un an, neapărat de sărbători, neapărat dărâmând bradul. îşi închipuia acest lucru de câtva timp, de când simţea că viaţa lui stagnează la firmă.

Am împlinit azi 40 de ani, îşi spuse cu năduf. Şi ce dacă? Am trecut sub tăcere aniversarea mea. Totuşi, speram să-şi amintească măcar o persoană, acolo, dintre colegi. Mă gândeam că, poate, îmi vor organiza o petrecere-surpriză, aşa cum s-a întâmplat anul trecut pentru doamna Ropot. Mă gândeam că, poate, doamna Ropot însăşi mă va chema în biroul ei, cu această ocazie, îmi va oferi cadou un post mai acătării. Nici vorbă, însă! Sunt tot un umil slujbaş la o firmă de calculatoare pentru consolidarea căreia mi-am pus umărul din greu, de peste şapte ani de zile. Doamna Ropot nu mi-a mulţumit niciodată pentru ce fac, oricât de mult stau peste program, la oricâte proiecte aş lucra... în altă parte, aş fi tratat cu respect, mi-ar da cel puţin un post de şef de departament, iar aici sunt mereu trecut cu vederea!

La firmă se simţise, iniţial, sigur şi de neclintit. Şi, totuşi, în ultima vreme, nu mai putea suporta situaţia. Munca lui până la ore târzii din noapte, lucrul acasă, în weekend-uri şi în zilele de concediu, nimic nu era apreciat cum se cuvine! Până şi în rarele dăţi când visa, visa numai soluţii la proiectele în lucru sau noi proiecte pe care a doua zi se grăbea să i le prezinte triumfător impasibilei doamne Ropot. La ce bun?

Grigore Micu îşi mângâie gânditor bărbuţa. Simţea că în curând trebuie să se întâmple ceva care să îi schimbe cursul vieţii. Era pregătit. Aştepta doar momentul. Acum nu era momentul. Nu încă.

Important e că sunt, oricum, pregătit mental pentru o schimbare majoră, îşi spuse. Poate chiar sfârşitul acestui an va aduce schimbarea. Sunt şi voi fi pregătit!

Grigore Micu privi la ceasul de pe perete. Era târziu. Ca de obicei, rămăsese ultimul la birou. Până şi de ziua lui!

Era o zi mohorâtă şi rece de septembrie, mai degrabă potrivită pentru o zi de noiembrie târziu. îşi trase pardesiul negru pe el şi îşi înfăşură fularul negru de mătase în jurul gătului. Purta pardesie şi paltoane lungi încă de când era în liceu, pentru a da impresia de înălţime. Avusese dintotdeauna temerea nemărturisită că e prea scund, la 1,69 m.

De-abia când intră în Internet café şi îşi scoase pardesiul îşi dădu seama că era în costumul de serviciu. De obicei, mergea întâi acasă, să se schimbe. Acum făcea notă discordantă faţă de puştii din jur. îi surâse binevoitor fetei de la casierie în timp ce plătea şi îi spuse plin de importanţă, justificându-şi astfel ţinuta:

- Azi e ziua mea, am împlinit o cifră rotundă şi mă pregătesc să merg la petrecerea pe care o dau prietenii mei, în cinstea mea, la un restaurant select, care de-abia s-a deschis!

Fata îi zâmbi, îmbujorată de atenţia care i se acorda în mod neaşteptat, şi îi ură la mulţi ani.

- Ce frumos din partea prietenilor dumneavoastră! rosti ea, visătoare. Ce bine e să fii în centrul atenţiei, înconjurat de prieteni!

- E ceva normal, îi răspunse cu modestie Grigore Micu. Mereu ne adunăm şi ne facem surprize unul altuia. Suntem un cerc de prieteni devotaţi.

îi lăsă un bacşiş generos fetei şi se duse glonţ în colţul cel mai întunecat al salonului. Acolo era un calculator neglijat de toţi şi acolo îi plăcea lui să-şi facă veacul, navigând pe Internet.

Primul impuls a fost să caute, ca de obicei în ultima vreme, oferte de serviciu - nu ştii niciodată de unde sare iepurele! Apoi se răzgândi. Mai avea o grămadă de timp în faţă. El hotăra când şi cum va demara schimbarea! Acum era mai bine să se relaxeze şi să stea pe chat cu nişte necunoscuţi cu care putea discuta orice, fără complexe.

Nu rămase foarte mult timp la Internet. îşi consulta mereu ceasul, preocupat, gândindu-se că, poate, fata de la casierie îl urmăreşte cu privirile şi se întreabă când va pleca la petrecere. După o oră, se ridică de la monitor şi se îmbrăcă să plece. O salută amical pe casieriţă şi ea îi zâmbi complice, urându-i petrecere frumoasă şi oftând cu melancolie.

Ajunse acasă pe o ploaie măruntă şi deasă, pătrunzătoare. Se scutură înfrigurat înainte de a intra în garsoniera mare şi întunecată.

Cred că, totuşi, va trebui să fac un efort şi să-mi instalez Internet pe calculatorul de acasă, spuse Grigore Micu, în timp ce-şi ştergea pantofii pe covorul negru de plastic de la intrare. în felul ăsta, o să mă duc la Internet café doar când o să am chef să ies. Va veni iarna, poate n-o să mai vreau să ies din casă...

îşi mângâie bărbuţa alene, înainte de a descuia uşa şi a aprinde lumina în casă. Avea emoţii. Dacă, atunci când va deschide uşa, se va aprinde brusc lumina şi toţi colegii de la firmă, în frunte cu doamna Ropot, îi vor striga: La mulţi ani!? Poate chiar de asta plecaseră cu toţii înaintea lui de la serviciu, ca să-i facă o surpriză, nu pentru că era vineri. Dacă vor pocni sticlele de şampanie şi vor zbura baloane colorate prin încăpere? Dacă se va porni o muzică veselă de discotecă, trezind tot blocul din adormire? Dacă va petrece toată noaptea, aşa cum îi spusese casieriţei de la Internet café?



Se trezi mahmur, aproape de prânz. Băuse singur, toată noaptea, o sticlă de vin roşu, în faţa televizorului, trecând de pe un canal pe altul. în cele din urmă, vizionase cu un interes crescând un film în alb şi negru cu Humphrey Bogart, care juca rolul unui detectiv dur şi fără scrupule, pentru care nimic nu era mai de preţ decât justiţia.

Aşa îi plăcea şi lui, îşi spusese Grigore Micu. Să facă dreptate! Să pună lucrurile la punct! Cum ar şti el să organizeze totul în firmă, dacă ar fi el patronul, şi nu placida doamnă Ropot! Cum ar pune totul în mişcare, de unul singur!

îşi fixase privirile încrâncenate pe singura plantă pe care o avea în garsonieră. Era un trandafir japonez pe care i-l prăsise cu un an în urmă asistenta Eliza. Trandafirul crescuse la birou, însă, de când îl adusese acasă, nu îi mergea prea bine. Se pleoştise şi începuseră să ai cadă frunzele. Grigore Micu îl uda conştiincios în fiecare seară şi îl ţinea la geam, să aibă lumină. Era încrezător. Trandafirul avea să crească imens şi să îi umple camera. Avea să devină un adevărat arbust, cu care se va mândri în faţa oricărui musafir. Deocamdată, trebuia să mai aştepte. Şi să îl ude în fiecare seară.



Luă prânzul în oraş, într-un fast-food. Se gândise iniţial să meargă la un restaurant de lux, în definitiv împlinise o cifră rotundă. Se gândise cum avea să se aşeze, îmbrăcat la patru ace, la o masă pentru două persoane, şi i se va adresa răspicat chelnerului:

- Va veni domnul Claudiu să întrebe de mine. Mă numesc Grigore Micu. Vă rog să îl aduceţi la masă! între timp, aş dori să comand. Domnul Claudiu m-a sunat că e reţinut la o şedinţă şi mai întârzie.

Iar după ce va consuma el totul pe îndelete, va plăti nota şi îi va spune chelnerului, cu un aer preocupat, arătându-i ceasul:

- Vă rog să îl informaţi pe domnul Claudiu că nu am mai putut să-l aştept, am avion peste două ore şi trebuie să ajung la aeroport!

îi va lăsa un bacşiş corespunzător.

Dar, apoi, Grigore Micu se răzgândise. De ce să cheltuiască aiurea atâţia bani? Mai bine să-şi plătească instalarea Internet-ului acasă. Era un cadou mai nimerit. Tot mai bine la fast-food!