Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Parodii originale:
Corect politic despre corectitudinea politică de ---



Adriana Bittel

Ca babă mă simt vexată, dar...



Cred că există momente în literatura română cînd cineva trebuie să se ridice şi să spună enough! unui fenomen cultural care intoxică minţile copiilor noştri de vreo 115 ani. Mi se pare că am aşteptat destul să o facă altcineva în locul meu, tineri mai competenţi, cu studii postuniversitare peste Ocean sau la SNSPA. Aşa că, avînd în spate (au, spatele!) vechea justificare liberală potrivit căreia exercitarea raţiunii e o datorie a fiecărui cetăţean*, mă ridic, scîrţîind din toate încheieturile, să spun No, Non, Nein poveştilor lui Ion Creangă. în ochii tuturor locuitorilor României, Ion Creangă nu mai e un scriitor, ci un brand. Sub brand circulă, vehiculate de bunici, părinţi, învăţători care-şi predau ştafeta de multe generaţii, poveştile (dar şi povestirile şi Amintirile), perpetuînd prejudecăţi nocive ce împiedică asimilarea trendurilor cu tradiţie în Occident - feminism, ecologism, corectitudine politică. Şi atunci, ce să ne mai mirăm că, nutriţi din copilărie cu asemenea mentalităţi indigeste, în habitatul nostru postmodern proliferează iarba rea a discriminărilor de tot soiul, sufocînd culturile implementate, finanţate, legiferate şi păzite de foruri, organisme internaţionale, fundaţii şi persoane fizice luminate. Păi, la ce ne îndeamnă eternul şi fascinantul Ion Creangă, cu periculoasa sa putere de seducţie, în al cărui discurs abundă atitudini jignitoare faţă de femei, bătrîni, minorităţi, persoane cu dizabilităţi, ignorarea drepturilor animalelor, violenţa domestică, exploatarea copiilor, distrugerea mediului natural, corupţia, hărţuirea şi şantajul? Ne face să rîdem de victime, să simpatizăm cu infractorii, să fentăm normele U.E., simţind că ele ne forţează, excesiv şi dogmatic, respectul. Şi ne încurajează să nu ne sfiim a ne da pe faţă atitudinea proptită în prejudecăţi şi stereotipuri locale reiterate de secole. Intrată prin tradiţie în specific.

O critică politică - în sensul foarte larg anglo-saxon - a poveştilor ar scoate la iveală multiple şi grave incorectitudini, ce ar merita un studiu academic detaliat, pus la dispoziţia organismelor abilitate. Nu pot aici să enumăr decît mostre ce responsabilizează nu doar autorul - nemuritorul, ci şi lunga serie de receptori care s-au bucurat şi au rîs şi l-au iubit pe clasicul povestaş. Ceea ce continuă să facă şi azi. Cineva trebuie să le spună: e o eroare şi un prejudiciu adus imaginii ţării noastre în pragul integrării.

în primul rînd, studiile de gen ar găsi în toată opera lui Ion Creangă un demers ideatic revoltător la culme: femeile sînt conceptualizate, adică exista doar în relaţie cu bărbaţii, iar această relaţie se reduce la a-i servi în toate cele, neavînd ele dreptul de a decide asupra propriei vieţi intime şi profesionale. Frumoasă, robace şi supusă - acesta e portretul femeii ideale din poveşti. De exemplu, fata de împărat din Povestea porcului se lasă măritată cu animalul, ,zicînd în inima sa: ŤDacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămîie.ť Şi s-a şi apucat de gospodărie." Iar după ce arde pielea de porc, ca să-i rămînă doar bărbatul nopţilor fierbinţi, şi acesta o părăseşte, cum pe atunci adăposturi pentru femei singure însărcinate nu existau, n-are altă soluţie decît să-şi ia cîmpii: ,Ea, văzîndu-se acum aşa de nenorocită şi horopsită, ce să facă şi încotro s-apuce? Să se ducă la părinţi? Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor. Să rămîie pe loc? Nu avea cele trebuitoare şi-i era lehamite de mustrările socrilor." Aşa că devine o homeless-ă, o SDF-istă, o vagaboandă, în căutarea tatălui copilului ei, porcul.

în Stan Păţitul, mentalitatea machistă e arhi/arhetipică. Flăcăul tomnatic tot amînă să-şi ia nevastă, experienţele maritale ale altora făcîndu-l să ezite îndelung: ,De multe ori i-a venit flăcăului în cap să se însoare, dar cînd îşi aducea aminte de cîte i-au spus că au pătimit unii şi alţii de la femeile lor se lua pe gînduri şi amîna din zi în zi şi de joi pînă mai apoi ş...ţ. Unia zic aşa, că femeia-i sac fără fund. Ce-o mai fi şi asta? Alţii, că să te ferească Dumnezeu de femeia leneşă, mîrşavă şi răsipitoare; alţii, alte năstruşnicii, încît nu ştii ce să crezi şi ce să nu crezi?!" Cînd aghiuţul Chirică îl persuadează să-şi găsească totuşi nevastă, ca să nu fie singur la bătrîneţe şi să aibă ajutor în gospodărie, burlacul prevăzător se gîndeşte şi la eventualitatea unui divorţ cu partaj: ,tare mă tem nu cumva să-mi ieu pe dracul după cap, să-l aduc cu lăutari în casă şi pe urmă să nu-l pot scoate nici cu o mie de popi; c-apoi atunci, lehamite şi de însurat, şi de avere, şi de tot!" Convins totuşi cu abilitate drăcească să încerce, lui Ipate îi place întîi o fată hazulie, dar Chirică nu-i de acord: astea nostime, cu umor, au 3 coaste de drac. Apoi chiteşte bărbatul stătut una mehenghe (cf. Dicţ. Lazăr Şeineanu, ed. 1896,= isteaţă). Femeile deştepte, decretează Chirică, au 2 coaste de drac. în sfîrşit, alegerea se opreşte la răul cel mai mic: ,un puişor de fată" (minoră? o nimfetă?), bună, harnică, blajină şi cu zestre, la care operaţia extragerii unicei coaste de drac - pentru a deveni o soţie perfectă - e mai facilă. Iată materie pentru un masterat, dacă nu pentru un doctorat în studii de gen. Mai am destule exemple de atitudine revoltătoare faţă de demnitatea şi drepturile femeilor, dar spaţiul fiindu-mi limitat, vreau să enunţ în trecere şi alte aspecte ideologic blamabile, în totală neconcordanţă cu recomandările U.E., din Poveştile lui Creangă.

Cel care mă vexează direct şi mă face să scot un Nu gemut din toate puterile cîte mi-au mai rămas e discriminarea persoanelor în etate, ce merge pînă la instigare la crimă. în special babele sînt portretizate ca oribile, rele, puturoase, cînd nu de-a dreptul zgripţuroaice, codoaşe, hîrce-scroafe sau Talpa Iadului. Culmea e atinsă în Soacra cu trei nurori, unde un caz deosebit de grav de omor cu premeditare, o crimă sadică numai bună pentru ,Ştirile de la ora 17" e prezentată de cel mai mare povestitor român ca o comedie, iar detaliile torturării victimei sînt relatate cu o perversă jubilaţie. G. Călinescu (alt incorect ce ar trebui judecat de postmodernitate, alt posibil subiect de masterat) găseşte de cuviinţă să aprecieze ,perfecţiunea malignităţii socerale" în numita proză!

Nici persoanele cu dezabilităţi nu sînt tratate mai bine în Poveşti. Dănilă Prepeleac, care n-are nici o vină că s-a născut cu un IQ mic, e înşelat de toată lumea. E drept că Ion Creangă îi dă o compensaţie - imorală şi ea: fiindcă prostovanului naiv ,Nici nu-i pasă de Năstasă" (la 1876!), recurge la înşelătorii în draci şi se îmbogăţeşte ilicit. ,Se scapă deasupra nevoii" şi ajunge să o ducă mult mai bine decît fratele lui ,harnic, grijuliv şi chiabur". Născuţi cu anomalii genetice sînt şi Spînul, dar şi Gerilă, Flămînzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă, fiinţe deosebite, văzute ca nişte monştri caraghioşi, de care eroul Harap-Alb rîde, în totalul dispreţ al drepturilor handicapaţilor. Ce-ar avea de zis despre toate astea raportorul Parlamentului European Pierre Moscovici şi comisarul pentru Extindere Olli Rehn? Sau cum ar reacţiona Brigitte Bardot şi organziaţia internaţională ,Vier pfoten" (Patru labe) la cruzimea faţă de animale, practicată de personajele lui Creangă? Ca om al cărui canal TV de refugiu e Animal Planet şi ca mare iubitoare de pisici, cîini, cai şi păsări mici, nu pot sta nepăsătoare cînd moşul şi baba îşi bat rău cocoşul şi, respectiv, găina, în Punguţa cu doi bani, cînd personajul titular din Harap Alb** îl pocneşte repetat în cap pe ,răpciuga de cal grebănos, dupuros şi slab de-i numărai coastele", cînd tot el taie capul unui exemplar unic de cerb să-i jupoaie pielea, fără pic de fair-play vînătoresc? Ce să mai zic de defrişările sălbatice ,poroncite", ca din partea lui Dumnezeu, Vidmei de către Ioan Turbincă? Ecologiştii ar avea şi ei de ce să facă un lanţ uman de nuduri (mai la vară). Mă opresc şi mă aşez de unde m-am ridicat, fiindcă, tot răsfoind opera lui Creangă pentru oarece exemple, mi s-a făcut o poftă grozavă să-l recitesc a nu ştiu cîta oară. Cu delicii. Bursierii români din universităţile occidentale să mă judece. n



Alex Ştefănescu

Un apologet al hărţuirii sexuale:

Eminescu



Intelectualii noştri cei mai subţiri, de la Titu Maiorescu la Ion Negoiţescu, au promovat cu o scandaloasă uşurinţă poezia lui Mihai Eminescu, fără să-i denunţe abaterile grave de la ,corectitudinea politică". Acest poet, care se numea în realitate Eminovici, era un sexist intratabil, exponent al unei mentalităţi revolute, specifice epocii lui (un studiu sociologic referitor la prezenţa femeilor în Cenaclul ,Junimea" ar fi revelator în acest sens).

Din punctul de vedere al lui Mihai Eminescu femeia are un IQ inferior bărbatului: ,Aşadar, când plin de visuri, urmăreşti vre o femeie,/ Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee/ Şi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi:/ Nu uita că doamna are minte scurtă, poale lungi."

(Scrisoarea V). În mod tendenţios, pantalonii lungi ai bărbatului nu sunt evocaţi niciodată în opera acestui poet considerat de unii comentatori ,al dragostei".

Ce fel de dragoste - vom vedea imediat. Prin ,dragoste", Mihai Eminescu nu înţelege o apropiere de pe poziţii egale, cu consimţirea explicită a ambelor părţi, ci o utilizare nedemocratică a femeii de către bărbat, în scopul procurării plăcerii. Poetul ,comandă" o femeie, aşa cum ar comanda o pernă electrică. Iar solicitarea i-o adresează, cu un cinism caracteristic, chiar ei: ,O, vino iar în al meu braţ,/ Să te privesc cu mult nesaţ,/ Să razim dulce capul meu,/ De sânul tău, de sânul tău!" (De ce nu-mi vii).

Expresia ultimă, intolerabilă (şi totuşi tolerată, pe parcursul a peste o sută de ani) a acestei concepţii falocratice o constituie practicarea de către poet, cu o consecvenţă care spulberă orice echivoc, a ,hărţuirii sexuale". Poetul o urmăreşte pe femeia ,iubită", aflându-se mereu în preajma locuinţei ei şi îi fixează fereastra luminată cu privirea, propunându-i agresiv, fără să-i fi obţinut în prealabil acordul, un contact vizual: ,La geamul tău ce strălucea/ Privii atât de des;/ O lume toată-nţelegea -/ Tu nu m-ai înţeles." (Pe lângă plopii fără soţ).

Din acest poem, care ar putea oricând constitui o probă incriminatoare într-un proces, se mai evidenţiază un aspect, care ţine de moralitatea publică: ,O lume toată-nţelegea -/ Tu nu m-ai înţeles." Reiese clar că, spre deosebire de victimă, care era naivă, uşor de manipulat (rezultat al unui proces de educaţie inechitabil, încă neorganizat pe baza unor principii multiculturaliste), comunitatea îl cunoştea pe agresor şi se afla chiar într-o relaţie de complicitate cu el.

Într-o ţară civilizată, un personaj care ţine astfel sub teroare o femeie, încălcând flagrant drepturile omului, ar fi condamnat în mod implacabil. Prin sentinţă judecătorească i s-ar interzice să se apropie la o distanţă mai mică de 100 de metri de ,iubita"lui (iar dacă ar folosi un binoclu, s-ar ajunge fără dificultate la stabilirea unei limite de 10.000 de metri). În România, iată, nu s-a întâmplat aşa.

În plus, poetul ar fi făcut, inevitabil, şi închisoare, întrucât el condiţiona promovarea femeii la condiţia de nemuritoare de favorurile sexuale obţinute de la ea: ,Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;// Ai fi trăit în veci de veci/ Şi rânduri de vieţi,/ Cu ale tale braţe reci/ Înmărmureai măreţ." (idem).

Pe bună dreptate, unele organizaţii feministe au protestat în ultima vreme asupra acestui şantaj practicat de Mihai Eminescu. Dreptul de-a ,înmărmuri măreţ" îl are orice persoană, indiferent de sex şi, mai ales, indiferent de afecţiunea pe care o manifestă faţă de un manager, fie el şi al eternităţii.

În poezia lui Mihai Eminescu ,hărţuirea sexuală" se asociază cu alte forme de încălcare a drepturilor omului. Poetul afirmă tranşant (într-un mod insultător pentru categoriile ignorate) că preferă femeile blonde, cu braţe albe şi reci. Este o discriminare inacceptabilă. Milioanele de brunete cu braţe negricioase şi fierbinţi au un potenţial erotic pe nedrept desconsiderat de Mihai Eminescu (Eminovici).

Incluse în manualele şcolare, poemele de acest fel pot induce noilor generaţii o atitudine incorectă politic faţă de actul sexual. Din fericire, deocamdată, tinerii nu citesc şi sunt astfel feriţi de influenţe nefaste. Dar dacă la un moment dat ar citi, este foarte probabil că s-ar contamina. I-am întâlni atunci, în grupuri mari, în cartierele de blocuri, fixând cu privirea sutele de ferestre, fără să putem stabili cu precizie cine ce fereastră fixează. S-ar instaura o confuzie generală, iar justiţia nu ar putea să-şi facă datoria.

În plus, s-ar înregistra numeroase cazuri de reclamă mascată la termopan. n



Citatele din acest text

sunt interzise tinerilor sub ani



Tudorel Urian

Un scriitor cu probleme: Slavici



În epoca multiculturalismului, a identităţilor multiple şi a plurilingvismului se recomandă abordarea cu multă atenţie a operelor unor scriitori, inclusiv a acelora aşa-zis ,clasici". Un exemplu trist de scriere cu accente nocive, peste care ne-am obişnuit să trecem cu impardonabilă indiferenţă este nuvela Moara cu noroc, de Ion Slavici, una dintre piesele de rezistenţă ale programelor şcolare din secolul trecut. E drept, scrierea face parte din operele publicate în perioada junimistă a autorului (a fost scrisă în anul 1881), concepţiile politice ale lui Ion Slavici cunoscînd, în timp, o salutară evoluţie. Este suficient să spunem că, ajuns la deplina maturitate mentală, venerabilul prozator ardelean s-a opus unirii Transilvaniei cu Regatul României din anul 1918, dovedindu-se, prin aceasta, un european adevărat şi un adversar ireconciliabil al statelor naţionale, clădite pe baza criteriului etnic.

Să revenim însă la anul de graţie 1881. Generaţii întregi de români au crescut cu iluzia valorilor morale pe care, chipurile, le-ar promova scriitorul prin vocea personajelor sale şi în special a bătrînei, soacra lui Ghiţă, adevărată voce a raţiunii. De altfel, nuvela debutează cu un monolog al femeii, mică lecţie de înţelepciune. Frazele ei de adîncă simţire încep cu replica devenită clasică: ,Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit". Urmează o mică lecţie de retorică, plină de suişuri (pînă la Dumnezeu) şi coborîşuri (toate avatarurile vîrstei), cu o concluzie care sugerează clar opţiunea vorbitoarei: ,şi-mi vine să rîd cînd mi-o închipuiesc (pe Ana) cîrciumăriţă".

Tot de pe prima pagină ne vine însă şi primul semnal clar de alarmă legat de această producţie literară. După un discurs atît de meşteşugit al bătrînei vine replica lui Ghiţă, rece şi ascuţită ca o lamă de cuţit, care demonstrează misoginismului său latent: ,Atunci să nu mai pierdem vorba degeaba: mă duc să vorbesc cu arîndaşul, şi de la Sf. Gheorghe cîrciuma de la Moara cu noroc e a noastră". Este limpede că bărbatul nu a ascultat nimic din pledoaria soacrei sale pentru că, în societatea machistă al cărei tipic reprezentant este, rolul femeii se reduce la a face treburile casei şi copii. Ea nu trebuie

să-şi dea cu părerea în legătură cu deciziile privind viitorul familiei.

Şi acesta este doar începutul. Dacă, iniţial, Ghiţă face un simulacru de democraţie familială, pe parcurs el renunţă la orice formă de comunicare cu femeile din propria-i familie. De aici un şir întreg de malentendu-uri şi quid pro quod-uri care au culminat cu abandonarea Anei în braţele lui Lică şi drama care se cunoaşte. Deşi pretinde că îşi iubeşte soţia, Lică manifestă faţă de aceasta, pe întreaga durată a nuvelei, o atitudine duplicitară, dispreţuitoare, folosindu-se de ea ca de un obiect sau, mai rău, ca de un animal din gospodărie. Că în Moara cu noroc femeile sînt cetăţeni de categoria a doua o demonstrează şi repetatele hărţuiri sexuale pe care le suportă Uţa (slujnica angajată de Ghiţă la recomandarea jandarmului Pintea), din partea lui Lică. Ea este pişcată de două ori, golăneşte, de pulpe, fără ca autorul să sugereze prin ceva caracterul reprobabil al unui astfel de gest.

Atitudinea faţă de femei nu este, din păcate, singurul element din proza lui Ion Slavici care ar trebui să dea de gîndit. După cum se ştie, acţiunea nuvelei se desfăşoară în satele din apropierea Aradului, zonă recunoscută pentru mixajul etnic al locuitorilor ei. Aici trăiesc laolaltă, în bună vieţuire, români, unguri, nemţi, ţigani, evrei. Cum vede autorul relaţiile dintre toate aceste etnii? În loc să militeze pentru avantajele multiculturalismului şi ale învăţării limbilor tuturor celor care fac parte din aceeaşi comunitate, Ion Slavici ne informează sec de faptul că Ghiţă, într-un moment de supărare, o pălmui fără nici un motiv pe sluga sa, ungurul Marţi. Să pălmuieşti o slugă este deja un mare abuz cu indiscutabile conotaţii penale. Dar să pălmuieşti un ungur este o crimă în contextul iminentei noastre integrări în structurile Europei unite. Iar Ion Slavici nu se distanţează nici de această dată convingător de un astfel de gest condamnabil. Bine, veţi spune, dar faptele s-au petrecut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Are vreo importanţă? Şi atunci românul era român, iar ungurul ungur şi amândoi ar fi trebuit să aspire la integrarea în marea familie europeană.

Toate pălesc însă în faţa grozăviei ce va să vie: Ion Slavici este un scriitor antisemit. ,Arîndaşul" căsăpit de oamenii lui Lică pentru a fi jefuit este evreu. Mă tem că această scăpare din partea autorului nu este una pur accidentală. Dumnezeule mare, s-ar fi găsit oricînd o sută de ,arîndaşi" români gata de oferit lui Lică spre căsăpire pentru bunul mers al naraţiunii. Şi dacă nu s-ar fi găsit, s-ar fi putut împrumuta unul deja celebru de la colegul junimist al domnului Slavici, I.L. Caragiale. Aşa, se poate spune că, prin scrisul său iresponsabil, scriitorul din Şiria (N.B. poate că nici denumirea acestei localităţi nu este pur întîmplătoare!!!) nu a făcut decît să anticipeze cu cîteva decenii dramele şoah-ului.

Una peste alta, este incredibil cum o nuvelă, precum Moara cu noroc a ajuns să fie recomandată vreme de mai bine de un secol elevilor şi studenţilor din România. Cu astfel de lecturi s-a ajuns ca românii să-i prefere pe Ionuţ Iftimoaie lui Cătălin Zmărăndescu, pe Nicoleta Luciu Ginei Pistol, grupul Racla grupului Cripta (manent) şi pe fraţii Becali fraţilor Păunescu. E limpede că aşa nu se mai poate. Trebuie să stopăm degradarea culturii române. Un prim pas necesar ar fi arderea cărţilor lui Ion Slavici în Piaţa Publică.



Sorin Lavric

Camil cel incorect



În viaţa mea nu am citit o dramaturgie mai incorectă politic ca cea a lui Camil Petrescu. O asemenea lipsă de bun-simţ camuflată într-o atît de pretenţioasă atitudine intelectuală cu greu s-ar mai putea găsi în lumea literelor româneşti. Omului acestuia parcă îi intrase în cap să scandalizeze cu orice preţ, făcînd uz de foarte îndoielnice şi, pînă la urmă, foarte ieftine procedee de analiză psihologică, şi toate acestea nu cu scopul de a spune vreun adevăr uman, unul oricît de mic şi de cuminţel, ci pentru a le împuia oamenilor capul, în numele ideilor subtile, cu tot felul de sordide discriminări sexuale. Cele mai mari nedreptăţi erotice s-au făcut mereu în numele ideilor subtile.

Locul unde îndrăzneala dramaturgului, degenerînd în cea mai crasă incorectitudine, atinge o culme a subtilităţilor neruşinate priveşte banala şi neproblematica relaţie dintre bărbat şi femeie. Numai un diavol obsedat de ierarhii necuviincioase ar fi putut să vadă în psihologia sexelor o sursă de inspiraţie pentru cele mai nedrepte sentinţe pe care un dramaturg le-ar fi putut rosti vreodată despre femei. Invariabil şi în chip constant, Camil Petrescu coboară din rang femeia, înjosind-o şi calomniind-o mereu, şi asta numai şi numai pentru a justifica dominaţia căreia doamnele lumii contemporane i-au căzut astăzi victime. Pentru Camil cel incorect, femeia este principala sursă a dezordinii morale, şi de aceea ea trebuie dominată şi asuprită, într-o tenace şi neobosită încercare de a micşora efectul destabilizator pe care prezenţa ei îl poate provoca în mijlocul bărbaţilor. Dacă într-un loc va apărea femeia, poţi fi sigur că în acelaşi loc se vor ivi dramele: crize de conştiinţă, altercaţii violente şi deznodăminte sîngeroase, dar asta numai după ce flirtul, adulterul şi amorul ilicit le vor fi stors vlaga nefericitelor personaje puse în scenă de incorectul nostru dramaturg.

Camil este un scriitor pernicios pentru singurul motiv că nu acceptă establishment-ul aseptic al mentalităţii feministe. Camil pur şi simplu ne sfidează, văzînd în femeie un amestec de inconsecvenţă morală, de cruzime viscerală şi de ipocrizie constituţională, toate acestea camuflate îndărătul unor înfăţişări de pisici fandosite şi viclene, pentru care viaţa nu poate fi decît o chestiune de perpetuă frivolitate erotică. Oribil, degradant şi inacceptabil!

De pildă, e inacceptabil modul în care autorul, în Act veneţian, îşi botează personajul principal feminin, dovedind un dispreţ de o aiuritoare indiferenţă faţă de sexul frumos: Alta, un nume ce lasă de înţeles că oricare alta ar fi fost în locul Altei, dezamăgirea lui Pietro Gralla nu ar fi putut să fie alta, totul culminînd cu încercarea de omor pe care femeia vieţii lui o săvîrşeşte tot asupra lui. Şi toate acestea pentru ce? Pentru un filfizon de trei parale?

Tot la fel, e inacceptabilă încăpăţînarea cu care Camil, în Suflete tari, vrea să insinueze că o femeie (Ioana) ar putea să împingă la sinucidere un bărbat îndrăgostit (Andrei Pietraru), de parcă întreaga vină ar putea să aparţină altuia decît lui, un labil şi complexat individ căruia idealul de a-şi dărui sufletul iubitei este confundat cu idealul de a o domina fără rezerve. Oare să nu fi ştiut Camil că femeia nu poate fi autorul moral al nici unei sinucideri, cum nu poate fi nici instigatorul, inspiratorul sau complicele vreunei drame erotice? Unde se crede scriitorul? În lumea asta reală şi falsă? Doar contorsionata şi nevrozata fire a dramaturgului nostru a putut născoci asemenea infamii discriminatorii. Noroc că piesele lui nu mai sînt citite azi de nimeni, iar de jucat pe scenă nici atît, şi asta pentru că ele, cu încîlceala lor de idei, sînt prea plictisitoare pentru corectul şi fidelul nostru public de teatru.

Dar piesa în care infamia incorectitudinii atinge apogeul neruşinării discriminatorii este Jocul ielelor: aici nu numai că se insinuează că bărbaţii pot avea nişte idealuri morale pe care femeile le-ar arunca imediat la coş, nu numai că se lasă de înţeles că o femeie se poate împlini în adulter mai mult decît în căsnicie, dar pe deasupra este înfăţişat tabloul degenerării morale la care femeia se poate preta spre a-i face în ciudă soţului. Într-o scenă înmărmuritor de scandaloasă, Sineşti îi aruncă în faţă soţiei: ,Cum să uit că, ani de zile, ca să fii a mea, eram nevoit să te ameţesc mai întîi cu alcool?"

Iată pînă unde poate merge perversiunea misogină a lui Camil: pur şi simplu e vorba de un insolit viol săvîrşit de soţ prin anihilarea voinţei de rezistenţă morală a soţiei. Agentul acestei anihilări este flagelul lumii noastre, alcoolul, iar beneficiarul acestei anihilări este celălalt flagel al lumii noastre, bărbatul. Cît despre victima violului, ea nu doar că-şi înăbuşă scîrba bîndu-şi minţile, dar pînă la urmă chiar ajunge să-i placă, şi asta într-o deplină consonanţă cu apetitul infatigabil al beneficiarului. Concluzia lui Sineşti echivalează cu răzbunarea supremă pe care femeia o poate săvîrşi asupra bărbatului: ,Ce atroce voluptate este să ţii în braţe, abandondat ca morţii înseşi, corpul femeii iubite!"

E odios, în incorectitudinea lui, Camilul acesta al nostru. Propun ca piesele să-i fie rescrise în întregime, cu atenuarea drastică a oricărei nuanţe psihologice ce poate tulbura senina şi unica mentalitate a corectitudinii noastre politice. Trăiască ideologia noastră feministă şi egalitaristă! Doar arta cu tendinţă, doar ea ne mai poate salva!



Daniel Cristea-Enache

Cartoful alternativ



,Îmbrăcaţi în straie de iască/ Sunt gata cartofii să nască./ S-au pregătit o iarnă, de soroc,/ Cu cârtiţele la un loc,/ Cu întunericul, cu coropijniţa şi râmele,/ Şi din toate fărâmele/ Au rămas grei ca mâţele,/ Umflân-

du-li-se ţâţele." Începutul poeziei lui Tudor Arghezi (nume cu o anumită rezonanţă pentru cei tributari tardo-modernismului) ni-l arată la scara lui reală pe acest autor pe care - de fapt - îl ştiam. Nu este acum momentul să schiţăm o biografie, fie şi rezumativă, a lui Arghezi, ori să realizăm o incursiune - cât de scurtă - în imaginarul său poetic. Acestea sunt - de altfel - obiective pe care mai mizează, astăzi, numai critica literară tradiţionalistă, deficitară teoretic, dar nutrind aspiraţii holistice. Ceea ce ar trebui să ne preocupe, în măsura în care participarea noastră la viaţa Cetăţii nu se reduce la o simplă declaraţie de intenţie, la o paradă democratică şi o gesticulaţie liberală, este remanenţa în spiritul arghezian a unor ,valori" şi aspecte cu indice reacţionar. Desigur, se poate argumenta că autorul respectiv a realizat o relativă democratizare a universului poetic, aducând inclusiv în spaţiul acestui text cartofi, cârtiţe, coropijniţe şi râme. Dar această democratizare e una de suprafaţă, făcută ,la derută", menită să arunce praf în ochii celor creduli. Cine se poate oare îndoi de sexismul lui T.A., care transformă cartoful, masculinul cartof, într-un fel de rege barbar, subpământean, dominând cârtiţa oarbă, coropijniţa necăjită şi râmele multe, dar uşor de divizat şi stăpânit? Nu întâmplător, autorul Florilor de mucigai utilizează o imagine (,umflându-li-se ţâţele") care, sub termenul vulgar, neaoşist, indică un machism deviat. Nu e suficient un cartof omnipotent, el mai trebuie - iată - să preia şi atributele feminităţii...

În următoarele versuri din Har (,Auzi?/ Cartofii sunt lehuzi./ Ascultă, harul a trecut prin ei/ Virginal, candid şi holtei,/ Dumnezeieşte./ Cel-de-Sus şi din veac binevoieşte/ Să-şi scoboare sfintele scule/ Până la tubercule"), T.A. face o vădită propagandă religioasă. ,Cel-de-Sus şi din veac" este o reprezentare cu damf gândirist, un element-cheie în reţeaua deasă a ortodoxismului. A-l aduce la nivelul cartofului, cum face T.A., înseamnă - în fond - a răspândi aburul mistic şi a cenzura transcendental încercările sistemice ale raţiunii. Să ne mai mirăm că, imediat, apar în poem şi descântecele (,Şi pentru negul cartofilor cald/ Face descântece, ca pentru smarald")? Cartoful păstrează - însă - bune şanse de a ieşi din acest proiect ,cosmic" şi de a-şi refuza condiţia ,dată", biologică. Esenţial este ca el să devină conştient de drepturile individuale, atât de uşor încălcate; şi, recunoscând dreptul la diferenţă al coropijniţei şi al râmei, să participe la o largă coaliţie a Binelui. Cârtiţa, nevăzătoare, membră a unei categorii defavorizate din naştere, trebuie adusă în prim-plan, transformată în protagonist. În loc de a săpa, bezmetică, galerii subpământene, ea va întruchipa şi propaga valorile adevăratei democraţii, scoţându-le la lumină - prin multiple muşuroaie făcute în pământul tare al prejudecăţilor noastre.

Plasat într-o poziţie secundă, cartoful va rămâne - într-un sens - adevăratul erou al acestei poveşti pline de semnificaţii. Renunţând la complexele de superioritate şi la oficierea unei religii pernicioase, cartoful alternativ va deveni un factor activ în procesul democratic. În loc să domine, va lupta împotriva dominaţiei, în loc să discrimineze negativ, va discrimina pozitiv. Şi când cârtiţa va vedea, cartoful însuşi se va elibera... Pentru mai multe detalii, accesaţi www.potato_freedom.com.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara