Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critica ediţiilor:
Corespondenţă necorespunzătoare de G. Pienescu


Este foarte neplăcut să constaţi în zorile mohorîte şi ceţoase ale zilei, care se-ncaieră lăptoase în crengile despuiate ale copacilor de dincolo de ferestre, închizând cartea pe care ai recitit-o toată noaptea, în linişte şi pe-ndelete, dorind să-i redescoperi toate frumuseţile - şi de ce nu? - şi toate nefrumuseţile, ascunse, şi unele şi altele, pe sub şi printre cuvinte, că, în parte, ţi-ai făcut hatârul, dar că ţi l-ai făcut fără să fi reuşit să-ţi desprinzi mai nainte, de pe luminile ochilor, lentilele de contact ale meseriei de cărţar textolog. Aşa-mi ziceam mai zilele trecute când, adunându-mi fişele de lectură - năravul din fire şi din devenire n-are lecuire - extrase din volumul al IV-lea de Opere ale lui I. L. Caragiale, cuprinzând Corespondenţa "marelui nostru clasic"1), volum apărut anul trecut, sub îngrijirea d-lui Barbu Cioculescu şi sub egida Editurii pentru Literatură Naţională, m-am hotărât, în sfârşit, după multe ezitări, să-mi fac datoria de rubricard şi să mâzgălesc un articol despre această ultimă ediţie a scrisorilor şi telegramelor caragialiene. De ce după multe ezitări? Pentru că l-am cunoscut pe Şerban Cioculescu, l-am preţuit, îi preţuiesc amintirea şi voi continua să i-o preţuiesc, printre altele pentru că era un adevărat cărturar, dublat de un fin ironist şi de un foarte sever editor în acribiile lui filologice. Şi pentru că, de asemenea, preţuiesc intelectualitatea rafinată a d-lui Barbu Cioculescu. Dar şi pentru că, totodată, ultima ediţie a corespondenţei lui Caragiale mă contrariază, aş spune peste poate (probabil peste poatele meu), prin noncalităţile ei filologice şi editoriale.

Apariţia acestui volum de scrisori caragialiene, în anul 2004, la Editura pentru Literatură Naţională, în colecţia "Opere ale literaturii române"(cam pleonastice titulaturi...), a fost precedată, în anul 2000, de publicarea, în aceeaşi colecţie, a unei ediţii de opere ale lui I. L. Caragiale în trei volume, o ediţie împlinită, în care erau reproduse textele din ediţia pentru bibliofili Opere, în două volume, alcătuită şi îngrijită de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu şi Liviu Călin (Bucureşti, Editura Minerva, 1971), care, la rându-i, reproducea textele din ediţia critică apărută în patru volume, sub îngrijirea aceloraşi trei editori, între anii 1959 şi 1965. Pe lângă alte modificări ale cuprinsului, ediţia din 1971, deci şi ediţia din anul 2000, cuprindea şi un grupaj de 103 scrisori, din cele peste 900 cunoscute până atunci, grupaj alcătuit cu mare rigurozitate selectivă - poate chiar cu prea mare rigurozitate selectivă -, prin care editorii au urmărit, probabil, eliminarea din corespondenţă a stereotipismului felicitărilor şi răspunsurilor la felicitări şi totodată a pieselor cenzurabile, precum şi a celor presupuse a nu-i interesa pe ipoteticii lectori de corespondenţă caragialiană.

Întemeindu-mă pe experienţa mea de cărţar, îmi îngădui să consider că Editura pentru Literatură Naţională ar fi procedat foarte cuminte dacă ar fi încheiat ediţia cu volumul al III-lea, care conţinea acea riguroasă selecţie de scrisori. Evident, îmi dau seama că atât d-l Barbu Cioculescu, cât şi editura au avut lăudabila intenţie de-a aduna între copertele aceleiaşi cărţi toată corespondenţa caragialiană editată de Şerban Cioculescu în volumul al VII-lea din aşa-numita ediţie Zarifopol-Cioculescu, volum apărut în 1942, şi în volumul I. L. Caragiale, Scrisori şi acte (şBucureştiţ, Editura pentru literatură, 1963). Din păcate, prin simpla amestecare a textelor tipărite în cele două cărţi de scrisori nu se putea face şi nu s-a făcut o ediţie a corespondenţei caragialine în adevăratul înţeles al cuvântului. Şi acest adevăr nu-l spun numai eu, care mi se pare că mi-am căpătat deja un prost renume de cârciogar, ci îl spune însuşi Şerban Cioculescu. Nu direct, dar indirect, prin reîngrijirea câtorva texte din volumul al VII-lea al ediţiei din 1942, cu prilejul includerii lor în ediţia Opere (2 volume, 1971), prin renunţarea, în 1963, cu prilejul pregătirii ediţiei Scrisori şi acte, la "ortografia" autorului. Citez din Nota asupra ediţiei: "N-am găsit necesar să păstrăm ortografia autorului, de care el însuşi se lepăda, în 1909, într-o scrisoare către G. Ibrăileanu, autorizându-l, în viitor, după publicarea lui Kir Ianulea în Viaţa românească, să-i modernizeze ortografia, rămasă în parte etimologizantă şi cu semne diacritice perimate. Am respectat însă ortoepia autorului, fonetica lui specială, de pecete muntenească, şi formele morfologice particulare" (p. XXVIII). Trecând peste "ortografia", "ortoepia" şi "fonetica lui specială", evident, în mare măsură ipotetice, reproduc aci înseşi cuvintele lui I. L. Caragiale din menţionata scrisoare către G. Ibrăileanu, extrem de interesantă pentru orice editor de texte caragialiene: "Să mă iertaţi că am uitat a vă spune să se culeagă povestea cu ortografia obişnuită; eu, prin deprindere de mult, scriu cu ortografia veche, şi acuma mi-ar trebui multă bătaie de cap la copiat să mă dezbăr, cuvânt cu cuvânt, de apucătura înveterată. Am căutat, pe cât posibil, să fie cel puţin consecventă icoana cuvintelor. Cu altă ocazie, dacă voi mai avea cinstea să figureze numele meu în preţioasa dv. revistă, am să vă rog a dispune să se culeagă tot cu ortografia dv. modernă." Adaug acestor texte, foarte importante şi pentru buna înţelegere a observaţiilor mele următoare, un fragment din prefaţa textologică la ediţia critică a operelor lui I. L. Caragiale, prefaţă subscrisă de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu şi Liviu Călin: "Am aplicat textului noile norme ortografice, dar am respectat particularităţile de limbă introduse de Caragiale. Scriitor realist, el preferă adeseori fonetismele şi formele vorbite, deosebite de ale limbii literare (astfel: nenchiriat, nentrecut, nensemnat, pân). Se ştie că stilul oral joacă un mare rol în scrierile lui Caragiale. Limba scriitorului conţine numeroase particularităţi ale graiurilor vorbite în Muntenia, ca de exemplu iotacizarea: aprinz, crez, şi să crez, închiz, răspunz, văz, vânz, ţiu, viu (indicativ şi conjunctiv prezent), cu -z sau diftong la finală, nu cu -d sau -n (râd, ţin etc.). Printre particularităţile limbii vorbite reproduse de Caragiale şi care figurează în textul ediţiei noastre, semnalăm următoarele: aldată, (= altădată), pân sau pântre (=prin, printre), pă cum (=precum), frizărie (=frizerie), totdeuna, todeuna (=totdeauna), undelemn (=untdelemn), deşchide (=deschide), poci (=pot) etc., precum şi moldovenisme, ca primbla (=plimba), sară (=seară), zaplaz (=zăplaz). Caragiale întrebuinţează o serie de dublete, conservate în textul ediţiei noastre, ca: �aide şi haide, �aida şi haida, cătră şi către, caraghios şi caraghioz, care şi cari, daca şi dacă, d-intâi şi d-întâi, i şi îi, mâini şi mâni, nimeni, nimini şi nimenea, răpede şi repede, strajnic şi straşnic, vreu şi vreau. Relevăm folosirea formei vechi a substantivelor verbale cu ia: apropiare, încheiare (apare şi în neologisme: aliniare, repatriare). Au fost respectate genitiv-dativele de felul: casii, scenii.

Scrierea cu s în postă şi scoală, ca rămăşiţe ale ortografiei latineşti, n-a fost respectată. Neologismele intrate de curând în limbă îşi păstrează caracterul grafic original: abat-jour, garçon ("ospătar"), merçi, otel, paravent etc. ş...ţ

Până în ultimii ani Caragiale şi-a păstrat vechile deprinderi ortografice din şcoala învăţătorului său ploieştean, Basil Drăgoşescu: adevÇr, crezÇmęnt, vÇz etc., de care nu am ţinut seama."

Plecând de la premisa corectă că grafiile şi limba română folosite de I. L. Caragiale în opera sa literară şi în corespondenţă sunt aceleaşi, pentru a realiza o ediţie a corespondenţei de asemenea corectă, d-l Barbu Cioculescu ar fi trebuit ca, ţinând seama de sugestiile şi normele de mai sus, să colaţioneze integral textele scrisorilor cu manuscrisele lor, să extragă, din această colaţionare, argumentele fie pentru păstrarea, fie pentru emendarea prin conjectură a unor forme lingvistice din scrisori. Cu acelaşi prilej ar fi descoperit şi l-ar fi eliminat ca semn grafic tradiţional, lipsit de valoare fonetică, pe -u final din cuvintele terminate în diftongii -ai (alaiu, ceaiu, graiu etc.), -ei (condeiu, obiceiu, temeiu etc.), -âi (întâiu, rămâiu etc.), -oi (ciocoiu, Dorohoiu, voiu etc.), şi în consoanele notate chi (ochiu, vechiu etc.); pe e iniţial din cuvintele din vechiul fond lexical al limbii române şi de la început de silabă l-ar fi modificat, scriindu-l ie (ieftin/ 2) eftin, ieri/eri, ierte-ne/erte-ne, ieşi/ eşi, bănuiesc/ bănuesc,, boierii/ boerii, chefuiesc/ chefuesc, creierul/ creerul, nevoie/ nevoe, Ploieşti/ Ploeşti, trebuie/ trebue, voie/ voe etc. De asemenea, nu ar fi menţinut în textele scrisorilor, ci ar fi corectat vechea grafie iă a diftongului ie, transcriind la-ncheietură/ la-ncheiătură, înapoiem/ înapoiăm, veghierilor/ veghiărilor etc. Cele mai multe probleme i le-ar fi pus d-lui Barbu Cioculescu, dacă l-ar fi preocupat îngrijirea textologică a corespondenţei lui I. L. Caragiale, transcrierea literei s, ale cărei valori fonetice variază în raport de vecinătăţile consonantice sau vocalice în care se află. Astfel, înaintea consoanelor b, d, g, v (sbucium, sburat, gasdă, sdruncinat, sdrobitoare, sgomot, svoneşte), în prefixul des- (desbate), înainte de n (îndrăsneală), în grupurile is şi răs (isbândă, răsvrătire) şi îndeosebi în poziţie intervocalică (animositate, blasoane, desamăgire, desaprobă, desertor, desiderate, desolat, musică, presentare, resultat etc., etc.), această consoană dentală surdă devine, în limba română, consoană dentală sonoră, adică trece din sunetul s în sunetul z. Şi întrucât ortografia limbii române este fonetică, vocabulele scrise mai sus în paranteză cu s ar fi trebuit să fie transcrise, în scrisorile lui I. L. Caragiale, cu z, deci: zbucium, zburat, gazdă, zdruncinat, zgomot, zvoneşte, dezbate, îndrăzneală, izbândă, răzvrătire, animozitate etc. etc.

Colaţionând scrisorile aşa cum au fost tipărite în 1942, d-l Barbu Cioculescu ar fi descoperit, pe lângă formele lingvistice (nu "ortografice", cum scrie d-sa) "duble", ca daca şi dacă, totdeuna şi todeuna, menţionate acestea şi de îngrijitorii ediţiei critice, şi alte nu puţine forme interesante din domeniile foneticii şi morfologiei. Dintr-un simplu sondaj, eu m-am ales cu câteva zeci, din care spaţiul pe care îl am la dispoziţie nu-mi îngăduie să citez decât vreo câteva: ajunsă-ră (sic!) / ajunseră, aminteri / altminteri, să beu / să beau, burgheji / burghezi, cătră/ către, conştiinţios/ conştiincios, condemnabil / condamnabil, contimpuran/ contemporan, să danţeze/ să danseze, dedea, dedese / dădea, dăduse, îmbrăţişeri îmbrăţişări, festivat - participiul de la verbul a festiva = a sărbători - "l-am festivat", sintrofia (âgr. syntrophia) / sindrofia, nu sufer / nu sufăr, tutulor/ tuturor, vacanţie (pl. vacanţii) / vacanţă (pl. vacanţe) etc. etc. După cum se vede, Caragiale trăia într-un spaţiu lingvistic plin de savoare şi de culoare. Acesta a fost şi este un argument pentru ca scrisorile lui să fi fost şi să fie, când vor mai fi, editate cu deosebită solicitudine profesională.

Deşi în Nota asupra ediţiei d-l Barbu Cioculescu afirmă: "Am folosit, în transcrierea scrisorilor, ortografia cea mai recentă a Academiei Române", adevărul este că textele din volumul al IV-lea conţin nepermis de multe greşeli ortografice. Spaţiul rezervat acestui articol nu-mi îngăduie nici de astă dată să citez decât câteva din ele, cu titlul de exemple: numele zilelor şi al lunilor sunt scrise cu litere majuscule, conform ortografiei din anul 1942, deci se cuvenea să fie corectate, ca şi următoarele grafii: alt cuiva, aşa dar, de sigur, încă odată, în deajuns, în deosebi, oare care, ori şi cum, pân' acum, etc. etc.

Se cunoaşte obsedanta grijă a lui Caragiale ca textele sale să fie cruţate de greşeli tipografice. Iată în acest sens un fragment dintr-o scrisoare către Mihalache Dragomirescu din 11/24, XII, 1908: "Roagă din parte-mi pe Gârleanu să îngrijească cu sfinţenie corectura - aminteri, cu greşeli de text şi de punctuaţie proza simplicistă a basmului nu mai are nici o noimă". în scrisoare era vorba de Făt-Frumos cu moţ în frunte. Parcă în pofida acestei temeri, scrisorile conţin multe greşeli de tipar, necorectate într-o erată, - după cum s-ar fi cuvenit -, din care nu citez, iarăşi din lipsă de spaţiu, decât vreo câteva: cricul / criticul, entir / entier, Gück / Glück, Horţiu / Horaţiu, în corpore / in corpore, nostre / noastre, serviteour / serviteur, viu / voi etc., etc.

În aceeaşi măsură cu greşelile de tipar îl contrariază pe cititor, mai ales dacă e cărţar, numărul mare de pagini albe nenumerotate (ce mai risipă de hârtie!) şi neaşteptatele intercalări ale unor adnotări şi completări ale lui Şerban Cioculescu la textele scrisorilor, care ajung să se confunde cu acestea din cauza netipăririi, respectiv neprocesării lor cu alt corp de literă sau cu alte caractere de litere decât cele cu care au fost culese (procesate) scrisorile, aşa cum s-a procedat - şi bine s-a procedat - în ediţiile anterioare ale corespondenţei caragialiene. O altă metodă de separare a adnotărilor cioculesciene de textele scrisorilor caragialiene ar fi putut fi clasicele paranteze drepte (ş...ţ). Exemplele din aceste intervenţii pe care le-am cules prin sondaje sunt foarte numeroase. Indic doar câteva pagini, fără să insist asupra adnotărilor şi nepotrivirilor - există şi de acestea! - între textele scrisorilor şi înscrisurile editorului. Mi-am permis, însă, să le subliniez pe cele care mi s-au părut mai... interesante. Deci se vor avea în vedere pp.: 26, 36, 45, 57, 58, 67, 82, 102, 106, 108, 203-204, 301, 310, 330, 336, 451, 446, 473, 474, 534, 664, 669. Şi aş mai putea indica şi multe alte pagini în care textele adnotărilor lui Şerban Cioculescu din ediţiile anterioare ale corespondenţei caragialiene nu sunt separate, în această ediţie, aşa cum s-ar cuveni, de textele scrisorilor lui Caragiale. Dar mă întreb, uitându-mă la multele fişe de lectură pe care nu le-am folosit până acum la redactarea articolului: Oare această ediţie a corespondenţei lui Caragiale poate fi considerată "ediţie îngrijită", cum stă scris pe coperta ei interioară? îi cer iertare d-lui Cioculescu, dar, neputându-mi nesocoti meseria, cred că nu. Şi mai cred, vorba lui Arghezi, că "adevărul exclude şi reticenţa, şi tăgada neghioabă".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara