Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Corespondența – între literatură și document de Mihaela Albu

Nu de puține ori, memoriile, jurnalele ori corespondența, făcute publice, devin sursă de informare pe multiple planuri. Interesul cititorului este cu atât mai mare cu cât cei ce le semnează au un nume devenit cunoscut printr-o altă activitate – literară, artistică, științifică etc. Exemplele sunt numeroase, deopotrivă în cultura română și în cea universală. Desigur, nu o trecere în revistă a acestora este scopul rândurilor de față.
Ceea ce m-a îndemnat să împărtășesc cititorului câteva gânduri în urma lecturii unor epistole care au trecut oarecum neobservate (sau, când au fost comentate, accentul a fost pus, firesc, pe cele semnate de un autor cu notorietate ca Vintilă Horia), așadar, ceea ce m-a determinat să le comentez este nu numai faima premiatului Goncourt, cât mai ales multitudinea de informații legate de personalitatea marelui scriitor, de perioada și locurile în care a trăit, precum și talentul de povestitor al semnatarului celor din al doilea volum.
Este vorba așadar despre două volume intitulate Scrisori din exil (Editura Memoria), volumul I cuprinzând corespondența dintre Vintilă Horia și fratele său, Alexandre Castaing, volumul al II-lea conținând scrisorile fratelui către cei dragi din țară (1972-19821).
Înainte de toate se cuvine subliniată încă o dată valoarea acestei corespondențe ca sursă de informare. Ceea ce intră în atenția cititorului este în primul rând revelarea activității extrem de laborioase a scriitorului Vintilă Horia. În scrisori, acesta îi împărtășește, firesc, fratelui său la ce lucrează, ce idei/ proiecte are pentru viitor2, atmosfera de la conferințele de mare succes pe care le ține în Spania, Germania, Franța, Italia, temele articolelor pe care le publică în revistele românești ale exilului, dar și în altele apărute în țări ale Europei ori Americii Latine. Amintirile din copilărie, raportarea permanentă la țară, trimiterile – prin asocierea unei imagini, a unei culori, a unui miros etc. – la realități românești pierdute infuzează permanent întregul volum întâi cu sentimentul acut al tragediei exilului, tragedie provocată de acea teroare a istoriei (în termenii Eliade), pe care a provocat-o comunismul.
Dar scrisorile lui Vintilă Horia dau seamă mai ales asupra activității creatoare – multiple și de real succes internațional – a scriitorului.
Și în volumul al doilea, aproape fiecare scrisoare abundă de informații. Și nu numai turistice, dacă luăm în considerare faptul că semnatarul relatează vizitele făcute în diverse zone din Europa.
Ținând cont de interesul față de viața și opera scriitorului Vintilă Horia, multe referiri la acesta din partea fratelui completează istoria literaturii române. În 2 martie 1975, de exemplu, Alexandre Castaing le scrie părinților că V. Horia pleca la Roma pentru o conferință, dar și că „a terminat noua carte, probabil istoria literaturii europene…” Despre Istoria literaturii scrie apoi (în 7 noiembrie 1976) că aceasta „culege elogiile unanime ale criticii”, pentru ca în 7 noiembrie 1981 să spună că „lui Vintilică i-au ieșit două noi cărți, foarte bine primite de presa madrilenă și care o să-i aducă încă un plus de prestigiu peste cel de care se bucura și care era și așa enorm.” Iar mai departe afirmă – cu admirație nestăvilită față de forța creativă a fratelui: „Nici nu am timp să citesc tot ce scrie, atât de prodigioasă îi este creația”.
Referitor la valoarea conferențiarului și la succesul conferințelor, notațiile completează de asemenea informațiile despre activitatea lui Vintilă Horia: „La mijlocul lui ianuarie a venit V. la Paris pentru trei zile. Am avut astfel pentru prima oară prilejul să-l ascultăm vorbind. Conferința / …/ trata despre legătura dintre literatură și știință. Extrem de documentată, dar tratată cu meșteșug de poet, a încântat publicul, între care și pe noi. Mulți auditori înregistrau pe magnetofon ceea ce se spunea, pentru a putea rumega în liniște textul odată întorși acasă, fiindcă publicul venea din America și din Australia, din Africa și din bătrâna Europă. O atmosferă de adâncă și doctă academie. Păcat că nu putem participa mai des la astfel de evenimente, în care poate o parte din viitorul lumii se țese”. (februarie 1979)
Pe lângă toate acestea, epistolele – de mare întindere, dar și de neașteptată valoare stilistică – ale fratelui mai tânăr cuprind însă frecvent secvențe de autentică literatură. Neîndoielnicul său talent, pe care îndemn cititorul volumului să-l descopere, nu a fost, din păcate, valorificat în alte scrieri. Am putea spune că Alexandre (Lulu) a fost, probabil, copleșit de faima fratelui și de aceea nu a avut curajul propriei afirmări. Simple presupuneri, desigur.
Importanța scrisorilor lui Alexandre Castaing către părinții rămași în țară rezidă așadar nu numai în informația pe multiple paliere, dar ele revelă mai ales un spirit de observație, o cultură și un talent speciale. Scrisorile pot fi percepute în primul rând ca un fel de însemnare a călătoriei, o călătorie culturală, expeditorul povestind cu lux de amănunte deplasările pe care le face în diverse locuri mai mult sau mai puțin cunoscute. Cum le descrie, cum comentează diferite întâmplări, comparațiile pe care le face, trimiterile la realități culturale ori la diverse personalități istorice, umorul, limbajul pe ansamblu folosit pentru a trezi interesul la lectură, demască un real scriitor. El scrie așadar despre tot ce se petrece semnificativ în viața sa în perioada ce acoperă începutul vieții la Paris și sfârșitul părinților săi în același an – 1982.
Ceea ce-i trezește nemulțumirea – dincolo de durerea depărtării și a dorului de părinți, de rude, de casă, de țară – este faptul că nu poate comunica direct, că nu-și poate exprima entuziasmul ori dezaprobarea (uneori) față de cele văzute și prin tonalitatea vocii: „Aș vrea să vă povestesc cu viu grai drumul nostru la Ravena. Cuvintele sunt ca boabele de porumb. Trebuie să știi să le dai căldura glasului, atât cât să le faci să danseze ca floricelele în tigaia țiganului. În scris e mai greu, câteodată boabele rămând înghiocate. Voi încerca totuși, sperând să ne găsim împreună în jurul acelei minuni către care ne-am dus cu sufletul îndoit, de teamă să nu găsim o altă Veneție”. (26 sept. 1980, p. 191)
„Floricelele” răsar totuși aproape la fiecare frază, aproape la fiecare pagină. Încă două-trei exemple vor da seamă despre stilul epistolierului:
„…de când s-a construit noul baraj de la Asuan, Nilul nu se mai revarsă în iulie și august, cum a făcut-o de când s-a născut. Și cum asta era bărbăția și vitejia lui, acum e un fel de fluviu la pensie, bucuros să meargă cătinel către marea cea mare. ” (16 mai 1981, p. 202)
Sau: „Iată-ne în luna în care se bat nucii, se pun perele la pod, varza la murat și se transformă gutuile în pastă trandafirie, parfumată și dulce ca o zăhărică de serai. Pe cheiurile Senei copacii au început să piardă frunzele grele de rugină.” (14 oct. 1979, p. 155)
Desigur, realitățile sunt cele din țară, sunt amintiri ale copilăriei, prezentul fiind permanent raportat la timpul de odinioară și la locurile devenite mitice prin neputința revederii. De altfel, ambii frați compară adesea tot ce trăiesc și tot ce văd cu spațiul pierdut. Vintilă Horia stă „lângă Escorial cu Râmnicul în gând” (vol. I, p. 83), Alexandre Castaing numește – ironic – Parisul un „orășel”, fiindcă, așa cum cu nostalgie le scrie părinților, „veneam dintr-un oraș cu dimensiuni mitologice, vreau să spun Râmnicul”. (vol. II, p. 217) Comparațiile sunt întotdeauna în favoarea realităților din țară sau, oricum, pe un nivel de egalitate. Astfel, „covrigi ca pe vremea aceea (a copilăriei, n.n.) nu se mai fac acum nicăieri” (p. 139), la un hotel, pe drumul spre Utrecht, „lângă geam (era) un castan bătrân ca cel de lângă casa lui moș Costică” (p. 10), parcurile din Londra aveau iarba „primitoare ca poienile mănăstirilor noastre” (p.17), într-o „hrubă, săpată într-un ghețar”, „e frig ca-n ghețăria lui moș Costică și-ți picură lacrimi pe spinare” (p. 97), în direcția Salzburgului, o vale „aduce un pic cu a Prahovei” (p. 98), Salzach, „râul care trece prin Salzburg, e o apă mare cât Siretul”. (p. 99) etc., etc.
Dincolo de toate acestea însă, din întreaga corespondență răzbate „o duioasă poveste de dragoste a unei familii unite”, așa cum notează în finalul volumului al doilea Maria Pia Castaing, cea care a pus la dispoziția publicului și a editat scrisorile.
Corespondența dă seamă de aceasta, abundă în informații despre scriitorul Vintilă Horia, dar ne aduce în atenție și talentul de povestitor al celui ce ar fi putut intra cu îndreptățire în istoria literaturii române – Alexandre Castaing.

________
1 Dintr-o eroare, probabil, pe copertă apare 1992, dar ultima scrisoare este datată 7 februarie 1982.
2 „E întotdeauna atât de plin de proiecte și de perspective încât mi se pare că-l am alături pe studentul ce-a fost acum treizeci de ani.” (11 mai 1975); sau „V. ca întotdeauna plin de proiecte, de visuri, de romane”. (24 august 1975)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara