Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
Corijări şi întregiri la biografia lui Horia Roman de Nicolae Scurtu

Biografia poetului, jurnalistului, traducătorului şi memorialistului Horia Roman (n. 9 decembrie 1910, Constanţa – m. 23 decembrie 1982, Roma) a constituit, în ultima vreme, obiect de cercetare pentru istoricul şi criticul literar Florin Manolescu (1943–2015)1 şi pentru doamna Mihaela Podocea- Constantinescu (n. 1943), care a elaborat o fişă literară destinată Dicţionarului general al literaturii române 2, carte fundamentală, coordonată de istoricul literar Eugen Simion (n. 1933), în care se găsesc denaturări şi erori inadmisibile.

În succinta şi irelevanta fişă de istorie literară a lui Horia Roman, inclusă în lucrarea aici amintită, aflăm că autorul cărţii Cenuşa visărilor noastre... (1969) s-a născut în ziua de 19 decembrie 1910 când, de fapt, s-a născut în ziua de 9 decembrie 1910, dată menţionată în certificatul de naştere, precum şi în autobiografia publicată în cartea sa de evocări.

Cât priveşte anul morţii, iarăşi o inexactitate, nu e 1983, ci 23 decembrie 1982, Roma. Data este consemnată în actul de deces, precum şi în necrotextul publicat de Monica Lovinescu în revista „Limite“, din luna decembrie 1982.

În aceeaşi fişă sunt menţionaţi ca elevi ai Liceului „Sfântul Sava“ şi, fireşte, colegi ai lui Horia Roman, Constantin Noica, Barbu Brezianu şi Octav Şuluţiu. Realitatea este, însă, alta. Constantin Noica şi Barbu Brezianu au fost elevi ai Liceului „Spiru Haret“ şi au debutat în revista „Vlăstarul”, iar Octav Şuluţiu a fost elev şi bursier al Liceului „Mihai Viteazul“.

Afirmaţia doamnei Mihaela Podocea- Constantinescu privitoare la faptul că Activitatea lui Rşomanţ a fost dedicată exclusiv jurnalismului, pe care l-a practicat cu pasiune, de la reportajul de fapt divers la foiletonul literar şi la articolul de fond, nu este a sa, ci aparţine Monicăi Lovinescu.

Lectorul onest este rugat să revadă articolul Risipitorul Roman, publicat în cartea Est-etice. Unde scurte. şVolumulţ IV. şBucureştiţ, Humanitas, 1994, p. 19, rândurile 4–7, de sus. (Emisiunea din ziua de 4 februarie 1983).

Aici avem de a face cu un plagiat grosolan, inadmisibil într-o lucrare cu pretenţii ştiinţifice şi aşa de meticulos elaborată.

E necesar să precizez că şi în cazul lui Horia Roman a existat, înainte de prezenţa sa în paginile revistei „Bilete de papagal”, un predebut meritoriu ce se cuvine semnalat.

Nu sunt amintite interviurile3 pe care le-a luat unor scriitori şi nici intervenţia4 sa dintr-o Rotundă a Muzeului Literaturii Române.

Este omisă, inexplicabil, o convorbire5 a sa despre Mircea Eliade şi publicată în România.

Lipseşte orice informaţie din literatura sa epistolară existentă în bibliotecile şi arhivele din ţară, cât şi din străinătate.

Aceste câteva gânduri mi-au fost sugerate de unele epistole ale lui Horia Roman, din care, transcriu, aici, unacât se poate de neconvenţională şi emoţionantă.

*

[Roma, 5 mai 1966]

Dragul meu Smărăndescu,

Am primit cordiala ta scrisoare, atât de emoţionantă, după trecerea celor patru decenii de când nu ne-am mai văzut.
S-au răsturnat între timp imperii, idoli şi tradiţii, prefaceri zguduitoare la care am asistat cu resemnări, cu rebeliuni sau entuziasme, fiecare pe locurile unde ne-au azvârlit destinele vieţii.
Chinezii au o zicală: „fereşte-mă, Doamne, să trăiesc în vremuri interesante“. Generaţia noastră tot de asemenea vremuri a avut parte.
Pe tine, ca şi pe toţi tovarăşii de... suferinţă din orele de matematici, de latină şi fizică de la bătrâna noastră şcoală, pe tine şi pe nici unul nu v-am uitat nici o clipă în acest răstimp.
Am străbătut, cu amintirea voastră, anii buni şi anii răi pe care mi i-a oferit viaţa în ultimul sfert de secol, departe de ţară.
M-am însurat, în 1943, cu o italiancă frumoasă şi blondă, la Roma. Speram, între altele, să învăţ de la ea italieneşte. Rezultatul a fost că a învăţat ea româneşte de la mine şi mi-a făcut şi o fetiţă, azi studentă la medicină în anul V, deci concurentă în meseria ta.
Ţi-am trimis salutări, câteva reproduceri ale unei vechi fotografii de la Sfântul Sava, din 2 februarie 1925, unde eşti tu. O copie ţi-o trimit, în anexă, în această scrisoare.
N-am altă fotografie. Dar îţi trimit atâtea fotografii câţi colegi am fost.
Cum vezi nu am uitat nici numele, nici prenumele fiecăruia din colegi. Pe mine m-am plasat, la coadă, aşa cum eram, de fapt, la studii.
Mă salvă numai „zecele“ de la Română pe care mi-l dădea neuitatul profesor şi marele critic literar Pompiliu Constantinescu.
Acest „10 purta un echilibru în dezastrele...“ contabile ce-mi aduceau celelalte materii. Mai ales matematica unde numai înţeleapta comprehensiune a bunului profesor Traian Pop m-a ajutat să trec hopul.
În aceste condiţii, cum vezi, nu sunt deloc un exemplu ilustru de şcolar. Dar tot ce ştiu despre cultura şi istoria ţării noastre, şi uneori constat că ştiu câte ceva, am învăţat la „Sfântul Sava“, de la marii, bunii şi înţelepţii noştri dascăli.
Îmi spui să vin la Bucureşti, la serbare. Acum nu e cu putinţă. Dar inima mea va fi printre voi la 25 mai 1966.
Mă voi apropia, prin umbra castanilor, de treptele de piatră ale intrării principale, salutând bustul sever al lui August Treboniu Laurian.
Apoi îmi voi potoli setea cu apa rece a micii fântâni poligonale de lângă chioşcul miniatural, cu pituşti şi salamuri unde mă bucuram de... credite nelimitate. Voi fi, deci, la câţiva paşi de voi, visând la... promovare.
Dar cine să ne mai promoveze acum, la vârsta de aproape 60 de ani, când coboară peste albul părului nostru sau al lipsei noastre de păr, o ploaie măruntă de iluzii şi vise pierdute?
Eugen Ionescu îmi spunea nu de mult, la Paris, că noi datorăm totul şcolii de la „Sfântul Sava“.
Cred că are dreptate. Cu diferenţa că el şi-a plătit datoria în plin.
Eu voi rămâne totdeauna dator acestor ziduri glorioase în care a răsunat, şi mai răsună şi azi, profetică, vocea lui Gheorghe Lazăr.
Te îmbrăţişez cu drag şi nostalgie pe tine şi pe toţi cei ce-au mai rămas.

Al tău, al vostru,
Bébé Horia Roman

_________
Originalul acestei epistole, inedite, se află în arhiva lui Petre Smărăndescu (n. 1912, Bucureşti), destinatarul acesteia. Aici se transcrie după o copie fidelă existentă în Muzeului Colegiului „Sfântul Sava” din Bucureşti.
1 Florin Manolescu – Horia Roman în Enciclopedia exilului literar românesc 1945–1989. Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii. Ediţia a doua revizuită şi adăugită. [Bucureşti], Compania, 2010, p. 624–625 + 1 foto reprezentând pe Liviu Rebreanu şi Horia Roman în 1932.
2 Mihaela Podocea-Constantin – Horia Roman – fişă de istorie literară în Dicţionarul general al literaturii române. P/R. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 641–642.
3 Horia Roman – Nocturnă literară. De vorbă cu un scriitor care lucrează după asfinţit, citeşte mult, creează robust şi nu-şi uită camarazii de litere: Liviu Rebreanu în „Adevărul”, 45, nr. 14826, 1 mai 1932, p. 6. Am menţionat doar unul, însă există nenumărate convorbiri cu marii scriitori.
4 Tradiţii militante ale presei literare româneşti. şPartea a 2-aţ în 13 Rotonde, prezidate de Şerban Cioculescu. Transcrierea, colaţionarea textelor şi notele de Claudia Dimiu, Ruxandra Mihăilă, Manuela Tănăsescu. Postfaţă de Nicolae Florescu. [Bucureşti, Întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918“, 1976, p. 313, 316, 319, 331. Biblioteca Manuscriptum].
5 Mircea Handoca – Convorbire cu Horia Roman în Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Bucureşti, Humanitas, [1998], p. 280-291. [Convorbirea a avut loc în ianuarie 1982].

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara