Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Corneliu Baba, în absenţa aniversării de Pavel Şuşară


Pe 18 noiembrie s-au împlinit nouăzeci şi trei de ani de la naşterea lui Corneliu Baba, iar pe 27 decembrie doi ani de la moartea sa. Din vacarmul străzii, al protestelor sindicale, al crizelor de guvern şi poate chiar din acela al vocilor nostre lăuntrice, nu s-a ridicat nici măcar un singur glas care să semnaleze momentele, cu atît mai mult cu cît pictorul ne-a fost efectiv contemporan pînă mai ieri. Au făcut însă acest lucru, fără prea multă agitaţie, dar într-un mod mult mai profund şi mai autentic, Fundaţia Culturală Română, Muzeul Naţional de Artă al României şi Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană din Liège care au organizat în Belgia o importantă expoziţie Baba. Astfel, după treizeci şi cinci de ani de la prima sa expoziţie belgiană (1964), Baba expune acum la Liège. Observînd această gravă amnezie, nu-mi eliberez cu nici un chip vreun regret după festivismele şi după înduioşările ipocrite din alte vremuri, ci constat doar graba suspectă şi, poate, interesată, cu care evităm mărturiile despre noi înşine, acoperind oglinda sau întorcînd-o cu faţa la perete. Şi asta din pricină că ultimele două decenii ale picturii lui Corneliu Baba au fost tocmai o asemenea oglindă, adică o cronică a disperării şi un şir de avertismente. Dar acum nu prea sînt semne că înlăuntrul conştiinţei noastre, individuale sau de grup, acceptăm privirile severe şi vocile neprefăcute. "Coşmarele nopţilor de bătrîneţe, mărturiseşte artistul în jurnalul său, cu o astfel de voce neprefăcută şi cu un sentiment în care luciditatea, împăcarea şi melancolia se amestecă în doze sensibil egale, readuc monştrii goyeşti din lumea necunoaşterii pe ecranul invizibil al instinctelor transformate în haos ameninţător din care culegi episoade stranii. Din haosul acesta nocturn s-au născut Regii mei nebuni şi Spaimele ce pîndesc existenţa şi obligă să iei în seamă lupta destinului propriu." În aceste ceremonii nocturne, pline de patetism, de resemnare şi de revoltă, pictura însăşi trăieşte la limita resorbţiei în substanţa primordială a culorii. Privită în timp, aceasta este ritmată de nenumărate motive şi teme, unele episodice, altele transformate în adevărate obsesii. Toate sînt, însă, legate de anumite momente din viaţa şi din evoluţia artistului. Peisagistica, naturile statice şi compoziţiile cu ţărani şi muncitori se situează, în cea mai mare parte, în perioada tinereţii şi a maturităţii, în timp ce compoziţiile cu accente expresioniste şi cu un apăsat conţinut moral sînt mai degrabă interogaţii ale senectuţii.De-a lungul întregii sale vieţi, pictorul oscilează însă între contemplaţia robustă şi coborîrea abruptă în istorie, între siguranţa, puţin egoistă, a creatorului şi revolta ca formă de participare la viaţa socială. Pînă la urmă, Baba a rezistat presiunii şi, poate, chiar tentaţiei, de a coborî prea mult sub incidenţa istoriei, a rezistat cu demnitate, senin şi fără eroism de paradă. Cînd se revoltă însă, şi nu sînt rare aceste momente, revolta lui este fundamentală. El se manifestă atunci devastator, iar lucrările care dezvăluie acest fapt arată cu totul altfel decît celelalte, atît din punct de vedere narativ, cît şi din punct de vedere plastic. Iconografic, scenele de revoltă nu pot fi decît scene de grup, iar ca modalitate de tratare ele sînt opuse atît ideii de ceremonial, cît şi suspendării previzibile într-o încremenire hieratică. Revolta nu este însă niciodată la Corneliu Baba o stare pură şi o acţiune sălbatică. Dublată întotdeauna de durere, de o anumită descompunere lăuntrică, ea capătă, simultan, înfăţişarea pierderii de sine, a disperării şi a spaimei. O asemenea scenă, fără nici o trimitere către social sau către convulsiile istoriei imediate, este compoziţia întoarcerea de la înmormîntare (1948). Fără a fi vreo legătură directă, de natură epică sau de oricare alta, între această lucrare şi studiile din 1954 şi 1956 pentru proiectul 1907, o anumită solidaritate a expresiei şi a viziunii există cu certitudine între ele.