Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Corozivitatea interogaţiei de Alex Goldiş

Mihai Iovănel, Evreul improbabil.
Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Bucureşti,
Editura Cartea Românescă, 2012, 300 p.

Din paginile unei anchete pe care am coordonato, la începutul lui 2009, în „Vatra” („Bilanţul douămiismului”), reieşea un fapt oarecum surprinză tor la vremea respectivă: generaţia cea mai tânără de scriitori ar excela nu prin proză sau poezie, ci prin critica literară.

Spun surprinzător, pentru că, mai degrabă decât să ofere probe, majoritatea respondenţilor păreau că semnează CEC-uri în alb, de vreme ce mulţi dintre aceşti critici nu debutaseră încă în volum. Între timp, însă, cărţile lui Paul şi Bianca Burţa Cernat, Andrei Terian sau Claudiu Turcuş au demonstrat nu numai acribie în cercetare – calitate de care nimeni nu-i mai suspectează pe tineri într-o epocă a fragmentarismului mediatic –, ci şi mult tact profesional. Principiul de ordine pare a fi sine ira et studio. Mai mult: cele mai importante volume ale ultimei generaţii de critici îşi propun să facă lumină în „cazuri” complicate de istorie literară, imposibil de discutat cu cărţile pe masă înainte de 1990. Fie că e vorba de sinteze privind avangarda şi scriitura feminină interbelică sau, mai restrâns, de reevaluarea unor scriitori precum G. Călinescu sau Norman Manea, toate aceste studii au un grad înalt de dificultate datorită complexităţii fenomenului: abordarea estetică e mereu contrabalansată şi completată de una istorică şi ideologică, astfel încât tabloul rezultat să fie cât mai cuprinzător. Într-un fel, critica totală vizată de şaizecişti – însă ajustată, din cauza contextului, la dogma „autonomiei esteticului” – îşi găseşte, peste ani, complinirea. De altfel, nu-i greu de observat că (sigur, cu diferenţele de rigoare) aceşti critici reînnoadă mai degrabă cu „bunicii” şaizecişti decât cu „părinţii” optzecişti, mai aplecaţi spre fragmentarism şi spre reabilitarea marginalului. Tinerii au în comun cu generaţia critică a anilor şaizeci ambiţia de a reconstrui, după un cataclism social-politic considerabil, istoria literaturii române din rădăcini. După cum generaţia lui Manolescu- Simion simţea că poate repune pe masă, în interpretări înnoitoare, valori scufundate, tot aşa aceşti critici îşi trag profit din posibilitatea de a disputa deschis toate subiectele tabu ale istoriei literare. De aici, pasiunea totalizatoare şi suflul epopeic, evidente dincolo de retorica anti-metafizică şi de suspiciunea faţă de conceptele „înalte”. Dacă noua critică va şti să speculeze şi de acum înainte şansa extraordinară de a putea aborda orice subiect – din orice perspectivă interpretativă –, se anunţă o perioadă extrem de fertilă pentru istoria literară românească.
Cărţilor inventariate mai sus li se adaugă numaidecât recentul studiu al lui Mihai Iovănel, Evreul improbabil. Mihai Sebastian: o monografie ideologică. Şi aici, autorul a optat pentru un subiect cât se poate de complex, un adevărat „caz” al literaturii române, menit să permită reflecţia mai largă asupra culturii interbelice, atât de întoarsă pe toate feţele odată cu revizuirile postdecembriste. Faţă de volumele congenerilor, cartea lui Mihai Iovănel are, însă, o miză programatică mai evidentă. În ciuda aparenţelor, Mihail Sebastian nu e subiectul principal al cărţii sale. Şi asta, nu pentru că criticul de la „Cultura” n-ar avea la degetul mic opera şi biografia autorului. Dimpotrivă. Mihai Iovănel cunoaşte până la intimitate (la propriu şi la figurat) tot felul de detalii legate de persoana lui Mihail Sebastian şi nu se sfieşte să le expună. Ipotezele legate de homosexualitatea refulată a scriitorului, de aşa-zisa lui impotenţă sau de povestea de dragoste cu o tânără admiratoare sunt, toate, centre de interes abia refulate ale unui critic prin excelenţă temperamental şi acid, luat în posesie acum de o mină ştiinţifică bizară pentru cei care-i cunosc activitatea de cronicar.
Nu-i mai puţin adevărat, însă, că masca pedantă îi şade bine tânărului critic tocmai în măsura în care ea vine să-i credibilizeze discursul prin excelenţă polemic, pus permanent să înfrângă prejudecăţi, când nu să caute de-a dreptul noduri în papură. Cel mai apropiat model al lui Mihai Iovănel, din unghiul corozivităţii interogative, dar şi din încercarea de placare a ştiinţificului pe umoral, e Eugen Negrici. În cartea sa de debut, criticul de la „Cultura” încearcă să deconstruiască însăşi ideea de monografie esenţialistă, centrată în jurul unei personalităţi providenţiale pentru o literatură. Dacă se constituie drept focar al investigaţiei, e pentru că Mihail Sebastian e un „caz” care concentrează cât mai multe contexte istorice inedite; mai neelegant spus, autorul Accidentului e privit, nu fără o notă de sadism, drept un cobai al Istoriei: „Cartea pleacă de la premisa că Mihail Sebastian este un autor care permite unificarea, compararea şi înţelegerea unor contexte altfel eterogene, prin datele ce pot fi găsite laolaltă în biografia lui (evreu; discipol al lui Nae Ionescu; membru al Tinerei Generaţii şi al Grupării Criterion: prieten cu Mircea Eliade; redactor la prestigioasa Revista Fundaţiilor Regale; ţintă, în calitate de evreu-generic, a naţionaliştilor radicali, iar în calitate de evreu concret, obiect al legislaţiei antisemite introduse de Statul Român către sfârşitul anilor ’30; apropiat al Partidului Comunist în preajma momentului 23 August 1944; victimă a unui accident neelucidat în 1945, care dă naştere la numeroase legende bazate pe teorii ale conspiraţiei)”.
De aici şi perspectiva critică extrem de acută asupra operei lui Sebastian, care i se pare, lui Mihai Iovănel, cu excepţia Jurnalului (pe care nu-l analizează însă!), minoră. Atât romanele – extrem de subtil comentate –, cât şi teoriile din tinereţe despre epic, sunt supuse unei expertize critice dezabuzate, însă corecte. Nici concesiile sau laşităţile lui Mihail Sebastian nu sunt aduse din condei de discursul tânărului critic, ci, dimpotrivă, semnalate mereu cu probe irefutabile: „falsificarea” debutului din „Lumea” şi „Politica” în favoarea celui din „Cuvântul”, utilizarea dublei semnături, cu numele adevărat şi cu pseudonim în funcţie de destinatari, schimbul de favoruri prin cronicile literare ş.a.m.d.
Ceea ce se retrage dimensiunii personalităţii lui Sebastian pe verticală i se redă, în schimb, pe orizontală. Căci, din unghiul participării la cele mai acute dezbateri de idei ale vremii, Mihail Sebastian e, într-adevăr, personajulreflector exemplar. Portretul ideologic al scriitorului e cu atât mai complex cu cât el nu e construit pornind de la confesiunile de autor, necreditabile tocmai din cauza prezumţiei de autofalsificare (Mihai Iovănel nu-l crede aproape niciodată pe cuvânt pe Sebastian), ci mai degrabă pornind de la contexte. E şi motivul pentru care nici Cum am devenit huligan, nici Jurnalul nu sunt niciodată analizate în sine, ci folosite doar ca probe. Criticul preferă, în schimb, decuparea personalităţii lui Mihail Sebastian de pe fondul de idei al epocii. Un context ideologic, trebuie spus, remarcabil construit, cu o documentaţie istorică şi teoretică exhaustive, ce nu sufocă, însă, tuşele criticului. Evreul improbabil e o excelentă dare de seamă asupra câmpului de idei al interbelicului românesc prin filtrul Mihail Sebastian. Problema Mişcării Legionare şi raportul ei cu Generaţia 27, chestiunea evreiască, situaţia parlamentarismului şi a democraţiei, ascensiunea comunismului sau stabilirea raportului de forţe în câmpul literar interbelic, sunt, toate, teme de reflecţie formulate inteligent de cartea lui Mihai Iovănel. Nu lipsesc tonului neutru însă rezolut al discursului, lăsând programatic faptele să vorbească de la sine, momentele de spectacol interpretativ, cu răsturnări de proporţii. Astfel, se pare că filozofia spiritualistă a Generaţiei 27 are şi mobiluri cât se poate de …pragmatice: „Până şi pentru Eliade, care nu rata nici un prilej de a clama primatul spiritualului, condiţiile materiale sunt decisive”. La fel, prietenia lui Eliade cu Sebastian e privită prin filtrul ficţionalizării ulterioare, menite să spele imaginea primului: „Importanţa pe care i-o acordă Eliade în Memorii (inclusiv în numărul de pagini alocat) depăşeşte sensibil importanţa reală a lui Sebastian (atât în contextul epocii, cât şi în sentimentele lui Eliade, atât cât pot fi ele inferate în context). Sebastian a devenit important retrospectiv, pentru că Sebastian a devenit Evreul – mai mult, Prietenul Meu Evreu”. Cartea lui Mihai Iovănel conţine şi tot ce s-a scris mai pertinent despre relaţia lui Nae Ionescu cu Mihail Sebastian, pornind de la descompunerea, pe puncte, a celebrei prefeţe din De două mii de ani şi de la clarificarea – cu mină de teoretician, de data aceasta – a convenţiei ficţionale ambigue asumate de maestru: „Scriind prefaţa la De două mii de ani, Nae Ionescu răspunde provocării lui Sebastian, care îl travestise foarte transparent într-unul din personaje, şi se identifică în Ghiţă Blidaru. Aici e unul dintre amănuntele importante care au trecut neobservate: Nae scrie prefaţa din perspectiva naratorului Ghiţă. Perfect în acord cu statutul ontologic ambiguu al romanului, Nae Ionescu apelează la un truc care îl transformă într-un personaj al lui Mihail Sebastian. Nae Ionescu recunoaşte (în ambele sensuri: identifică şi acceptă) codul cărţii. Prefaţa este deci scrisă din perspectiva lui Ghiţă Blidaru, care este şi în acelaşi timp nu este Nae Ionescu”. Era nevoie de o minte exersată deopotrivă asupra textelor literare şi a chestiunilor ideologice pentru a demantela relaţia dintre magistru şi discipol în toată complexitatea ei.
Imposibil de reprodus aici analizele ideologice ale romanului De două mii de ani, absolut remarcabile prin atenţia la nuanţă. La capătul lor, scriitorul se recomandă într-adevăr drept un „individualist”, marcat, însă, de prea multe nesiguranţe şi „ambiguităţi” explicabile şi ele în context. Dincolo de clarificările punctuale cu privire la personalitatea lui Mihail Sebastian (absolvită odată pentru totdeauna de acuzaţia nedreaptă a extremismului), studiul tânărului Mihai Iovănel e menit să demonstreze că interpretarea din unghi ideologic a literaturii nu e neapărat, aşa cum se crede îndeobşte la noi, simplificare, „schematism”, lipsă de nuanţă, ci un proces complex, menit să arunce lumini şi umbre noi asupra personalităţii literaturii române. Rămâne, ce-i drept, în urma lecturii Evreului improbabil, carte de impresionantă luciditate analitică pentru un debutant, o nostalgie după abordarea empatică şi după critica înţeleasă ca exerciţiu de admiraţie. Mi-ar fi plăcut să ascult şi „vocea” din Cum am devenit huligan şi din Jurnal, cu toată prezumţia ei de vinovăţie patetic-subiectivă.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara