Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Cotele apelor avangardei de Cosmin Ciotloş

Chiar pentru un cititor nu tocmai experimentat şi chiar la o estimare cât se poate de superficială a titlurilor expuse în librării, numărul cărţilor dedicate avangardei literare româneşti este, de ceva timp încoace, surprinzător & tentant de mare. Să le luăm pe rând: Marin Mincu şi-a reeditat, într-o formulă îmbogăţită, consistenta antologie; Paul Cernat a publicat două volume, în felul lor comunicante, cel dintâi despre Contimporanul, iar al doilea preocupat de complexul major şi persistent al periferiei; Dan Gulea a pus şi el un cuvenit accent politic deasupra perioadei, în recenta Domni, tovarăşi, camarazi. O evoluţie a avangardei române; pe aceeaşi traiectorie, Stelian Tănase a reconstituit un capitol mai actual ca oricând, prin Avangarda românească în arhivele Siguranţei. Şi, plasat la urmă pentru a nu fi diluat în lista anterioară, criticul literar Ion Pop îşi reorganizează şi reciclează cercetările, oferind, între două coperte, o Introducere în avangarda literară românească. Pe cât de modestă şi de didactică poate părea o asemenea titulatură, pe atât e de incisivă. Nimic nu e mai greu decât să oferi o imagine plauzibilă teoretic a unei mişcări proteice prin însăşi definiţia ei şi eterogene prin însăşi structura ei. Iar aceasta după aproape patru decenii de fertile - în plan editorial - investigaţii personale.
Prin ce atrage avangarda? Care sunt resorturile neobişnuitei emulaţii pe care a provocat-o aşa de brusc? Îmi asum riscul de a părea fie obtuz, fie mecanicist, speculând discret pe marginea acestui micro-fenomen ce ţine, oarecum, de o sociologie a lecturii. Departe de a căuta noduri în papură, încerc să explic şi să îmi explic forţa cu care o temă considerată - esteticeşte - marginală, şi-a generat, în surdină, o bibliografie deja bine articulată. Întâi şi-ntâi, nu prea cred - decât la un nivel de seducţie primar - în eterna invocare a spiritului frondeur şi tineresc. Vorbim, totuşi, despre critici literari serioşi, nu despre adolescenţi sătui de rigiditatea programei şcolare.
Mai convingătoare mi se pare varianta unui tip de interes metodologic. Avangarda se pretează extrem de bine şi unei cuprinderi istorice mai ample ori analizei de etapă culturală, şi studiului doctoral de tipul critică a criticii, solid brevetat de evoluţia teoriilor receptării. Apoi, nu trebuie trecut cu vederea calul de bătaie insinuat în fiecare dintre mizele acestor aplicaţii tactice. Invalidată valoric - cu excepţii mici, dar notabile - avangarda pledează cumva de la sine pentru o abordare contextuală. De la studii mentalitare până la extinderi concentrice către teritoriile conexe ale artelor vizuale, de la biografiile mai degrabă halucinante ale militanţilor autohtoni la extremismele lor politice, totul poate atrage - deplin justificat - atenţia cercetătorilor.
În sfârşit, nu văd de ce n-am putea lua toată forfota prin arhivele avangardiste ca pe o promisiune amânată şi ca pe o încălzire prealabilă pentru pasionanta epocă roşie pe care am traversat-o. Cel puţin aşa par să ne sugereze cei care au atins, în treacăt sau nu, problema opţiunilor de stânga ale multora dintre artizanii acestei mişcări de primă jumătate a secolului XX. O perioadă cuceritoare - mai ales pentru criticii prinşi în ritmurile actualităţii culturale - este tratată prin ricoşeu, folosind mediul fecund al uneia în egală măsură entropică.
Nu e dificil de dedus, în atari condiţii, că demersul lui Ion Pop e, comparativ cu moda ce pare să se fi instituit treptat, altceva. Mai sincer şi mai organic ataşat de avangardă, criticul clujean se identifică adesea cu istoria receptării acestei mişcări în perioada postbelică. Şi cu primele încercări de resuscitare analitică a scrierilor - fluctuante şi ca valoare, şi ca atitudine - celor mai importanţi dintre purtătorii de drapel de la unu, Integral sau Contimporanul. Partizan declarat al abordării esenţial literare - şi mai puţin al aceleia conjuncturale, pe care însă, la alţii, nu o neglijează - Ion Pop îşi exersează fineţea la dublu: adică pe text şi în sensul textului. Când, construind un model unitar pentru o definiţie a avangardei - de aici şi de aiurea - include, pe lângă fervorile negaţiei, orientarea prospectivă către un viitor cât de cât aproximabil, el pare să-şi refuze luxul de a rămâne - stilistic - imun la această observaţie. Până la sfârşitul cărţii, tot ceea ce are parte de o consolidare retroactivă (de la dadaismul de export la futurismul sincronizat în timp real, de la constructivismul consensual la suprarealismul cel mai intransigent) e anume repus în funcţiune pentru limpezirea unor tendinţe ulterioare. Istoricitatea nu se pierde în secţiuni de epocă, ci devine premisă a unei tipologii aparte:
"Mutatis mutandis, generaţia literară a anilor '80 a reluat atitudini şi sloganuri ale avangardei istorice, într-un moment când celor mai tineri poeţi li se părea că estetismul Ťneomodernistť al celor de la 1960 trebuie depăşit spre un discurs mai apropiat de realitatea imediată, de limbajul cotidian - nouă căutare de Ťautenticitateť. Este ceea ce se întâmplă, sub ochii noştri, şi cu ultimii veniţi în literatura română, adică cu încă nedeplin conturata Ťgeneraţie 2000ť care, prin opţiunea sa Ťrealistăť, minimalistă, pentru o poezie cât mai Ťtranzitivăť, se doreşte şi mai apropiată de prozaicul univers concret în care trăim, de ceea ce Bogza numise cândva Ťplan primarť, ducând spre ultimele consecinţe proiectul autenticist al predecesorilor imediaţi... Forme, aşadar, de post- sau neo-avangardism, ce nu reiau pur şi simplu, repetitiv, idei moştenite, ci le prelungesc ecoul în Ťstări de spiritť solicitate de noul Ťpuls al vremiiť. Sunt semne că spiritul avangardei, dinamic-interogativ, rămâne în multe privinţe actual şi promiţător de noi Ťîntoarceriť, cu consecinţe benefice pentru conştiinţa şi practica creatoare." (pag. 280)
Onorantă concluzie pentru tinerii autori de azi! Dar - cum să spun, ca să nu cad în paradox? - poate mai onorantă pentru unii dintre avangardişti. Legitimarea unei atitudini prezente prin exemple tutelare din trecut produce, vrând-nevrând, şi un transfer invers. Dinspre o piaţă literară, totuşi, aşezată şi capabilă de absorbţii dintre cele mai neaşteptate, către un mediu cultural eminamente exploziv şi, în consecinţă, foarte de greu de supus unor algoritmi de canonizare. Abia acum e cazul să ne gândim la receptarea critică, invocând nu numai diferenţe de nuanţă, ci, aşa-zicând, de spirit al epocii. Între - de exemplu - felul poliţienesc în care a fost citit scandalosul Poem invectivă al lui Geo Bogza şi reacţiile furibunde, dar mai degrabă carnavaleşti şi devitalizate, care au însoţit debutul goliardic al lui Marius Ianuş este, până la urmă, un clivaj de valorizare. În plus, etanşeităţile de grup ale avangardiştilor riscă, printr-o asemenea stabilire de afinităţi, să se relaxeze mai mult decât respectul pentru adevăr o permite. Nobleţea intenţiei nu o salvează de un aer, totuşi, discutabil.
În aceeaşi linie a textului ce respectă în formă ceea ce afirmă în conţinut, Ion Pop aruncă, aparent din întâmplare, un comentariu subtil la o afirmaţie a aceluiaşi Bogza: "...Ťposedăm cu îndârjire o puternică dorinţă de altceva, de o apariţie care să nu fie contribuţie, ci răsturnareť. Din acest punct de vedere, până şi Ťcontribuţiileť avangardiste precedente vor fi puse în chestiune, acordându-se credit îndeosebi celei mai recente, mai noi dintre mişcările la care se aderă: va fi cazul negării suprarealismului de către Ilarie Voronca, în momentul adeziunii la constructivism, sau al lui Mihail Cosma, integralistul care va distinge între o Ťpreistorieť şi o Ťistorieť a avangardei, aceasta din urmă începând, desigur, cu progamul imediat actual." (pag. 13)
Ce altceva face aici, cu infinită delicateţe, Ion Pop? Deschide ochii la cele mai proaspete dintre versiunile critice ale avangardei - citarea admirativă a studiului lui Paul Cernat e un caz concludent - şi le adaptează unui sistem propriu, preexistent, dominator şi bine sedimentat, de lectură. Avem, prin urmare, în Introducere în avangarda literară românească ceva mult decât o mostră de flexibilitate: un discurs aparent descriptiv, care se construieşte pe sine, minuţios, după chiar traiectul logic al obiectului său. "Litera de lege" negociată prin analiză devine - iertaţi-mi jocurile, vă asigur că nu sunt gratuite! - "lege de literă". Neşansa cărţilor care aparţin bibliografiei obligatorii constă, de obicei, în faptul că au parte de o lectură cinică, ce separă, chirurgical, informaţia de viziune. Iată, ca o răzbunare aşteptată, excepţia!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara