Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Creatorul în oglinda lui Borges de Marius Chivu


„Dacă-l citeşti pe Borges frecvent şi cu atenţie,

devii borgesian 1)”

– Harold Bloom







Scriind despre Tlön Uqbar Orbis Tertius în care vedea „profesiunea de credinţă idealistă” a scriitorului argentinian, Ştefan Aug. Doinaş aminteşte un articol2), din deja celebrul număr special L’Herne din 1964, al lui Maurice-Jean Lefèbvre care, la rându-i, descoperea în Tlön... un mit al civilizaţiei şi culturii, în sensul că la Borges fantezia creatoare a spiritului devine agent al realului. Pe cât de cunoscută, metafora din Tlön... este pe atât de superbă: savanţii de pe planeta inventată de cei din organizaţia care nega existenţa lui Dumnezeu scriu o enciclopedie la fel de fictivă (ficţiune de gradul doi) care invadează realul pământean. „Şi lumea toată va fi Tlön”, căci ficţiunea generează realul.

Povestirea face legătura cu a doua temă esenţială a creaţiei lui Borges: lumea ca bibliotecă. Pe această planetă fictivă, creată după chipul şi asemănarea autorului, „subiectul cunoaşterii e unul şi etern”, deci literatura nu poate avea decât „un subiect unic” cu „infinite variaţii”, mai mult, „cu toate permutările imaginabile”, aşa cum apare, de data aceasta, în Biblioteca Babel. Astfel, autorul îşi va pierde orice individualitate, el rescriind la infinit aceeaşi literatură pe care o (re)adaptează succesiv sensibilităţii contemporane. Iată, aşadar, şi a treia mare obsesie borgesiană, formulată în toată splendoarea ei în Pierre Menard, autorul lui Don Quijote.

Mă voi opri îndeosebi asupra povestirii Biblioteca Babel, unde universul apare ca un turn bibliotecă ce adăposteşte toate cărţile obţinute prin permutarea în toate combinaţiile a celor 25 de simboluri ortografice, şi în toate limbile pământului. Aşadar, Biblioteca ar cuprinde nu doar cărţile care au fost scrise, ci toate volumele care vor fi scrise în viitor şi, ceea ce e şi mai important, toate cele care ar putea fi scrise. La fel, Biblioteca nu se restrânge doar la creaţiile în limbile existente, dar în toate limbile care au dispărut şi care vor veni. Pe scurt, tot ce e omeneşte exprimabil şi în toate limbile pământului. Inclusiv catalogul adevărat al Bibliotecii, dar şi miile şi miile de cataloage false.

M. F. Lefèbvre nu crede însă în posibilitatea existenţei unui asemenea catalog. Demonstraţia lui este strălucită: „Să presupunem că volumele sunt aranjate în felul următor: mai întâi, toate lucrările a căror primă literă e A, apoi cele a căror primă literă e B etc. În grupa lucrărilor A, cele a căror a doua literă e A, apoi cele a căror a doua literă e B. Şi aşa mai departe. Se observă imediat că un catalog ar trebui să menţioneze, pentru a descrie şi a situa o lucrare anumită, toate literele aceste lucrări. Cu alte cuvinte, catalogul din Babel, pentru a designa fiecare volum trebuie să reproducă în întregime fiecare volum. Catalogul e deci o a doua bibliotecă identică cu prima şi conţinută în ea. Ceea ce e imposibil prin ipoteză, dacă toate lucrările sunt distincte. Concluzia este că o lume, finită şi totală nu-şi poate conţine propria sa imagine.” 3)

Demonstraţia lui Lefèbre e valabilă până la un punct şi numai dacă acceptăm criteriul alfabetic pentru constituirea catalogului, criteriu care ar face practic nerecognoscibilă Cartea Unică în masa enormă a variantelor. Un posibil criteriu ar putea fi gradul de eronare în raport cu varianta perfectă, cu Cartea Unică, catalogul înregistrând, în fond, întregul parcurs combinatoric al (pre)variantelor false. Deşi nu se precizează nicăieri dacă acest catalog adevărat al Bibliotecii înregistrează şi versiunile imperfecte, acest lucru se subînţelege. Acele „mii şi mii de cataloage false” pot fi nu doar cele incomplete, dar şi cele care adună laolaltă chiar şi versiunile mai puţin reuşite ale variantei finale. Unul din postulate precizează clar existenţa şi a acelor opere „care nu se diferenţiază decât printr-o literă sau printr-o virgulă.”

Dacă acceptăm că acest catalog adevărat al Bibliotecii include miile şi miile de cataloage false şi chiar şi demonstraţia falsităţii catalogului adevărat, am putea avea într-adevăr o posibilă dublură a Bibliotecii, absolut identică în conţinut, dar – nota bene! – nu şi în formă şi, mai ales, nu în spirit. Catalogul Bibliotecii are, prin definiţie, structura formală a unui inventar, catalogul e enumerativ şi presupune ghilimelele reproducerii. Catalogul e un citat. Prin urmare, catalogul nu poate fi scris/alcătuit decât de un... Pierre Menard – despre care Genette spunea că este „tlönian prin excelenţă” 4). Simpla reproducere presupune (re)citirea, citatul e o rescriere, căci orice cititor devine astfel autor. Respectarea literei e însoţită prin rescriere de o torsionare completă a spiritului textului datorită diferenţei timpului istoric scurs invariabil între cele două acte scripturale. Catalogul nu este câtuşi de puţin „o entitate închisă”, ci un extraordinar (total?) „centru de nenumărate relaţii”. Catalogul e o carte alcătuită din cărţi deja existente. Mai mult decât oricare altă carte, catalogul e inepuizabil prin preluarea automată a câmpului de posibile relaţii ale fiecărei scrieri pe care o menţionează între aceleaşi coperte. Aşadar, cum principiul combinatoriu al variaţiunilor nelimitate presupune diferenţierea chiar şi printr-o virgulă, catalogul Bibliotecii nu poate fi perfect identic cu Biblioteca însăşi – chiar dacă este imaginea ei prin totalitatea versiunilor – întrucât formula lui structurală este enumerativă, depozitară, de reproducere în stil inventar. Biblioteca e cumulativă, însumează conţinuturi, structura ei e în sens. Catalogul doar însumează titluri, structurarea lui alfabetică e în literă. Dacă Biblioteca e memorie, catalogul e virtualizare.

Aşadar, catalogul nu este imaginea unei lumi finite şi totale, ci parte integrantă din aceasta prin simplul fapt că deşi reproduce toate cărţile nu seamănă cu nici una, cu atât mai puţin cu Biblioteca însăşi care conţine toate cărţile. Inclusiv catalogul. Lefèbre ignoră, în sfârşit, cel mai important postulat: „este de-ajuns ca o carte să fie posibilă pentru ca ea să existe”. Tocmai pentru că acest catalog nu poate fi propria imagine a Bibliotecii, Borges formulează credinţa în Cartea Unică care presupune cu necesitate varianta unei „înlănţuiri de silabe secrete, a formării unei limbi absolute sau a unei litere cosmice – Aleph – care stă la baza structurării fărâmiţate a limbilor omeneşti” 5). Din amalgamul tuturor combinaţiilor posibile ale alfabetului, e imposibil să nu se desprindă cel puţin una din limbile secrete care „să cuprindă un sens teribil”, ideea misticii lingvistice a cabaliştilor şi gnosticilor de care Borges se simţea atât de apropiat. Nici un act de limbaj nu este lipsit de semnificaţie: „Nimeni nu poate articula o silabă care să nu fie plină de prudenţă şi teamă şi care să nu constituie, în vreuna din acele limbi secrete, numele autoritar al vreunui zeu”.

Dacă Biblioteca presupune toate permutările posibile de silabe în toate limbile trecute, prezente şi viitoare, atunci trebuie să existe cu necesitate Cartea care adună exclusiv totalitatea perfectă a silabelor secrete în limba secretă şi cosmică a Înţelesului Universal. „Într-un anume raft dintr-un anume hexagon, trebuie să existe o carte care să constituie abrevierea şi compendiul perfect al tuturor celorlalte: un anume bibliotecar a parcurs-o şi este aidoma unui zeu” (Biblioteca Babel).

Cum însăşi această idee vine pe o filieră uluitoare (Galilei, Shelley, Emerson, Bacon, Carlyle, Valéry, Bloy sau Bernard Shaw) şi cum presupune cu necesitate existenţa unui Spirit atemporal şi impersonal care anulează ideea creatorului cu biografie, să întoarcem acum privirea chiar către creaţia lui Borges.

Nici un alt scriitor nu este atât de consecvent cu sine şi cu ideile sale ca el. Obsesiile şi credinţele lui pot fi urmărite pe degetele celor două mâini. În spaţiul utopiei litarare pe care o scrie de la prima povestire la ultimul interviu, Borges a aşezat temeinic ideile cu care a jonglat permanent fie ca simple aluzii fie ca adevărate metafore epistemologice: cantitatea limitată a metaforelor sau legendelor de care e capabilă imaginaţia umană, totala depersonalizare a autorului şi iluzia oricărei paternităţi literare, varietatea infinită a sensurilor prin lecturi succesive, crearea precursorilor cu ajutorul cititorului, neîncetata metamorfoză a operei literare... Postmodernii au găsit aici nesperat tot materialul teoretic de care aveau nevoie în varianta cea mai soft.

La Borges, Creatorul (în sens literar) nu există, el este doar un Spirit proteic care împrumută constant câte una din atât de înşelătoarele măşti cu care ne-a obişnuit cultura. Creatorul e un intermediar care nu poate decât să regrupeze, ca într-un simplu joc, frânturi de interpretări ale realităţii pentru a forma lumi ideale, posibile în condiţia lor de substitute. Creatorul există doar din necesitatea de a demistifica credinţa în real sau de a mărturisi realitatea artificiului. Anarhist şi arhitect în acelaşi timp, Creatorul lui Borges este primul teoretician al culturii simulacrului.

Trăind cu „spaima de a multiplica gesturile inutile” – căci „a inventa înseamnă a descoperi” – argentinianul spulberă credinţa într-un Creator omnipotent şi original. Maurice Blanchot spune: „Borges înţelege că primejdioasa demnitate a literaturii nu constă în a ne face să presupunem că în lume există un mare autor, absorbit în mistificatoare visări, ci în a ne face să simţim apropierea unei puteri stranii şi impersonale.” 6) Noua religie este asumarea iluziei. De aceea Borges este cel mai reuşit personaj al lui Borges (vezi obsesia din Borges şi eu reluată după zeci de ani). Povestirile lui sunt iluzii („tot ce e sugerat are mai multă forţă decât lucrurile elaborate”7), simboluri ce transcriu propria condiţie de ficţionar într-o lume ce-şi ascunde sub straturile de reprezentări, metafore şi mituri realitatea intimă. Nişte falsuri cu pretenţii de sens. Dacă acceptăm existenţa unui Creator, atunci conceptul trebuie resemantizat. Creatorul ca ficţionar de la gradul 2 în sus, care creează mituri după mituri, care rescrie cópii după cópii, căci instrumentele pe care le are la îndemână: arta, limbajul, ştiinţa nu sunt altceva decât simboluri variate nu din realitate, ci din reprezentările alegorice aşezate ca nişte măşti peste o lume şi aşa inescrutabilă. Mă văd nevoit să repet, avem aici, în miniatură, cele mai puternice idei ale postmodernismului.

Borges merge şi mai departe decât structuraliştii: nu doar moartea autorului, ci chiar moartea autorilor. Paradoxal, scriitorul argentinian scoate astfel literatura din câmpul de interferenţă al oricăror teorii ce-i prezic moartea. Căci depersonalizarea creatorului cu biografie, al autorului istoric presupune înnobilarea aşa-zis transcendentală a oricărei creaţii artistice căreia îi lipseşte însă tocmai iluminarea prin revelaţie. O concesie stranie între formaţia intelectuală clasică a lui Borges şi previziunile, intuiţiile postmoderne. Borges adaugă deseori „tocmai atunci când nu avem habar de un lucru tocmai atunci îl definim mai bine.” (Arta poetică) De aceea, toate povestirile lui Borges sunt cel mult nişte virtualităţi. Posibilele sensuri ar putea fi valide (căci, la urma urmei, nu intenţia autorului ne interesează – o spune chiar Borges) numai dacă realitatea pe care se pliază ar fi ea însăşi autentică. Lucru însă perfect iluzoriu, ne atrage atenţia Borges. Povestirile lui sugerează, dar nu sunt decât jocuri de oglinzi, castele de nisip. Simbolul poate decripta ceva, poate sugera o pistă de interpretare, dar poate afirma în acelaşi timp şi imposibilitatea denotaţiei. Din aceste motive, cel mai reuşit labirint al lui Borges are la baza lui, ca principiu, tocmai structura psihologică umană a cititorului care nu poate crede cu nici un chip în absenţa sensului chiar şi atunci, mai ales atunci când el nu este promis. Borges nu spune mai mult prin simboluri decât o face lăsându-ne să vedem clar de ce anume şi cu ce scop foloseşte acele simboluri. El apelează la simbol tocmai pentru a ne arăta inutilitatea şi în acelaşi timp tocmai fascinaţia căutării sensului prin simbol. Căci ce înseamnă, în fond, oglindă, labirint, bibliotecă, mit, vis? Toate acestea nu ne arată un drum, ci sunt tocmai imaginea infinitelor căutări şi a înşelătoarelor ei chipuri. Scepticismul postmodernist îşi găseşte în Borges cel mai strălucit precursor. De aici şi analogia borgesiană dintre a descoperi, a aminti şi a inventa. Borges este un iluzionist, butaforia lui e intens colorată, dar goală.

Singura opţiune a creatorului este acceptarea existenţei în şi prin irealităţi („Să facem ceea ce nici un idealist n-a făcut; să căutăm irealităţi care să confirme caracterul halucinant al lumii” – Alte căutări). Această nouă condiţie – inedită prin conştientizarea ei – este exprimată perfect de Jaime Alazraki: „Deghizarea nu e deghizare decât în raport cu o realitate acceptată convenţional. Dincolo de convenţie, ficţiunea măştii continuă să acţioneze ca ficţiune, dar totodată exprimă realitatea cea mai profundă a deghizatului” 8). Idealismul său nihilist poate însă inspira reflecţii tragice, cum este cea a Anei Maria Barrevechea: „Borges este un scriitor admirabil hotărât să distrugă realitatea şi să transforme omul într-o umbră” 9).

Acum, riscurile pe care şi le asumă însă Borges sunt imense şi, până acum, doar Harold Bloom a sesizat10) posibila fundătură a operei scriitorului argentinian. Consecvent în labirintul universului său, „lamentabil de consecvent” spune Bloom, susţinând până la extrem teoria continuităţii perfecte a literaturii canonice, esenţial fără a scrie un rând de umplutură, circular în idei şi limpede în formulare prin reluarea permanentă în diferite variante, Borges nu tentează la o a doua lectură: „Borges poate să rănească, dar mereu în acelaşi fel, astfel încât ajungem mereu la prima lui vină: celei mai bune opere a lui îi lipseşte varietatea”11). Fiind cel mai universal dintre toţi scriitorii latino-americani, cu o poziţie canonică sigură şi cu o „putere de contaminare” mai mare decât a oricărui alt scriitor, Borges, deocamdată, nu oferă o relectură prea creatoare aşa cum el însuşi susţinuse importanţa timpului indefinit al lecturii şi al memoriei. Un paradox născut din sacrificiu.

Borges nu pretinde niciodată că are un răspuns. Doar dubii, „perplexităţi metafizice verificate în timp”12), literatura nefiind altceva decât „iminenţa unei revelaţii care nu se produce”. Mai important i se pare, folosind vorbele lui Thomas de Quincey, descoperirea unei noi probleme decât soluţia uneia mai vechi.

Ficţiuni, Artificii, Căutări... sunt oare acestea titlurile unui creator resemnat?