Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Puzzle:
Cărţi de proză – lecturi amicale de Gabriel Chifu

Mi-au atras atenţia câteva volume de proză apărute anul acesta. Toate sunt scrise de autori români aparţinând aceleiaşi categorii de vârstă: oameni între cincizeci şi şaizeci de ani (mă feresc să-i numesc optzecişti).

Am citit aceste cărţi cu interes şi cu plăcere, nu doar din motive de amiciţie şi de solidaritate de generaţie, ci datorită valorii lor strict literare. Le numesc aici: Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (Polirom), de Varujan Vosganian; Negustorul de începuturi de roman (Cartea Românească), de Matei Vişniec; Negru şi Roşu (Polirom), de Ioan T. Morar; Urma (Cartea Românească), de Adrian Alui Gheorghe.
Prin Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri Varujan Vosganian se află în faţa unei probe dificile: există „viaţă” după excepţionalul succes înregistrat cu Cartea şoaptelor? Aşteptările sunt enorme – cum trebuie să fie noua carte, astfel încât să se păstreze la înălţimea dinainte, să nu dezamăgească? Cartea şoaptelor, o tulburătoare reconstituire a dramelor prin care a trecut o comunitate etnică din România, comunitatea armeană, într-o istorie plină de cruzime şi de iraţionalitate, era o carte a temei, a subiectului, a poveştii. Autorul aproape nu se vedea, umbrit de drama colectivă relatată. În Jocul celor o sută frunze şi alte povestiri Varujan Vosganian găseşte o soluţie ingenioasă: mută accentul de pe subiect pe autor. Noul său volum este o carte a autorului. Aici, prozatorul apare aidoma unui pianist care face exerciţii de virtuozitate, convingătoare şi cumva gratuite, în măsura în care contează iscusinţa în sine demonstrată şi nu neapărat partitura interpretată. Acum el rupe, fărâmiţează povestea unică, o sparge în nuvele, povestiri, proze scurte, ca să-şi pună în acţiune priceperea auctorială pe cât mai multe registre. Glisează între teme diverse şi stilistici diverse. De la realismul crud la cel magic, ne poartă prin atâtea ape. E poliedric, pluristratificat, plin de nişe şi de firide, de adâncimi. O menţiune specială pentru povestirea Când lumea era întreagă, care mi se pare o construcţie verbală ireproşabilă: tensiune epică, control atent al evoluţiei personajelor, dar şi al limbajelor, o adevărată bijuterie.
Negustorul de începuturi de roman ni-l arată pe Matei Vişniec în mare formă: inteligent, ludic, făcându-şi din cultură adevărata natură, punând la încercare şi la îndoială formulele/ formele acreditate ale prozei, cu o formidabilă poftă de a experimenta, cu o scriitură impecabilă, în care se simt influenţele binefăcătoare ale celei de-a doua literaturi, în care scriitorul a ales să trăiască. Propunându-şi să descrie „un nou tip de drog social” şi anume, „dependenţa de iluzia începutului”, Matei Vişniec are nebunia să scrie un roman făcut numai din diferite începuturi de roman, puse în oglindă cu faimoase începuturi ale unor cărţi de proză pe cât de strălucite, pe atât de celebre. Într-o literatură ca a noastră care pare să sufere de provincialism şi defazare, de aţipită închidere în sine însăşi, o încercare cum este aceasta propusă de Vişniec nu poate fi decât binevenită. Efectul ei ar trebui să fie aidoma celui pe care-l provoacă o ninsoare căzută în miezul verii.
Romanul Negru şi Roşu are merite evidente, cum ar fi: tema „grea” (schimbarea de identitate etnică, un ţigan, Jorjan Niculae, devine ofiţer român, Georgian Nicolau, iar schimbarea se petrece nu doar în datele exterioare, biografice, ci până la dimensiunile sufleteşti de adâncime, în dorinţa protagonistului de a se confunda cu persoana din năzuinţele sale, acel „român adevărat, românul verde”; sau explorarea unor zone din istoria românească absente din proza noastră ori prezentate într-o lumină edulcorantă (epoca mareşalului Antonescu, cu campania militară din al Doilea Război Mondial – trecerea Prutului, masacrele împotriva populaţiei evreieşti din Odesa, deportarea în Transnistria a evreilor şi ţiganilor). Însă, dincolo de aceste merite imediate, ceea ce m-a cucerit în această carte este fluenţa, naturaleţea povestirii, „cameleonismul” auctorial bun, capacitatea neobişnuită a autorului de a descrie medii sociale şi istorice, de a se plia pe orice scenă şi pe orice personaj, construindu-le veridic, cu o expresivitate adeseori memorabilă.
În fine, surpriza lecturilor mele este cartea lui Adrian Alui Gheorghe, Urma. Dacă de calitatea celorlalţi prozatori eram lămurit, toţi având antecedente convingătoare, pe Adrian Alui Gheorghe îl creditam ca poet şi atât. Prejudecata aceasta, dar şi faptul că eu însumi scriam un roman în care e vorba şi despre detenţia în puşcăriile comuniste, roman pe care voiam să-l termin înainte de a privi în ograda altora, m-au făcut să tot amân lectura. Acum însă, după ce am citit Urma, mă simt răsplătit şi recunosc că aş fi comis o greşeală dacă lăsam de-o parte această proză. Remarcabil – microromanul lui Adrian Alui Gheorghe. Povestea e simplă: la penitenciarul din Aiud, în noiembrie, anul 1960, pe zăpada proaspăt căzută sunt descoperite nişte urme de bocanci care se îndreaptă dinspre zidul închisorii spre celule, ca şi cum cineva străin ar fi pătruns în temniţă şi ar fi rămas acolo. Întâmplarea declanşează o anchetă care trece rapid în absurd, în ironie sarcastică, într-un comic şi un fantastic ce-ţi dau fiori. E o lume demonizată care e descrisă tăios, inspirat, fără prisos de cuvinte, într-o abordare originală a temei, cu instrumentele unui prozator de care suntem obligaţi să ţinem seama de acum înainte.
P.S.
À propos de poetul Adrian Alui Gheorghe. De fapt, autorii acestor cărţi mai au ceva în comun, în afară de vârstă: toţi aceşti prozatori, constat acum, sunt şi poeţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara