Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cărţi vorbite... în trafic de Cristina Cioabă

Timpul de aşteptare pe autostrăzi, care se dilată uneori dincolo de limita suportabilităţii, a devenit una dintre marile încercări ale omului contem­poran. El ajunge să petreacă zilnic în maşină ceasuri întregi: o bună parte a vieţii sale. Dar nu numai traseele lungi înghit timpul, şi aşa tot mai drămuit, ci şi drumurile zilnice din marile oraşe. Bucureştiul este poate primul pe lista marilor cronofagi, dar nu este singurul; toate marile metropole se confruntă cu acest fenomen, enormă deriziune ce ia în răspăr una din marile iluzii ale modernităţii - progresul. Oprit din goana lui nebună, omul este forţat, cu toate consecinţele dureroase ce decurg de aici, să se oprească şi să aştepte.

Timpul mort pe care îl petreci la o coadă de zeci de kilometri, pe autostradă sau în vreo intersecţie bucureşteană blocată poate deveni uneori prilejul unor experienţe unice. Ajuns la deznădejde, încerci să umpli acest halou absurd: cu muzică, adeseori, dar, mai nou şi cu câte o carte. Audiobook-urile sunt un produs destul de recent pe piaţa noastră. Fără a avea o tradiţie autohtonă, aşa cum se întâmplă în Europa de Vest, unde există o cultură extrem de rafinată a lecturii cu voce tare, între audiobook-urile apărute la noi se remarcă câteva, de excepţie. De curând am ascultat două, care mi-au revelat o experienţă cu totul nouă a ceea ce înseamnă înţelegerea unei cărţi, dar şi mai mult decât atât, un alt fel a percepe timpul: nuvela lui Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici citită de Victor Rebengiuc şi romanul lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche, în lectura lui Andrei Pleşu1.
Le citisem cândva, însă întâlnirea cu ele în noua formulă a avut un efect cu totul neaşteptat. Fiecare cuvânt rostit dobândeşte în astfel de momente o atât de percutantă materialitate, încât lumea pe care o evocă se arată imediat în proximitatea celui ce ascultă, implicându-l nemijlocit. Golit de timpul propriu şi de preocupările imediate, în acest răstimp al ascultării, pătrunzi cu întreaga fiinţă în imprevizibila realitate a unui Ivan Ilici! Viaţa lui, "corectă şi decentă", devine într-un anume sens viaţa ta, clarviziunea pe care el o dobândeşte, confruntat fiind cu iminenţa morţii, îţi scoate ţie la iveală abisurile de vinovăţie ascunse dincolo de ceea pare a fi corect şi decent, conform opiniei generale; şi tu, ca acest biet Ivan Ilici, ai trăit adeseori nu aşa cum ar fi fost bine, ci cum au crezut alţii că trebuie. Această răsturnare a tuturor certitudinilor comune îţi produce şi ţie, ca lui Ivan Ilici, multă durere, dar, totodată, şi un sentiment cu totul nou de eliberare. Trăieşti ca şi cum, într-o clipă de graţie, te-ai fi redobândit pe tine însuţi. Nu e nevoie de meditaţii ulterioare, toate înţelesurile devin sonore, uşor de auzit.
Plină de neaşteptat este şi lumea pe care o configurează povestea lui Mateiu Caragiale. Dacă nuvela lui Tolstoi povestea sfârşitul unui om, romanul lui Mateiu Caragiale ridică la sonorităţi de imn povestea sfârşitului unei lumi. În răgazul acestui apus, cuvintele aduc la lumină epoci şi locuri ascunse acum în blazoane şi peceţi. Pătrunzi pe negândite printre meandrele timpurilor vechi şi ale spaţiilor îndepărtate, te cufunzi în melancolia de catifea a istoriilor, te molipseşti treptat de agonica viaţă de noapte a lumii bucureştene de acum un veac; şi le primeşti pe toate ca pe o iniţiere în inefabilul sfârşitului. O aventură hipnotizantă într-o epocă ce se stinge de la sine, cu o demnitate sublimă, în amurgul propriei epuizări morale, când viciul, sustras oricărei finalităţi, se transformă în categorie estetică. Nici un sunet disonant nu răzbate din muzica desăvârşită a acestei cărţi ce transformă tragedia în imn şi melodrama în poem, potrivind cuvintele cu o desăvârşită ştiinţă a coexistenţei lor sonore.

Există însă o condiţie obligatorie pentru ca acest tip de experienţă să aibă succes: autenticitatea lecturii. Cititul cu voce tare este, într-un anume sens, o redescoperire a oralităţii străvechi, de aceea cred că una dintre calităţile esenţiale ale unui astfel de performer este simplitatea. Cele două cărţi prezentate mai sus au şansa întâlnirii cu doi cititori de excepţie.

Lectura lui Victor Rebengiuc este a unui profesionist, făcută cu multă intuiţie, evitând astfel teatralismul manierist în capcana căruia pică mulţi dintre confraţii săi în astfel de situaţii. Textul este rostit firesc, cu accente ferme ce-l fac dramatic fără a cădea în exagerări, redând cu o desăvârşită fineţe salturile neaşteptate de la ironie la tragic, de la conversaţia de salon la dezlănţuirea nebunească a monologului lăuntric. O voce inteligentă ce trece cuvântul prin minte, dar şi prin inimă, şi-l dă mai departe îmbogăţit.

Lectura lui Andrei Pleşu ajunge la maxima expresivitate folosind mijloace stilistice minime. Vocea lui gravă, iradiind un patos bine stăpânit, dezvăluie, prin simpla rostire, fără a recurge la recuzita interpretării teatrale, adâncimile misterioase ale unui text ce-şi ascunde un al doilea înţeles în chipul lui sonor. Paşadia, Pantazi şi tânărul narator sunt întruchipaţi firesc, prin interiorizarea aventurii fiecăruia. Singurul care este "jucat", cu jubilaţie, cu timbrul vocii schimbat exact cu o nuanţă, sugerând astfel caricatura, este Pirgu. Citind Craii, Andrei Pleşu reuşeşte să regăsească simplitatea originară a rostirii unei poveşti, adăugându-i însă, cu discreţie, întreaga bogăţie rafinată a propriei personalităţi.
S-ar crede că există momente privilegiate pentru adevăratele experienţe. Se întâmplă însă ca ele să se ivească atunci când te aştepţi mai puţin, în cele mai cumplite ore ale timpului nostru, cum sunt cele ale aşteptării absurde. Cine-ar fi crezut că într-o aglomeraţie de maşini poţi trăi timpul cu intensităţi ultime?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara