Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Crima lui Kurt de Marina Constantinescu


Nu de mult am văzut filmul Dogville al lui Lars von Trier. Era într-o duminică geroasă. M-am dus de la ora zece şi l-am văzut de trei ori la rînd. Pînă la şapte seara. Tot personalul simpatic şi primitor de la Studio m-a tratat cu înţelegere şi compasiune. Afară fiind atît de frig, un cinematograf este, la o adică, un loc bun de dezmorţire, un adăpost dacă ai fugit de acasă sau chiar dacă fugi de tine. Salvezi uşor, astfel, o zi din viaţă. N-am vorbit cîteva ceasuri după aceea. Tîrziu în noapte mi-am dat drumul. Şi nu m-am oprit, ca Şeherezada, pînă nu s-au ivit zorii şi am căzut ostenită într-un somn greu. Ce năuceală! Şuvoaie de cuvinte, de imagini, de emoţii, de sentimente, de durere – mă durea, încă, tot corpul – de extaz plenar şi profund în faţa unei opere de artă cu totul şi cu totul desăvîrşită. Pînă la cel mai mic şi infinitezimal detaliu. Cine a văzut filmul mă înţelege. Cine nu a reuşit să-l vadă să meargă degrabă. Iar prietenii mei au trăit din plin, împreună cu mine, transa mea numită “von Trier”. Tare tipu’! Ce vreau să spun însă. Povestea este extrem de dură, este vorba despre trădări, despre un şir de mîrşăvii, despre un şir de violuri, despre urîtul din noi, despre crime, despre micimea şi putregaiul din noi, despre anvergura puterii, chiar şi în felul în care organizează spectacolul crimelor în lanţ, în final, ca în tragediile greceşti. Un incendiu de proporţii instalează pustiul din fiecare şi peste pustiitul oraş Dogville. Pe urmă, totul te doare. Nu rămîne colţişor din corp şi din minte nedureros. Şi se instalează tăcerea. Nu intuieşti nici o secundă ce va urma, situaţiile şi succesiunea lor te iau absolut prin surprindere. Felul cum este realizat filmul diferă fundamental de conţinutul tragediilor pe care le însumează. Atmosfera este patriarhală în acel cătun uitat parcă de lume, se instalează o poezie tulburătoare a luminii, a imaginilor, a anotimpurilor, a gesturilor personajelor, o poezie care vine şi din convenţia teatrală în care se joacă. Şi care este respectată dumnezeieşte. De fiecare actor în parte. Miza filmului! Ce se întîmplă te surprinde la fiecare pas – şi de asta impactul este teribil – pentru că nimic nu anunţă atîtea fapte cumplite. Nimic nu scoate ochii că acolo se petrec grozăvenii şi crime. Dar tu, spectatorul, le simţi, te încarci, eşti năuc...

În premiera cu spectacolul “Chip de foc” de la Teatrul Odeon, în regia lui Felix Alexa, lucrurile stau invers. Adică, mi se spune clar şi apăsat de la început şi prin toate mijloacele că este vorba despre lucruri serioase, grave, nu mai descopăr nimic. Incestul, crizele, crimele decurg într-un fel de la sine şi mă găsesc pregătită. Şi asta nu pentru că ştiu textul. Muzica Adei Milea – extraordinară – poate fi un spectacol în sine, ea concurează starea de pe scenă şi rezolvă, de multe ori, situaţii, emoţii absente acolo. Nu există crescendo în înşiruirea episoadelor din care se formează povestea. Iar muzica absoarbe mult, induce acuzat şi permanent atmosfera unei tragedii. Pentru Ada Milea - compozitorul pentru muzică de scenă - este o nouă etapă, consistentă, sofisticată. Pentru spectacol devine un comentariu puternic, pe care regizorul nu-l controlează. Cred că alternarea registrelor sau lăsarea la vedere a umorului negru, a tonului cinic şi caustic din piesă ar fi adus un beneficiu montării. Ar fi variat tipurile de tensiune, de dezintegrare a unor suflete, a unor conştiinţe. În plus, nişte tăieturi pe text, o comprimare mi se păreau absolut necesare. Chip de foc este textul tînărului dramaturg german Marius von Mayenburg. Un text de succes, montat cu frenezie peste tot în lume, prezentat şi la Avignon acum trei ani, un text special, scris impecabil, greu digerabil, un text care nu-ţi dă pace, indiferent dacă eşti interesat sau nu de astfel de piese din dramaturgia actuală, dacă le guşti sau dacă îţi rămîn în gît. Şi aici, ca şi în filmul Dogville, de pildă, este vorba despre lucruri tari. Acolo, starea mi se strecoară uşor, parşiv, pe sub piele, mi se vîră în suflet, în trup, în conştiinţă şi mă prinde. Sînt prizonierul lui Lars von Trier fără să bag de seamă. În Chip de foc, Marius von Mayenburg pune sub lupă viaţa unei familii, însăşi condiţia de membru de familie, de tată şi soţ, de femeie şi mamă, de soră şi frate, de fiu şi fiică. Dar şi superficialitatea şi indiferenţa cele mai crase în relaţiile umane, reale, concrete, palpabile, de zi cu zi, de noapte cu noapte, alienarea comunicării şi, implicit, a valorilor ce menţin echilibrul societăţii. Vă sună cunoscut, nu? Părinţii nu mai au de mult sentimente, sexul se întîmplă, cînd se întîmplă, ca o uzată bifare de acţiune. În rest, nimic. Tatăl devorează pur şi simplu ziarele, aproape non-stop, ca o unică şi supremă acţiune. Cititul îl scoate din realitate, din gesturile şi grijile simple, în fond, elementare, şi-l suspendă, fals, în interesul pentru dramele şi întîmplările altora. Mama şi-a redus straşnic traseele la unul sigur, tur-retur, spre şi dinspre bucătărie, monotonia teribilă adormind şi femeia din ea, şi protecţia maternă. Lumea şi viaţa în general există destul de relativ, în gesturi mici, devitalizate, anemice, apatice. Şi atunci, Kurt, fiul lor şi fratele Olgăi, preia conducerea. Îşi seduce incestuos sora, îşi construieşte o lume separată, în care se întîmplă lucruri şocante, tulburătoare, îşi ucide, finalmente, părinţii.

În spectacol, Felix Alexa îmi vinde, într-un fel, pontul de la început prin atmosfera pe care o creează muzica, luminile. Poate ar fi ţinut şi opţiunea asta. Cu o singură condiţie: jocul actorilor. Acesta se cerea să fie altul, în altă cheie, să existe undeva un contrapunct în punerea în scenă. Se formează, de aceea, senzaţia unui pleonasm. Şi este prima oară în ultimii ani cînd văd asta la Felix Alexa, pe care îl preţuiesc şi de care mă leagă o seamă, importantă, de persoane şi de amintiri. (Hora iubirilor de la Teatrul Nottara rămîne un spectacol selectat de memoria mea afectivă, fără reţineri).

N-am reuşit să-mi decodific nici spaţiul scenografei Diana Ruxandra Ion, colaboratoare fidelă a regizorului. Siluetele bărbăteşti din fundal – ipostazele lui Kurt? – planul înclinat – zona în care se obţine “libertatea interioară”? - duce spre o cabină de duş, unde are loc un continuu şi bine găsit ritual aproape purificator. Pe Marius Manole, Kurt aici, îl văd în a treia montare. Prima oară a fost în spectacolul Drept ca o linie, la Brăila, în regia lui Radu Apostol, o interpretare care mi-a atras atenţia. Felix Alexa l-a luat, recent, pentru Puck în Visul unei nopţi de vară de la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde i-a speculat mai ales corporalitatea expresivă. Aici, n-am înţeles exact de ce a fost nevoie de Marius Manole. Tehnica rostirii, situarea în personajul complicat şi complex îl pun în dificultate clară. De la început şi pînă la sfîrşit îşi spune replicile în aceeaşi notă, cu o voce uşor falsă, fără să aibă nuanţe, să marcheze treceri de la o stare la alta, de la o relaţie la alta, de la un personaj la altul. Piesa nu e un basm, este o realitate dură făcută din situaţii diferite şi voci diferite, cu un extraordinar impact, care nu te pot lăsa indiferent, repet, chiar dacă vibrezi sau nu cu acest gen. Marius Manole este plat şi uniform, deşi acumulările sînt teribile. Ca şi faptele lui. Antoaneta Zaharia în Olga, sora lui, se contaminează pe ici, pe colo, de rostirea falsă şi de platitudini, se situează uneori în trena personajului principal pe care îl interpretează în De ce fierbe copilul în mămăligă, reuşind să iasă de cîteva ori din asta şi să facă momente emoţionante. Cu aplauze la scenă deschisă. Adriana Trandafir găseşte mereu un ton corect, fără patetisme şi efuziuni, fără supralicitări pe partitura Mamei. Pe Liviu Timuş l-am găsit inexpresiv – lucru rar la el – în rolul Tatălui. Pavel Bartoş în Paul este o apariţie credibilă, vie, cu diferenţe marcate în atitudini, curăţat bine de clişee.

Spectacolul va incita – piesa este tradusă minunat de Victor Scoradeţ – sînt sigură. Poate îşi va preciza şi publicul, la prima întîlnire cu un dramaturg special, cu o scriitură tăiată precis, ca lama unui bisturiu. Cred că pentru Felix Alexa este un interval de căutare, de redefinire a instrumentelor, a interesului personal, a obsesiilor creatorului. Cine ştie ce poate să iasă, mai departe, de aici?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara