Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Critică supravegheată de Marius Chivu


E foarte greu să judeci critic cartea unui autor recent dispărut dintre noi fără a încerca un sentiment de pioşenie, semn al unei legături inexplicabile şi nebănuite. O voi face totuşi cu convingerea că numai aşa voi aduce un sincer tribut criticului care a fost Maria-Luiza Cristescu.
Tot încercând să scrie această carte despre proza contemporană, autoarea a realizat, după propria mărturisire, că avea nevoie să clarifice mai întâi anumite aspecte şi să le pună în deschiderea cărţii cu titlu de avertisment. Ce o neliniştea pe autoare era "perimarea ca noutate" a unor scriitori parveniţi însă la autoritate socială. "Vremurile s-au schimbat, noi suntem alţii şi cerem altceva de la literatura română. Ne schimbăm mereu, vin peste noi alte şi alte probleme de viaţă care ne modifică atitudinea, gusturile şi aspiraţiile. Toate aceste modificări sunt organice" mărturiseşte autoarea în aceeaşi pagină în care însă spune câteva rânduri mai jos: "Sunt autori care s-au schimbat la faţă. Mai ales din pricina trecerii într-o altă vârstă sau vremuri, adică din motive minore" (s.m.). Prin urmare, revalorizarea unui autor sau a unei opere i se pare autoarei echivalentă cu "procedarea unei corecţii" viclene şi dureroase, căci asupra operei ca şi asupra iubirii "nu se mai pot face valorificări ulterioare", iar criticii oricum "nu se puteau înşela prea tare".
Cu alte cuvinte, Maria-Luiza Cristescu conştientizează contextul nou care pune cartea într-o alta lumină (în nici un caz nu e vorba de vreo eroare a criticii), dar nu acceptă faptul că "privirea asupra unei opere poate fi atât de alta după câţiva ani doar pentru motivul prea mărunt că autorul ei nu se mai află în viaţă". Această ultimă parte a frazei are rolul de a reduce salvator motivele la unul insignifiant, care nu intra în discuţie. Dar e evident că autoarea se eschivează mai ales atunci când vorbeşte despre faptul că "o carte îşi are momentul ei, acela imediat următor scrierii şi nu pretinsa valoare în timp îi dă sens", şi dă exemplul Ţiganiadei care, netipărită atunci când a fost scrisă, nu şi-a educat publicul influenţând astfel literatura. Trecem peste naivitatea autoarei care refuză efectiv teoria fundamentală a valorii operei şi ne oprim puţin la exemplu. Altfel spus, nereceptată atunci, epopeea ar avea acum o valoare inutilă.
Exemplul e rău ales dintr-un foarte evident motiv (sau poate tocmai de aceea relevant): cum putea Ţiganiada, operă atât de complexă şi de sofisticată, să-şi educe publicul care la 1812 nici n-avea idee de ce înseamnă literatura şi care operă îşi arată impenetrabilitatea şi astăzi când constatăm cu stupoare că despre bijuteria lui Budai-Deleanu nu s-au scris decât două (2) cărţi!? Personal cred că nepublicarea în epocă a poemului se explică prin intuiţia extraordinară cu care scriitorul ardelean era înzestrat şi care înţelegea că nimeni, atunci, nu era pregătit pentru opera lui. Ne-o arată cu prisosinţă istoria receptării epopeii după 1925, iar să afirmi că vremea Ţiganiadei, "unica ei vreme", ar fi fost acel moment, 1810-1812, este o obtuzitate de neînţeles. Cărtărescu, de pildă, consideră epopeea una dintre cele mai sofisticate construcţii epice din literatura noastră şi, adaug eu, singurul poem care poate sta alături, la orice nivel, de Levantul.
Din aceste consideraţii confuze, asupra cărora ne-am oprit tocmai pentru că le-am găsit semnificative, se poate uşor desprinde o atitudine comună foarte multor oameni implicaţi în procesul literar de azi. Îndârjirea unora în a nu reconsidera literatura de până în 1989 ţine mai mult de o motivaţie interioară, sentimentală, explicabilă numai până la un punct. Fiind şi prozatoare, Maria-Luiza Cristescu vorbeşte despre autoimputare, deşi simte prea bine că ceva nu e în regulă. De aceea avertismentul ei este incoerent şi contradictoriu, uneori irelevant. Autoarea nu poate vorbi onest despre literatura contemporană tocmai pentru că are grija permanentaă de a nu lăsa să se vadă hibele pe care le ştie prea bine. Şi acest lucru este cu atât mai evident cu cât spiritul critic al autoarei iese la iveală abia atunci când scrie despre autorii vechi.
Eseurile despre Slavici, Filimon, Rebreanu, Sadoveanu, Camil sunt mult mai reuşite. Este o diferenţă enormă în felul în care îi tratează pe aceşti autori. Dacă Lumea în două zile este unul dintre cele artistice romane ale noastre, Cartea de la Metopolis - un roman perfect, Paul Georgescu scrie romanul total, Fănuş Neagu realizează (vai!) un roman al poeticii limbajului, Eugen Uricaru scrie despre impactul cu istoria, iar Marin Preda are o operă şi nu capodopere, altfel stau lucrurile în analizele din a doua parte a cărţii. Mult mai lucide şi fără grija de a ascunde ceea ce nu convine, Maria-Luiza Cristescu aici îşi dă măsura talentului critic. Sadoveanu nu s-a străduit să aibă prea multe idei mulţumindu-se cu a povesti fără a inventa, Filimon "a făcut din ficţiune dreptate ca cetăţean", Accidentul este o carte pedagogică, dezechilibrată prin încărcarea formulei, personajele lui Camil sunt de fapt nişte idei, iar Donna Alba este o bagatelă de roman etc. Am scos din context aceste exemple negative fără a lăsa să se înţeleagă că eseurile Mariei-Luiza Cristescu sunt numai atât. Nu. Pertinente printr-o analiză obiectivă, netributară sentimental, abia aici autoarea e capabilă să vadă numeroasele aspecte ale problemei. Iar unele formulări sunt chiar memorabile.
Câte lucruri am afla dacă s-ar putea discuta despre literatură cu detaşare, fără a se supraveghea şi cenzura îndoielile care pot deranja!


Maria-Luiza Cristescu - Politici ale romanului românesc contemporan, colecţia Eseuri/Critică, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 246 pag.