Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cronica unui eşec existenţial de Andrei Bodiu

Există în literatura română, mai ales în cea de după 2000, o proză a dublei experienţe, care explorează comunismul şi postcomunismul. Artizanii acestei proze sunt în principal prozatorii generaţiei ‘80. Dintre ei startul l-a dat Mircea Nedelciu cu romanul său nefinalizat, Zodia scafandrului, un roman care priveşte din perspectiva libertăţii de după Revoluţia din 1989, ultimii ani ai comunismului ceauşist în România.

A urmat penultimul roman al lui Gheorghe Crăciun, Pupa Russa care, şi el, narează dubla experienţă a lui înainte şi după 1989. Acelaşi model istoric există şi în ultimul roman al autorului, rămas şi el neterminat ca Zodia scafandrului, Femei albastre, roman apărut cu puţin timp în urmă, în 2013. Pe acelaşi teritoriu se situează şi alte două romane valoroase, scrise şi publicate recent tot de autori optzecişti, Acasă, pe câmpia Armaghedonului de Marta Petreu şi Spovedania ( roman cu 30 de ferestre) de Ovidiu Moceanu. Dacă romanul este (şi) o formă de cunoaştere, atunci pot spune că romanul dublei experienţe este cea mai importantă dimensiune a prozei româneşti la început de mileniu III.
Pe acelaşi teritoriu şi în aceeaşi categorie de autori îl introduc pe Mircea Pora cu a sa carte Tour Eiffel, turiştii toamnei, apărută în 2012, la Editura Paralela 45. Prin acest volum sau cel puţin prin prima lui secvenţă, Epistolar, Mircea Pora se separă de elementele care au definit proza sa scurtă de până acum şi care l-au consacrat ca pe un continuator al „târgoviştenilor”şi mai ales, cum sublinia şi Virgil Nemoianu, al lui Mircea Horia Simionescu. În Epistolar, proză aşezată la începutul cărţii şi care ocupă mai bine de o treime din volum, Mircea Pora sondează curajos şi fără menajamente în propria sa biografie, refăcând perioada de dinainte de 1989, când soţia sa a emigrat în Franţa, pentru ca el şi fiul lor să o urmeze.
E o secvenţă de biografie pe care autorul o scrutează din perspectiva libertăţii care i-a permis să se întoarcă, în 1994, în România. Romanul dublei experienţe, pentru că, în cele din urmă, scrierea lui Pora poate fi socotită un roman, mizează, în toate cazurile, în grade diferite, pe experienţa biografică a autorilor. Aş spune că la Pora această experienţă este cel mai abrupt asumată. Forma clasică a scrisorii este utilizată aici tocmai pentru a da greutate confesiunii. Toate „manevrele” epice la care recurge autorul nu fac decât să îmbogăţească aparent o experienţă de viaţă care comunică destinul unui prozator în anii ceauşismului târziu. Demersul anamnetic al lui Pora este neiertător cu „memoria scurtă” a contemporanilor noştri. Mizeria fundamentală şi strivitoare a comunismului are parte de o analiză de o luciditate extremă. Poate că n-ar fi rău ca Epistolarul lui Pora să ajungă pe băncile elevilor de azi, de multe ori dezinformaţi dacă nu multilaţi, pur şi simplu, de aşa-zisa „parte bună” a comunismului. Cum arăta România la sfârşitul anilor ‘80 în viziunea comprehensivă a autorului? „Călcai pe trotuare sparte, ocazional, prin gropi, în caz de ploaie, prin nenumărate bălţi, priveai în vitrine cu mărfuri ponosite, puţine, călătoreai înghesuit în tramvaie, îţi clănţăneau dinţii în vagoane de tren îngheţate. Pentru orice fel de aliment, aminteşte-ţi, te izbeai de cozi, de îmbrânceli, de scandaluri. În case era firg, ca-n nişte săli de aşteptare aflate la discreţia vântului.” În această atmosferă, în Timişoara aflată aproape de graniţa salvării, cea cu Iugoslavia, ideea evadării devine tot mai frecventă. Se produce însă o sufocare „prin ricoşeu”, pentru că aceea care doreşte brusc să vadă Parisul, cu biletul de voie obligatoriu de la Securitatea atotputernică, este soţia autorului-narator, Monica. Elementele biografice se împletesc cu imaginea orwelliană a unei Românii ajunsă la mâna unor sceleraţi. Privind retrospectiv, imaginea „conducătorului” este subiect de ironie amară. Golit de pasiunea şi tensiunea contemporaneităţii, portretul lui Ceauşescu este al unui om mic în toate sensurile, mic şi ridicol. „ Conducătorul era mic de statură, cu o figură ţărănească, cu o frunte mai degrabă îngustă, de sub care te priveau doi ochi bănuitori, parcă în permanenţă speriaţi, departe de calificativul «bărbat între bărbaţi», acordat de diverşi poeţi în versurile lor. În rostirea mereu a aceloraşi fraze se ajuta exagerat de mâna dreaptă, lăsând impresia că taie aerul cu ea. Îi era imposibil să râdă sincer, deschis.” Esenţiale sunt aici, ca în întregul Epistolar, nuanţele tonului naraţiunii, adică ambiguitatea generată de complexitatea unghiului de narare. Autorul pare că vorbeşte pentru cei mai tineri, care nu au cunoscut comunismul. Pe de altă parte, el vorbeşte şi pentru ceilalţi, care au suportat ca decenii la rând să fie conduşi de un astfel de individ. El nu e nicio clipă un pedagog, sau dacă e unul, atunci e unul adevărat, care vorbeşte prin puterea exemplului, inclusiv al celui propriu. În această ambiguizare a naratorului găsim unul dintre semnele relativizării naraţiunii, atât de specifice prozatorilor din Banat, fie că e vorba de Livius Ciocârlie sau de congenerii lui Mircea Pora, Viorel Marineasa şi Daniel Vighi. La Pora relativismul unghiului de vedere se întâlneşte cu toleranţa cu care e privit nu comunismul crepuscular care e sălbatic, ci umanitatea care, cu enormă tristeţe, îl populează. Acelaşi relativism îl va ajuta, în fond, să treacă peste/prin toate experienţele personale care se încheie cu revenirea, postrevoluţionară, acasă. Miraculos, Monica primeşte, după tot felul de termene adresate autorităţilor, dreptul să plece la Paris şi rămâne acolo. Urmează solicitarea de plecare a autorului, aşteptarea „formularelor mari” de care ştiu şi eu din copilăria mea braşoveană, când vecini de-ai mei români, saşi sau unguri o porneau spre, cu precădere, Germania.
Lumea lui Pora se colorează, în respectiva perioadă, dinaintea plecării, într-un cenuşiu şi mai accentuat. Imaginea care îi stăruie înainte e aceea a cozii la alimente, la care românii se aşază pregătiţi ca pentru o luptă. Autorul însuşi taxează respectivul spectacol drept „grotesc”. El este, în aceeaşi măsură, dezumanizant, dar, din nou, ferit de tezism de umorul negru în care Pora excelează. „Trei, patru, poate douăzeci de femei mai în vârstă, mici de statură, apropiate de ruralitate, purtau pe sub rochiile de stofă pantaloni de trening, introduşi aceştia în anumite situaţii în cizme sau într-o altă variantă, legaţi în partea de jos circular cu sfori pentru a face o priză mai bună cu bocancii sau şoşonii ce-i aveau în picioare. Pe cap, aceste luptătoare feminine pentru hrană aveau căciuli de blană româneşti, căciuli cu clape ruseşti, fesuri fortificate cu cârpe, glugi asociate cu fulare, pungi de plastic.” Portretul bărbaţilor este la fel, tragi-comic, aplatizat de foame, frică şi frig : „Bărbaţii, la rândul lor, mai cu seamă vârstnici arătau de parcă în urmă cu o zi se întorseseră dintr-un lung prizonierat rusesc. Pe ei curgeau, asemeni unor umbre umede, nişte paltoane vechi, care se prelungeau până jos, foarte aproape de bocancii ce mai luaseră în piept cine ştie câte ierni.”
În fine, în ţara în care pare că e pururi iarnă, autorul-narator primeşte paşapoartele. Orele de dinaintea plecării mimează notaţia de jurnal, subminată însă şi aici de umor negru. Soacra sa adoarme în patul Hotelului „Astoria” din Arad, ca după „ un prelung prânz cu produse de porc.” Experienţa pariziană este tră- ită sub semnul accentuat al inadaptării.
Intelectual stângaci, scriitor, autorulnarator ajunge să facă tot felul de munci în care nu e nici calificat şi în care nici nu se pricepe.Ajunge astfel să care, dintr-un loc în altul, „mici motoare, destinate ulterior topirii”. Totul pentru a contribui la câştigul familial. Parisul pare un vis prea îndepărtat, pentru că el este „un turist al toamnei”, adică un „turist” ajuns în marele oraş în toamna existenţei, când adaptarea este foarte greu, dacă nu imposibil de realizat. Revin, extrem de pregnant, amintirile din ţară, memoria jucând „un rol nefast.” Natură reflexivă, sensibilă şi interiorizată, autorul e incapabil să se rupă de trecut. Revenirea în ţară şi acceptarea statutului de „pensionar modest în România” este forma prin care se închide această „buclă” existenţială.
Singurele scăderi al acestui microroman sunt legate de momentele în care Mircea Pora cade în propria-i manieră, adăugând lucruri, cum ar fi amănuntele despre soţia Saveta a prezumtivului interlocutor din scrisorile care structurează Epistolarul.
Altfel, avem în faţă experienţa unui eşec existenţial povestită cu o calitate a scriiturii şi cu o intensitate a trăirii de reală anvergură artistică.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara