Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Cât de des vă uitaţi în oglindă? de Mircea Mihăieş

Si când vă uitaţi, ce vedeţi? O vorbă faimoasă spune că după cincizeci de ani omul are "moaca" pe care o merită. Dacă ar fi să iau ad litteram această frază, înseamnă că figura pe care-o văd când mă privesc în oglindă nu-mi oferă prea multe motive de încântare. Oricum, mi se pare că "stau" mai bine în oglindă, decât în unele fotografii apărute în presă. Şi nu mă refer doar la cele din ziarele unde meseriaşi ai diversiunii şi ponegririi ştiu să găsească imagini în care dacă nu arăţi ca un borfaş, ai sigur ceva din masivitatea unui hipopotam, iar dacă n-ai un luciu viclean în privire, cu certitudine oferi priveliştea cuiva suprins pe când fură ouăle din cuibar. Ce văd în oglindă e imaginea reflectată a cuiva care îmbătrâneşte şi nu pare să-şi dea seama.

N-am să-mi plictisesc eventualul cititor cu dizertaţii pompoase despre sensurile metaforice, simbolice, oculte, sexuale ori metafizice ale oglinzii. Vă asigur că l-am citit pe Baltruëaitis, că am parcurs eseurile lui Konrad Lorenz, Mark Pendergrast, Sabine Melchior-Bonnet, că mi-am luat, conştiincios, notiţe din enciclopedii şi dicţionare - ba chiar am scris şi o carte cu titlul De veghe în oglindă! Tot ce-mi propun e un mic exerciţiu de... reflecţie pe marginea unui gest cotidian, care se dovedeşte a fi mai mult decât o simplă formă de cochetărie, de verificare a ţinutei înainte de a ieşi din casă. Privitul în oglindă este - trebuie să fie - şi o confruntare necruţătoare cu sine.

Prima modificare importantă a feţei mele datează de pe la douăzeci şi cinci de ani. Atunci, într-o dimineaţă, am observat că între sprâncene mi-a apărut, din senin, o cută. Era prima "imperfecţiune" vizibilă pe un chip altminteri nu prea expresiv, dar cu trăsături calme şi piele netedă. Astăzi, acel prim semn al perisabilităţii mele a devenit ditamai adâncitura. Nici nu-mi mai pot imagina cum aş arăta altfel. Evident că lucrurile nu s-au oprit aici. Cearcănele care, până pe la treizeci de ani, apăreau şi dispăreau, în funcţie de orele de somn, acum sunt prezenţe permanente, două semisfere de piele parcă tăbăcită, de o culoare deloc plăcută, când cenuşiu-verzuie, când de-a dreptul neagră-solzoasă.

Vara trecută, când m-am bărbierit pentru prima oară după douăzeci şi patru de ani, am descoperit un alt dezastru: pe obrazul stâng, de la nivelul ochilor până la maxilar, a apărut un fel de dungă, deocamdată doar conturată, ce mă face să semăn, când lumina cade într-un anumit unghi, cu un personaj (antipatic mie) de la curtea ultimilor regi din dinastia franceză Valois, Henri de Guise, supranumit "le Balafré" (brăzdatul). Acela, un nobil altminteri de-o vitejie exemplară, îşi dobândise semnul în bătălii, şi, drept urmare, avea temeinice motive de mândrie. La mine, e vorba de-o banală (şi ireversibilă) cedare a muşchilor feţei, de-un semn clar al intrării în vârsta pe care un prieten o numea "solară", iar eu o văd a pătrunderii în spaţiul inutilităţilor şi resemnării.

Despre guşă - când discretă, când pronunţată - nici nu mai vorbesc. Aerul stupid şi greoi pe care mi-l descopăr de fiecare dată când mă uit în oglindă mă trimite tot mai des spre o fotografie a lui Ion Creangă, deşi, ca tot condeierul plin de iluzii în legătură cu sine, m-aş dori mai degrabă în categoria eminescian-luciferică, a faimoasei fotografii a poetului de la nouăsprezece de ani. Iar părul... În fine, îmi fac singur curaj amintindu-mi că nu mi-aş fi închipuit niciodată că o să încărunţesc înainte de a cheli cu totul...

Privitul în oglindă e, aşadar, un prilej mai degrabă de amărăciune, decât de a descoperi motive de autoflatare. Oglinda e un aliat al timpului, dacă nu chiar un agent al forţei distructive a acestuia. Şi totuşi, ne uităm în oglindă pentru a surprinde fie şi o fărâmă de expresivitate care să ne încurajeze să ieşim din casă, pentru a lua în piept realitatea. Evident că astfel de generalizări lasă de-o parte categorii întregi de cetăţeni. N-am cunoscut, de pildă, politician care să aibă scrupule de acest gen. În România, trebuie să-l inviţi insistent să se privească în oglindă, sugerându-i că minte cu neruşinare. Dacă l-ai putea urmări cu o cameră invizibilă, ai avea surpriza să constaţi că minciunile rostite cu dezinvolutră în public au fost intens exersate tocmai în faţa oglinzii!

Priviţi-i, fie şi o clipă, pe unii dintre politicienii care şi-au făcut un obicei din a ne bombarda cu ilustrele lor fraze la emisiunile de televiziune. N-ai să vezi o faţă prietenoasă, relaxată sau măcar detaşată. Fără excepţie, îţi sugerează nişte animale din categoria carnasierilor, pregătite să ţâşnească din ascunzătoare la jugulara victimei, gata s-o devore în câteva minute. Resursele de animalitate nu diminuează o dată cu urcarea în ierarhie, ci dobândesc o forţă distructivă parcă invers proporţională cu trecerea anilor. Analizaţi comportamentul public - adică oglindirea în privirile celorlalţi - al lui Ion Iliescu şi aveţi o bună ilustrare a faptului că pentru mult prea mulţi indivizi confruntarea cu sine e doar o pauză între două asalturi nemiloase asupra celorlalţi.

"Oglinzile şi împreunarea omenească sunt abominabile, fiindcă sporesc numărul oamenilor", afirma Borges. Nu ştiu dacă e singura vină a oglinzilor. Şi nici măcar nu ştiu dacă e o vină. În plină epocă a proliferării imaginii - prin video-clipuri, postere, fotografii, internet -, s-a ajuns la un fel de egalizare în jos a valorii. Totul e la fel de frumos sau la fel de urât, în funcţie de unghiul privirii. Nu e vorba doar de schimbarea gustului o dată cu intrarea într-o altă epocă, nici de stabilirea altui canon. Pur şi simplu, totul e şi frumos, şi urât simultan. Răsfoirea unui album fotografic - să zicem, de Annie Leibowitz, cu siguranţă, una din marile maestre ale fotografiei actuale - te aruncă în plin paradox: frumos începe să nu mai fie armoniosul, caldul, odihnitorul, cumpătatul, ci agresivul, neobişnuitul, neliniştitorul - pe scurt, tot ceea ce fusese până în ajun monstruos şi respingător.
Cu toate acestea, e dincolo de orice dubiu că vorbim despre artă. E posibil ca sensibilitatea noastră, informaţia şi cultura să nu mai fie capabile să facă saltul în noua lume şi, prizonieri ai imaginii tot mai puţin atrăgătoare pe care ne-o furnizează în fiecare dimineaţă oglinda, să visăm doar la trecutul idealizat secretat de memorie. Mi se întâmplă să văd fotografii vechi de-ale mele, despre care ţin minte că în epocă mi-au displăcut profund, dar pe care astăzi de găsesc acceptabile. Acceptabile, desigur, în comparaţie cu felul cum arăt acum: cu trăsături îngroşate, inexpresiv, o mască rigidă şi supradimensionată a unei persoane despre care-mi imaginam cândva că seamănă cu mine. Culmea-culmilor e că în fotografiile recente par copia leită a tatălui meu! Sunt mai mult decât surprins să descopăr acest lucru, pentru că asemănarea dintre noi n-a fost niciodată vizibilă. Ei bine, kilogramele acumulate m-au trimis... la origini, nivelând diferenţe şi anulând stiluri.

De regulă, scriitorii rămân în amintire prin câte o imagine anume. N-am nici o iluzie că despre scrisul meu se va vorbi în viitor (nu se prea vorbeşte nici astăzi!). Dar sunt sigur că măcar o fotografie minusculă va rămâne pe undeva, prin cine ştie ce colţ de istorie literară ilustrată dedicată generaţiei ivite în ultimul deceniu al comunis­mului românesc. Dacă o să mă vedeţi, peste cincizeci sau o sută de ani, să ştiţi că fotografia nu mă reprezintă! Pentru că un scriitor trebuie să arate aşa cum arătau, în ultimii ani ai vieţii, Ezra Pound, Faulkner, Jankélévitch, Beckett ori Voiculescu. Iar în stricta noastră contem­poraneitate, Mihai Şora, Petre Stoica, Livius Ciocârlie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara