Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Din Cartea cu fleacuri:
Cât de negru a fost dracul de Livius Ciocarlie


Perspectiva (neconfirmată) a retipăririi volumului autobiografic Clopotul scufundat (Cartea Românească, 1988) m-a determinat să-l recitesc. ştiam că fusese drastic cenzurat. Aveam încă dactilograma iniţială, dar am hotărât ca în afara unor mărunţişuri - virgule, cuvinte rău alese... - să nu modific nimic în textul trimis odinioară la tipar. Mi s-ar părea necinstit şi generator de confuzie. E drept, dacă încredinţaseşi editurii o carte cu îndrăzneli înseamnă că fuseseşi întrucâtva temerar. Totuşi, nu meriţi astăzi beneficiul curajului de atunci, câtă vreme ai acceptat să fii cenzurat. Acceptând, efectul îndrăznelii s-a şters definitiv. Ce mi s-ar părea cu adevărat condamnabil ar fi, şi lucrul ăsta se întâmplă, să-i dai cititorului tânăr actual sentimentul că dracul n-a fost atât de negru cât pretindem şi cât, de fapt, a fost. Cititorul neprevenit va crede că se putea atunci ceea ce, cu excepţii, nu se putea. Spun cu excepţii însă mă gândesc la una singură (vor mai fi fost şi altele, pe care nu le ştiu): Dimineaţa pierdută a trecut de cenzură deşi e un roman cu totul neconcesiv. Autorii celorlalte romane "curajoase" plătiseră preţul cerut. Îi spuneam redactorului, amic: "De ce îmi scoţi şi fleacuri? Există lucruri mult mai tari la cutare." Răspuns: "Le scot fiindcă la tine nu sunt compensate de nimic." Scoţându-le, mai punând mâna, în prima perioadă, şi cenzorul propriu-zis, volumul ieşea curat. Sistemul nu fusese zgâriat nici cu spinul unei flori, iar eu nu fusesem scos din plan. Îmi încasasem tainul - nu neglijabil, pe atunci.

O paranteză devine necesară pentru ca să nu mă arăt nici atât de grozav cât încă s-ar putea crede. Orice aş fi trimis editurii, oricât de ofensiv, fiind prieten cu redactorul, nu riscam. Aş fi riscat dacă varianta propusă ar fi ajuns pe mâna "Direcţiei presei", sau cum îi zicea, dar şi atunci mai mult redactorul ar fi avut de suferit. Mai ales când, cenzura fiind formal desfiinţată, operaţia masivă îi revenea editurii. Avusesem de-a face şi cu Cenzorul instituţionalizat, personaj nevăzut însă eficient. Dacă găsise textul publicabil, dactilograma îţi revenea, cu indicaţii: dumnezeu nu se scrie cu majusculă şi, preferabil, nu se scrie deloc, numele Mircea Eliade trebuie să dispară... (L-am ales ca exemplu pe Mircea Eliade fiindcă el trecea şi prin perioade de îngăduinţă, când se spera aducerea lui în ţară, încât puteai încerca. Nu şi cu Cioran. Pe acesta l-a adus în scenă, târziu, Radu Florian, omul cu deschidere liberală care ne terorizase, în facultate, la cursul de socialism. ştiinţific, socialismul, bineînţeles.) "Operam" numaidecât modificările, limita atingând-o abia când se formula cerinţa: "Tovarăşul va fi citat de două ori" (cam ca glumele din conferinţele Junimii: odată în prefaţă, a doua oară spre sfârşit). Atunci îi spuneam redactorului, Florin Mugur: "Decât aşa, renunţ!" Iar el: "Lasă cartea la mine, prind eu un moment." Şi, într-adevăr, "prindea". Acesta a fost, ca în toate, specificul nostru: la noi nici comunismul n-a reuşit să fie consecvent. Urma, după un timp, o relaxare pasageră şi volumul apărea fără citate. De aceea m-a iritat după 1990 un articol paternalist - indulgent, pasămite - al lui Marino: s-a descurcat şi el cum a putut... Adică eu. Avea dreptate, chiar aşa făcusem, dar nu lui i se cuvenea s-o spună. Deschid Carnete europene şi găsesc cele două citate, ca nuca în perete, la locul lor: la început şi la sfârşit. Mă întreb dacă într-o ediţie postdecembristă le-aş mai găsi.

Cu Cenzura propriu-zisă am avut de-a face numai în primii ani de autorlâc. Într-un rând - am povestit episodul în vreuna dintre cărţi - m-au convocat la sediul local. (Ce vor fi controlat acolo? Poate ziarele, care nu puteau să aştepte avizul de la Bucureşti.) Le venise dactilograma mea, cu observaţii imperative, de la centru. Mi-au pus-o sub nas şi am făcut modificările pe loc. În timp ce operam, a intrat în sala cu mai multe mese, în care se vorbea pe şoptite, directorul filialei. Era un prieten din copilărie, băiat bun, cu "origine sănătoasă", mai târziu student la filozofie şi, câţiva ani, jurnalist la "organul" judeţean. Îl întâlneam pe stradă, schimbam câteva vorbe. După aceea l-am pierdut din vedere. Acum, în localul Cenzurii, ochii lui, mai nou înecaţi în grăsime, nu m-au recunoscut.

Instituţia cenzurii oferise şi un avantaj, adesea evocat. Paradoxal, fusese mai permisivă. Ajuns el "factor de decizie", redactorul, care nu ştia exact ce poate fi îngăduit, era mai scrupulos.

Când am revenit la proză (debutasem la opt ani, la şcoala primară, ca autor de Astăzi m-am sculat la ora şapte şi de După ce mi-am scris jurnalul m-am culcat), cenzura se desfiinţase, aşa-zicând. I se substituia acum redactorul, vegheat de redactorul-şef. Mai păguboasă pentru autor, cum spuneam, noua cenzură era şi amicală în cazul meu. Discutam liber, spuneam ce gândeam - şi gândeam, despre epocă, ambele părţi, la fel. Nu ajuta la nimic, deşi oamenii erau binevoitori. Chiar şi risca Mugur, până la un punct. Se trimitea la Consiliul de cultură rezumatul volumului ce se propunea a fi publicat. Ca să treacă Un Burgtheater provincial sau Clopotul scufundat, nu mai ştiu, Mugur scrisese ceva de felul: O fată de familie burgheză nu mai suportă mentalitatea înapoiată din casă; o părăseşte şi se angajează, muncitoare, la o filatură de bumbac. şi ce or să spună după ce apare cartea? După ce apare n-o să-şi mai aducă aminte nimeni de rezumat, ţi-o garantez eu. De altfel, până la apariţie aveau să mai treacă vreo doi ani.

Chiar dacă exagerat cu intenţie, rezumatul fantezist era semnificativ pentru ce avea să urmeze, adică un şir de la asta nu cedez şi de pentru un fleac ca ăsta vrei să nu-ţi apară cartea?. Cădeam de acord. Adică, cedam. Era păcat ca pentru "fleacuri" să nu apară un "lucru bun". Şi lucrul bun apărea, emasculat. Fleac era şi să scrii - câteva rânduri, acolo! - într-un volum omagial. (E drept, asta n-am făcut.) Exista şi un nobil argument: pentru un fleac să-i înfuriem, să strângă şurubul ?. Redactorii revistelor îşi păzeau, poate, postul, însă semnau şi universitarii, care nu aveau ce risca. Ba se şi întreceau. Mai ales în provincie se ajunsese la vanitatea de a te lăsa manipulat. Dacă aveai un nume cu acoperire oarecum naţională, Scânteia îţi cerea câteva rânduri de "adeziune" (la cine ştie ce), uneori un articol întreg. În Scânteia! Nu era de colea să-ţi vezi numele tipărit în "organul central". Nu mulţi se dădeau în lături.

Să nu exagerez. Oamenii din lumea bună nu marşau. Deţinătorii rubricilor, în reviste, cădeau la învoială: trei, patru săptămâni, nu le apăreau articolele; în schimb, nu "aniversau". Ca poliţiştii din filmele americane, îşi aveau şi redactorii "informatori", vreau să zic specialişti de bună voie, fiindcă altfel obscuri, în tămâieri. Redactorii din lumea bună îşi păstrau mâinile curate, dar publicau tămâierile altora cu mâna lor. Iar când împrejurarea era groasă şi presiunea mărită, se înduplecau să aniverseze chiar ei.

Revenind la edituri, nu-mi amintesc ca după "desfiinţarea" cenzurii să fi ieşit vreun scandal. Nu se interzicea apariţia cărţii - de altfel, bine periată de redactori - în ultimul moment. "Factorii" ştiau că nu şopârlele literaţilor aveau să răstoarne regimul şi, Doamne fereşte!, pe Cârmaci. Prea rar se întâmpla - aşa a fost cu Urcarea muntelui, a Ilenei Mălăncioiu - să se interzică cronicile, să se retragă exemplarele din librării. Capete nu se tăiau. Scandalul s-a produs târziu, la apariţia mămăligii care nu explodează şi a poporului vegetal. Nici atunci nu s-a reintrat în închisori. Ba chiar, ca să nu urmeze urecheli prea zdravene la Europa liberă, când pentru un motiv sau altul i se lua autorului dreptul la semnătură după câteva luni acesta era absolvit. I se publica la repezeală o carte, demonstrativ. Şi nu-mi amintesc ca vreun redactor să fi devenit, pierzându-şi postul, cloşard.

Aşa fiind, avem vreo apărare? Păi, da, ţinându-ne departe de orice compromis, n-am fi salvat cultura. Şi, mult mai grav, ni s-ar fi scos cărţile din plan.