Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Traducerilor:
Cît sîntem de inocenţi de Magda Teodorescu


Cei care, atunci cînd vine vorba despre inocenţă surîd suav, amintindu-şi poate de versurile lui Blake, Byron sau Shakespeare, nu vor regăsi nimic sublim în romanul lui Ian McEwan, Inocentul, tradus cu mare ştiinţă a limbii şi fineţe a expresiei de Virgil Stanciu. Domnia sa a mai tradus, de fapt, un alt roman al problematicului McEwan, Amsterdam. Sînt romane de care te apropii de la prima pagină, pentru că îţi evocă momente, imagini fugare, adică te proustizează, şi te trezeşti construind, în paralel, un alt roman, fără să pierzi şirul celui pe care-l citeşti.

De la bun început trebuie să spun că orice amănunt din romanul lui Ian McEwan este important, pentru că romancierul are vocaţie arhivistică şi construieşte cu fărîme esenţiale. De exemplu, nu întîmplător, personajul principal, Leonard Marnham, este un locuitor al Tottenham-ului, un orăşel nu departe de Londra, dezvoltat în secolul al XIX-lea după ideile lansate de socialistul utopic William Morris prin mişcarea Garden City (Oraşul Grădină), care visa aducerea paradisului "confortului" rural în oraş, printre altele. Începînd cu primii ani ai secolului XX, în acele "cottage" au început să locuiască funcţionari sau muncitori, adică acea "lower middle class" descrisă nu fără ironie de autor. O lume a ordinii, curăţeniei, cumpătării şi pudibonderiei victoriene. Acesta este locul din care pleacă inocentul Leonard spre unul demonizat de război şi de falia istorică postbelică, pentru a lucra ca inginer în cel mai ambiţios dintre planuri ale serviciilor secrete CIA-MI6: "Operaţiunea Aurul", prin care se urmărea interceptarea convorbirilor telefonice cu Moscova printr-un tunel săpat la graniţa dintre Berlinul de Est şi cel de Vest. Pornind de la aceste date, romancierul, care descinde narativ din buna tradiţie a lui Graham Greene, construieşte în suprafeţe multietajate discursul despre inocenţă, pierderea ei, narează despre spaţiul gol, umplut obsesional de imaginea iubirii şi culpei. Cu siguranţă, McEwan nu este un inocent, nici în politică, nici în psihologia inocenţei. Nu numai în acest roman îşi probează lecturile din domeniul psihologiei, pe care le speculează destul de mult, forţînd uneori nota, şi ori de cîte ori o face, o echilibrează cu bunul lui talent de prozator.

Uneori McEwan ştie să piardă contururile, renunţînd la graniţa dintre inocenţa individuală şi cea colectivă, glisînd printre cuvinte. Cine sînt inocenţii? Între ce limite se poate defini inocenţa? Romanticii au definiţia lor, modernii pe-a lor, victorienii, de asemenea, dar nu acestea sînt luate în calcul în mod special. Există o inocenţă sexuală şi una politică. Parafrazînd, e greu să mai vorbeşti despre inocenţă după Auschwitz şi după lagărele comuniste. Şi totuşi ea există, iar scriitorul o demontează metodic, întorcînd-o cînd ironic, cînd comic, cînd sentimental, cînd grotesc. Fină, de exemplu, este ironia descrierii dezinocentizării lui Leonard: o dată cu dezvirginarea şi creşterea apetitului sexual, el capătă şi sentimentul politic al victoriei asupra Mariei ("nemţoaica"). Romancierul ştie să elaboreze definiţia inocenţei, cu toate efectele hilare pe care le supralicitează:

"Ce sentiment înălţător! Să fii victorios, să ai toate drepturile, să fii răsplătit. Îşi adună braţele întinse în faţă şi proptite pe saltea, în punctul unde firişoarele arămii de păr erau mai dese, imediat sub cot. Era puternic şi magnific. Pompă mai repede şi mai tare, aproape sărind de pe femeie. Era victorios şi bun şi puternic şi liber. (...) Era suficient s-o priveşti pe Maria ca să-ţi dai seama că nu avea nimic dintr-un învins. Pe ea invazia din Europa o eliberase, n-o înfrînsese. Şi nu era ea cea care dădea tonul, cel puţin în jocul în care se prinseseră?" (p. 129). Erotizarea politicului - iată o trăsătură pe care McEwan o marchează fără greş, căci tentativa lui Leonard de a o viola, îi trezeşte Mariei o amintire de la sfîrşitul războiului, cînd un soldat sovietic a violat o nemţoaică rănită. (Între timp violul a devenit metodă de umilire a populaţiei civile, o practică generalizată, se pare).

Nu numai povestea de dragoste, dar şi întreaga atmosferă a Berlinului postbelic, cu ruinele lui, ca un decor suprarealist, descris cu mare pătrundere poetică de McEwan, creează tensiuni narative. Menţionam vocaţia arhivistică (nu neapărat balzaciană) a prozatorului britanic. Personajele se mişcă nu doar în fluxul sentimentelor sau ideilor, dar şi în ritmul muzicii acelor ani - coloana sonoră (inevitabil evocatoare) a cărţii: Heartbreak Hotel, I Put a Spell on You, Long Tall Sally, şi altele, punctează naraţiunea. Cum or fi ascultat bunicii noştri aceste piese transmise la "Vocea Americii", cînd ei aşteptau cu sufletul la gură vestea salvatoare? Insist asupra acestor momente, pentru că noi, esticii, citim sub un alt orizont interpretativ asemenea romane şi mărturii istorice (McEwan îl citează ca sursă "bibliografică" şi pe Timothy Garton-Ash). De fapt, McEwan nu ezită să pună punctul pe i, revenind în paradisiacul Tottenham: "Lupta acerbă pentru salvgardarea libertăţii Europei era la fel de îndepărtată ca şi canalele de pe Marte. La pub-ul frecventat de tatăl său, nici unul dintre clienţii regulaţi nu auzise de Pactul de la Varşovia, a cărui ratificare produsese atîta vîlvă la Berlin" (p. 187). Scriitorul pare să se întrebe: cine era de fapt inocentul? Cît i-a trebuit societăţii civile occidentale să se trezească din visul rozaliu de "rural bliss"?

Un fapt real, o poveste de dragoste neîncheiată, o crimă în legitimă apărare, iată cele cîteva elemente din care McEwan reconstruieşte istoria anilor cincizeci. Nu cred că greşesc afirmînd că mai toate romanele istorice au cîte un personaj "inocent". Dar genul s-a tocit, sau mai curînd, istoria conţinută în trama ficţională s-a mutat mai aproape. Scriitorul britanic îi dă şansa revenirii sub o altă formă, avînd în spatele lui cîştigurile tehnice ale povestirii postmoderne, ale aluzivului speculat cu cinism neagresiv, ca o interpretare burlescă şi tristă totodată a versurilor lui Blake din Cîntecele Inocenţei: "Şi toţi trebuie să iubescă umana formă/În cel păgîn, în turc, evreu/Căci unde Mila, Dragostea şi Graţia stau/ Acolo stă şi bunul Dumnezeu". Cine va citi romanul, va înţelege jocul ţesut de McEwan între trădare şi inocenţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara