Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Tema lunii: "exerciţii de imaginaţie":
Cîteva bucurii de Dan Coman

cafea
Totul începe de la cafea.

Cafea – şi abia apoi bucurie, altfel nu-mi pot imagina dimineţile.

Azi dimineaţă m-am trezit la şase şi-un sfert, am lăsat zaţul să se aşeze pe fundul ibricului şi abia după prima înghiţitură, la lumina farurilor unei maşini, am văzut că ninge. Prima ninsoare din iarna aceasta. O foarte mare bucurie să poţi deschide fereastra şi, prin aburii cafelei, să întrevezi zăpada.
Copiii dorm în camera lor. E suficient să mă gîndesc la asta ca să mi se facă foarte dor de ei – exact cum îmi spunea Angela Marinescu, zilele trecute, că i se întîmplă de fiecare dată, chiar dacă tocmai l-a văzut, cu Alexandru.

Am început să beau cafea destul de tîrziu. Cam de cînd am început să mă pot bucura şi de cărţile altora. Locuiam în Gersa, părinţii mei nu beau cafea, nici nu apăruse moda asta ca la orice casă intri, primul lucru, să fii servit cu lichidul negru şi fierbinte, iar singurul magazin din sat era cam la 3 kilometri de casa noastră. În vremea aceea am primit de la o domnişoară familia şi echilibrul indiferent, cartea lui Iustin Panţa. Pe ultima copertă era o poză cu Iustin: un bărbat tînăr, superb şi, în fotografia aceea, cu o stranie melancolie pe chip. Bărbatul acela ducea (părea că de zile întregi) o ceaşcă mare de cafea, pe care nu o ţinea de toartă, ci îşi întinsese (da, de zile întregi) degetele de jur împrejurul ei. Săptămîni în şir m-am uitat la poza aia – şi aşa se face că am început să merg la magazinul din sat, să cumpăr pliculeţe de ness şi, întors acasă, să încep să-mi fac (mai întâi pe ascuns) cîte o cafea. Cu fiecare zi, cafeaua ieşea tot mai bună şi tot mai multă, iar gestul de a duce ceaşca prin bucătărie era, speram, identic cu al lui Iustin. Gestul lui era pentru mine gestul poetului, iar pofta de a scrie a început să se asocieze în mintea mea cu pofta tot mai mare de cafea.

O vară întreagă, o vară de pomină la Sîngeorz, cu Marin şi John. Ne întîlneam în fiecare dimineaţă şi ne întîlneam în fiecare seară în holul hotelului Hebe, la Templul Cafelei, şi beam ceaşcă după ceaşcă şi citeam poem după poem din Aurel Dumitraşcu. Anul cel bun e anul în care mori, aşa am scrijelit cu o linguriţă pe perete, în spatele unei perdele groase îngălbenită de tutun.

Sau, cîţiva ani înainte, vocea Angelei Marinescu citind un etaj mai sus, într-o sală îngheţată din acelaşi hotel, Fugile postmoderne. Şi vocea aceea răsunînd pe holurile acelea multă vreme după aceea (aşa cum lui Marin nu-i mai iese din cap sunetul metalic făcut de cerceii Angelei Marinescu într-o noapte ploioasă la Bistritza).
Cafea, abia mai apoi înapoi la bucurie.

muzică
Cam aşa a fost atunci, în apartamentului din Iaşi al lui Ursachi (acum, iată, mulţi ani): într-o noapte de iarnă, Marele Pelican ne-a citit integral, mie şi lui Marin, Parcul. Imediat ce a terminat, mi s-a făcut foarte poftă să recitesc poemul acela. Doar că magistrul, după ce, ridicîndu-şi mustaţa spre tavan, a repetat de cîteva ori Angela, Angela – a început să cînte la vioară un pizzicato de nu ne mai puteam opri din rîs.

fotbal
În 2005 au venit la Bistriţa Ioan Es. Pop, Claudiu Komartin şi Teodor Dună. Urmau să aibă o lectură la Casa de Cultură, însă pînă atunci le-am propus o scurtă întîlnire cu elevii de la Liceul cu Program Sportiv, şcoala la care predam. După lectură, am fost invitaţi la un meci de fotbal: scriitorii contra echipei liceului. Era surpriza pregătită de ei, aşa că nu puteam refuza. În echipa noastră mai erau Florin Partene şi Marin Mălaicu Hondrari. Înşiraţi de o parte şi de alta a terenului, elevii claselor a X-a şi profele lor de română, pregătiţi cu pancarte pe care scriseseră Hai scriitorii! şi cu un slogan pe care l-au strigat tot timpul meciului: Faceţi loc, faceţi loc, Cărtărescu e pe primul loc! Am pierdut cu 1-0. În ultimul minut de joc, Ioan Es Pop a ratat un 7 metri.

Şi meciul decisiv al generaţiei mele, la Borşa, cu Ruxandra Novac, singurul nostru susţinător, şi cu un Komartin pe post de portar în zile mari, Dună exact ca Dorinel Munteanu în meciul acela cu Anglia, Manasia, pe care îl botezasem deja Coraş, ba chiar şi Dan Sociu, ceva puţin mai lent decît Mihăiţă Neşu, pasîndu-i neaşteptat lui Acosmei pentru 2 la 1. O victorie mare, cum de atunci n-am mai obţinut. Şi probabil, trecînd toţi anii aceştia, n-o să mai obţinem niciodată. Bucuria aceea teribilă de a juca împreună.

cafea
La început n-a fost cafeaua, ci o casetă audio. Era 1991, locuiam în Gersa şi făceam naveta cu autobuzul la Năsăud, la liceu. Locala, cum i se spunea, o luam însă de la Rebrişoara – şi pînă acolo aveam de mers cam 3 km pe jos. De o parte şi de alta a drumului dintre Gersa şi Rebrişoara – pădurea şi întunericul deplin al dimineţilor de iarnă. Tocmai în iarna aceea, pe ascuns, bineînţeles, am început să fumez. Eram foarte nerăbdător să vină dimineaţa, să pot ieşi din casă şi, acoperit de beznă, să îmi aprind prima ţigară. În plus, aveam o casetă audio pe care o ascultam tot drumul, mereu şi mereu, la primul meu ipod – un vechi radiocasetofon-poşetă pe care, în rest, nu-l deschidea decît taică-meu – şi doar ca să asculte transmisiunile meciurilor de fotbal din Divizia A, un aparat dreptunghiular cam de mărimea unui bax de foi a4, în care, după ce-mi aprindeam ţigara, vîram caseta şi pe care-l treceam dintr-o mînă îngheţată într-alta, ducîndu-l la ureche, repetînd versurile pe care le auzeam, oprindu-mă şi dînd mai tare sonorul atunci cînd se ajungea la Omul negru – bucata mea favorită. În pustietatea aceea dintre Gersa şi Rebrişoara, am luat pentru prima dată contact cu panorama lui Baconsky.

Cumpărasem caseta din piaţa de la Sîngeorz-Băi. Pe atunci ajungeam rar la Sîngeorz – şi aproape întotdeauna vinerea –, îi vizitam pe bunicii mei, apoi mergeam cu maică-mea în piaţă. Vinerea, la Sîngeorz, era cea mai mare piaţă de pe valea Someşului – şi de acolo mi-am luat caseta aceea neagră pe care scria, de mînă, cu pixul, muzică şi poezie. Abia cîţiva ani mai tîrziu aveam să văd cartea. Începusem să-l vizitez destul de des pe Marin – şi acolo, în garsoniera în care stătea cu chirie, ascultam king crimson, beam ness şi citeam cu voce tare tot felul de poeme. Cînd, într-o altă iarnă, i-am dus caseta să o asculte, a rămas mască: aceea era caseta pe care (o, demult şi inconştienţi!) o făcuseră el şi Emanuel, prietenul lui din Sîngeorz care, pe atunci, nu visa altceva decît să facă muzică (şi care era deja plecat în Germania, la lucru – după ce ani întregi vînduse casete cu muzică populară în piaţă). Uitase de ea, nu o mai avea, se distra teribil ascultînd-o. Apoi mi-a arătat Panorama poeziei universale a lui Baconsky, cartea pe care au folosit-o pentru înregistrări. Şi mi-a vorbit despre ea, şi am împrumutat-o imediat, şi am înţeles cît de important era gestul acela al lui Baconsky de a o publica – dar cu toate astea, cartea aceea voluminoasă pe care mai apoi am purtat-o de nenumărate ori în geantă şi pe care am deschis- o peste genunchii mai multor femei, cartea aceea n-am putut să o citesc niciodată altfel decît cu vocea lui Marin şi cu muzica lui Emanuel sunîndu-mi în cap. O casetă audio, la începuturile tutunului, în dimineţile geroase de iarnă, pe drumul pustiu dintre Gersa şi Rebrişoara. A fost suficient cît să schimbe radical viaţa unui om.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara