Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dosar:
Cîştig şi pierdere de Virgil Nemoianu


Am remarcat numele lui Horia Patapievici îndată după 1989, i-am urmărit apoi cu interes şi cu oarecare regularitate eseurile şi cărţile. Adesea m-a surprins propriul acord cu vederile exprimate de cineva aproape necunoscut mie. Succesul său public mă bucura, deşi eram derutat de unele din laudele hiperbolice pe care le citeam. Eram puţin mirat că nu devine obiectul unor adversităţi mai deschis declarate. Masivul volum despre Omul recent pare să fi schimbat această situaţie, mai direcţionată şi mai canalizată, iată-l intrînd în plină maturitate. Dar mai ales schimbarea publicului: criticile inamice par să răbufnească nestăvilite, după cum şi entuziasmele par să se fi înfierbîntat. Astfel de modificări autoriale şi de recepţie pot fi binevenite, atunci cînd sunt cîntărite şi organizate după regulile unui raţionalism temperator, şi cu seninătate intelectuală.
Defecte? Obiecţii îndreptăţite la Omul recent? Destule. De ce ne-am aştepta să lipsească? Bibliografia pare uneori arbitrară. Discursul nu e lipsit totdeauna de stridenţe, sau de nostalgii cam jeluitoare. Partea iniţială e prea scurtă faţă de cele două treimi din text care urmează, de unde o anume disproporţie agasantă. Tonurile "reacţionare" se recunosc: în tristeţe înrudite cu cele ale admirabilului romancier francez Jean Raspail, în polemică indrudite cu tăioasele aforisme ale nu mai puţin admirabilului aforist columbian Nicolas Gomez Davila (impresia mea este că Patapievici nu le cunoaşte opera, oricum, nu-i citează). Mai sunt şi altele, dar balanţa înclină net, fără îndoieli, spre favorabil. Iată motivele.
În primul rînd, în speranţa de a linişti mai iute indignările şi exaltările, să căutăm să izgonim ignoranţa. Omul recent nu este o carte singulară, ea se înscrie într-un gen relativ nou (sau, cum spuneau filologii tinereţii mele) se plasează într-un topos: este cel al criticii contemporaneităţii. (De fapt un străvechi topos, doar reluat în maniera împrospătată). Acest gen este deosebit de frecventat în Franţa, deşi nu lipseşte nici în lumea germană, anglo-saxonă, italiană. Autorii care îmi vin îndată în minte sunt uneori de dreapta, de fapt însă mai des au fost (sau sunt încă) de stînga: e de-ajuns să pomenim nume ca Baudrillard al anilor '990, Philippe Muray, Ignacio Ramonet, Paul Valadier, Paul Virilio, Armand Mattelart, Chantal Delsol şi nu mai ştiu cîţi alţii încă, de cele mai multe ori extrem de bine documentaţi, percurtanţi şi tăioşi. Dar de ce să-mi bat capul cu bibliografii? Unul sau altul din aceştia au fost traduşi în română, şi-apoi oricum oricum intelectualii de la Dunărea de jos au acces la Internet şi vizitează Parisul mai des şi mai lesnicios decît mine.
În al doilea rînd: sursele şi orientările autorului. Orice ar crede Patapievici despre sine, el este un conservator. Dar, aşa cum explicam încă acum vreo 10 ani într-un articol, "conservator" în sensul american sau cel anglosaxon al cuvîntului: în Europa continentală acelaşi lucru se numeşte "liberal", după cum termenul american de "liberal" corespunde în genere social-democraţilor mai moderaţi din aceeaşi Europă. Cu alte cuvinte (ca să mă limitez la "clasici") nume precum Oakeshott, Hayek, Mises aparţin unor gînditori care continuă fidel linia liberalilor de la origini, a celor de la începutul secolului 19, al lui Tocqueville, Humboldt, sau Guizot. Sunt partizanii unei societăţi descentralizate, ai individualismului, ai proprietăţii private. Nici unul dintre aceştia, nici vechii întemeietori ai liberalismului, nici continuatorii lor de la mijlocul secolului 20 nu pot fi numiţi reacţionari, în niciun sens al cuvîntului. Nici în sensul de nostalgici ai regimului feudal, nici în cel de adversari radical-autoritari ai proiectului modernist/iluminist. Dovada că emuli ai lor au obţinut triumfuri electorale de lungă durată şi au devenit modelatori politici majori în mari state democratice la chiar sfîrşitul secolului 20; nu e oare simptomatic că în tradiţia de care vorbeam se plasează figuri de prim rang precum Reagan şi Thatcher, ca să nu mai vorbim de alţii?
În al treilea rînd însăşi structura şi problematica cărţii. Lectura mea (sunt convins că este, ca de obicei, cea justă) e următoarea. În secolele 17-18 se petrece o importantă cotitură în istoria occidentală şi, pînă la urmă (fie chiar mai treptat) în cea mondială. Anume are loc un proces de graduală desprindere şi natural şi de tradiţional, de "biologic", într-un fel. Se declanşează un proces de globalizare (uneori paşnic, uneori violent), de raţionalizare, urbanizare şi industrializare, asistăm la victoria spiritului analitic şi contractual-tranzacţional asupra celui sintetic şi asupra puterilor unificatoare, individualismul atomizant şi centrifug triumfă în vreme ce legăturile interumane de tot felul slăbesc, se desfac. Procesele acestea (superficial schiţate aici) sunt obiective şi, pe cît ne putem da seama, ineluctabile. Nu am de loc impresia că Patapievici neagă acest lucru. El face însă altceva, pe urmele multor altora, mai mari sau mai mici, din vestul, centrul, sau estul continentului. Se înscrie într-o conversaţie filozofică, ideologică şi politică începută încă de pe la 1800, cînd unii aprobau aceste iluminisme, alţii le condamnau, alţii căutau căi de mijloc, adaptări, sau modalităţi de coexistenţă cu ele.
Chiar subtitlul cărţii dă explicaţia demersului, deci o mulţime din discuţiile pătimaşe despre care am auzit par inutile sau absurde: autorul pune problema raportului între cîştig şi pierdere în cazul progresului istoric concret (la limită: în cazul oricărui progres istoric!). Avantajele care decurg pentru toţi din proiectul modernist/iluminist sunt greu de negat din moment ce beneficiem de ele cu toţii: nivel de trai, opţiuni libere ale omului, stare medicală, orizonturi lărgite şi toate celelalte. În secolul 20 cele două-trei ample propuneri de a bloca şi de a oblitera înaintarea aceasta n-au făcut decît să ducă la multe suferinţe şi s-au încheiat în colapsuri spectaculoase. Dincolo de nostalgie (dar mă întreb: se teme cineva de nostalgie, şi dacă da, dece anume?), sugerează Patapievici, iată însă că se pot ivi îndoieli serioase şi legitime privind atît direcţia, cît şi modul în care implementăm aceste edicte ale "Istoriei".
Astfel. Care mai este acum rolul dimensiunii religioase a omului (a "sufletului uman" în fond) şi cum se explică totuşi durabilitatea ei? Nu cumva există o intrinsecă nevoie de a repara şi de a reveni, de a relua, de a culege o parte cel puţin din cele lăsate în urmă? Chiar nu mai avem dreptul de a discuta raţional progresul, modurile şi strategiile sale de aplicare, gradul lor de presiune şi de insistenţă? Să fie oare interzis de a mai pune întrebări despre natura umană în circumstanţe socio-istorice noi? Am ajuns la punctul în care discuţia despre sensurile şi rosturile esenţiale ale indivizilor şi ale comunităţii a devenit un tabu? Este sau nu este cazul să ne gîndim şi la "efectele neintenţionate" (să nu spun "daunele colaterale"!) (iar numele marelui sociolog Robert Merton nu l-am prea auzit pronunţat în organele intelectuale româneşti) care provin din alăturarea la şi înscrierea necondiţionată ("heirupistă") în brazdele acestei istorii? Ne putem măcar imagina răspunsuri la aceste întrebări de oarecare pondere?
Cum de nu? Doară aceste întrebări şi răspunsuri au apărut curent de la 1800 încoace. În zilele noastre ele se înscriu cel mai des în doctrinele democreştine: în Germania, în Italia, mai nou chiar şi în America lui G.W. Bush. Nu numai acolo, ci, aşa cum argumentează Patapievici foarte bine şi convingător, la "libertarieni" şi la "straussieni" - două dintre ramurile principale ale "conservatismului" anglosaxon. (Patapievici nu se ocupă prea tare de celelalte două: neo-conservatorii şi paleo-conservatorii, foarte importante şi ele, după opinia mea.)
Dar putem merge şi mai îndărăt în timp. Patapievici e conştient de aceste rădăcini mai îndepărtate, se referă la ele, deşi cred că nu le accentuează suficient importanţa referenţială. Mă gîndesc aici la chiar începuturile proiectului iluminist/modernist care nu a pornit de la zero, ci şi-a găsit terenul fertil în discursurile filozofice ale finelui medieval şi ale inovatorilor post-renascentişti. Proiectul acesta nu a început ca o simplă negaţie şi răsturnare brutală a trecutului, ci avea o rotunjime filozofică, o complexitate cu laturi multe, o grosime textuală care ulterior s-au cam pierdut sau barem au fost sărăcite. Figuri filozofice enorme precum Leibniz şi Vico (alături de alţi post-cartezieni) s-au străduit şi au reuşit să împletească armonios religiosul şi tradiţionalul cu raţionalismul şi cu progresul, ei au plasat raţiunea în familia şi în tovărăşia altor facultăţi: imaginaţia şi memoria, sentimentele şi frumosul. (Am ţinut eu însumi un curs nu de mult pe această temă, probabil am să şi scriu ceva despre subiect), au construit punţi de legătură între discursurile şi practicile tradiţiei medieval/antice şi modernizarea care se ridică în faţa lor şi pe care o aprobau. Ei bine, mi se pare mie (şi e limpede că Patapievici merge în aceeaşi direcţie) că la un moment dat în secolul 18, iar apoi tot mai tenace în secolele 19 şi 20 "proiectul" de care vorbeam a luat-o pe o tangenţă care o depărta de propriul ei centru: a luat-o în direcţia unui materialism şi a unui secularism tehnologic care nu erau prevăzute de primii genitori, ajungînd adesea să nege propriile principii şi intenţii iniţiale (individualismul şi libertatea cuvîntului şi a gîndirii de pildă, dar nu numai ele). O corecţie de curs pare să devină necesară, corecţie de curs care să nu nege modernitatea în ansamblu. Va reuşi? Nu va reuşi? Eu unul mă opresc aici, nu mă aventurez în prevestiri pentru care nu am căderea. Pot spune însă că una din operaţiile remediale ar putea fi tocmai examinarea atentă a mecanismelor care au declanşat din capul locului procesul în care ne aflăm prinşi acum, scrutarea atentă a punctelor de pornire şi, da, reluarea intenţiilor fondatoare istoric.
Aceasta mi se pare cea mai potrivită şi corectă lectură a lui Patapievici. Înţelegerea alcătuirii de ansamblu este cea care validează întreprinderea. A te opri excesiv asupra unor secundare şi laterale formulări sau digresiuni (aşa cum procedează entuziaştii, dar şi mînioşii) este pur şi simplu lipsit de interes.
În al patrule arînd. Înţeleg şi grija neexprimată, tacită, dar pururi prezentă la anxiosul vorbitor român: ce vor spune alţii, cum va fi privită o carte de acest fel, ce efecte, bune sau rele, ar putea să aibă? Care e "interesul naţional?" Ce ne facem cu celebra "imagine"? Pe de o parte îngrijorări de acest fel mi se par excesive; rostul lor e mult mai limitat decît îşi închipuie emiţătorii lor. Mult mai importantă este abandonarea urgentă, pe cît omeneşte posibil, a exclusivismului şi a reducţionismului, sechele ale ultimilor 50 de ani. Discursul bazat pe "cîştig şi pierdere" este mai modern şi mai util, este totodată infinit mai puţin "reacţionar" decît cel iacobin, cel bazat pe denunţ şi condamnare. În măsura în care se poate vorbi despre un interes naţional, apoi acela este tocmai de a avea la dispoziţie o paletă largă de opinii, de puncte de vedere raţionale, un cîmp semantic de probabilităţi incerte.
Alinierea la Europa, frenetic urmărită cam de toată lumea, pe cîte pot să-mi dau seama, nu va reuşi ca aliniere la o configuraţie statică şi neschimbătoare, cum am explicat de mai multe ori. Europa, lumea occidentală (America întîi de toate), sunt extrem de mobile, extrem de flexibile şi dinamice, extrem de schimbătoare, politic precum şi ideologic. Ele sunt mult mai diverse şi mai plurale decît se crede privind de la distanţă. În aceste condiţii e dăunător să alegi un anume fixism fanatic, intolerant, fie dintr-o direcţie, fie din alta. Dezacordul e lesne de înţeles şi de acceptat, dar numai atunci cînd este răbdător şi urban.
Cartea nouă a lui Patapievici se cere salutată ca un stîlp de susţinere necesar pentru auto-construirea unei gîndri filozofice româneşti complexe şi multiple.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara