Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Cu Mario Vargas Llosa în direct de Alin Genescu


Bună ziua. Ce mai face "scribul" Mario Vargas Llosa? (În sp. veche "escribidor" - denumire predilectă pe care Mario Vargas Llosa o preferă neologismului "scriitor".)

- Mulţumesc, foarte bine. Sunt încântat să stau de vorbă cu dv. şi cu prietenii mei români.

- Mâine (n.t. - interviul a fost înregistrat pe data de 26 nov. a.c., în preziua deschiderii Târgului Gaudeamus) va avea loc un eveniment cu totul deosebit şi foarte drag cititorilor români: se va lansa noul roman al lui Mario Vargas Llosa, La Fiesta del Chivo/ Sărbătoarea Ţapului, în versiunea românească apărută la Editura ALLFA.

- Mă bucur foarte mult. Ce păcat că nu pot fi acolo, de faţă, pentru a sărbători împreună publicarea romanului...!

- În primul rând, vreau să vă transmit multe salutări din partea directorilor Editurii ALLFA...

- Mulţumesc. Salutaţi-i şi din partea mea...

- ...ca şi din partea traducătoarelor Mariana Sipoş şi Luminiţa Voina-Răuţ, care sunt şi prietenele mele.

- Le îmbrăţişez şi eu, căci sunt şi prietenele mele, ca şi editorii mei.

- O voi face cu multă plăcere. Lansarea cărţii dv. va avea loc mâine, chiar în ziua deschiderii târgului, în prezenţa unor oficialităţi, scriitori, cititori, ziarişti, diplomaţi... Am dori să ştim care este opinia dv. în legătură cu apariţia acestui roman în limba română. Cum aţi primit vestea, ce sentimente vă încearcă, ce amintiri aveţi din vizita făcută în România...?

- Mă bucură foarte mult că acest nou roman al meu a apărut la Bucureşti şi îmi pare rău că nu pot fi prezent la lansare pentru a sărbători evenimentul împreună cu dv. Pentru orice autor este o bucurie să vadă că îi sunt traduse cărţile în alte limbi câştigându-se astfel noi cititori. Eu păstrez amintiri foarte dragi despre călătoria făcută în România, unde am ajuns câţiva ani după reinstaurarea democraţiei, într-un moment în care, e adevărat, ţara trebuia să facă faţă multor dificultăţi, dar avea şi o mare speranţă decurgând din restabilirea democraţiei şi din deschiderea unui nou timp istoric, al libertăţii şi legalităţii. Iar acest lucru a declanşat o mişcare culturală foarte largă şi foarte activă. Am descoperit cu multă bucurie un mare interes pentru autorii şi operele de limbă spaniolă, multe fiind traduse şi în româneşte.

- Vă mai amintiţi întâlnirea cu scriitorii de la sediul Uniunii Scriitorilor din România?

- Da, mi-o amintesc foarte bine. A fost pentru mine o plăcută surpriză să descopăr că foarte mulţi colegi români cunoşteau limba spaniolă şi erau bine informaţi în legătură cu ceea ce se scrie şi se publică în Spania şi America Latină.

- Această scurtă convorbire se va difuza cu ocazia lansării romanului dv. Sărbătoarea Ţapului. Dacă sunteţi de acord, v-aş trimite în scris, prin fax sau e-mail, câteva întrebări pentru a publica răspunsurile dvs. în presa românească. Aţi fi de acord?

- Desigur, nu văd nici un inconvenient, dar întrebările mi le puteţi pune chiar acum, şi astfel, câştigăm timp.

- Vă mulţumesc. Am câteva însemnări. În Orgia perpetuă aţi scris că nu toate experienţele îl stimulează pe un scriitor, ci numai acelea din care se hrăneşte şi care îi întreţin vocaţia. Citaţi atunci cuvintele lui Flaubert, cu referire la mizeria umană. Spuneaţi că "atunci când ai în faţă un model clar, scrii întotdeauna bine". Şi adăugaţi: "unde poate fi mai evident adevărul, dacă nu în aceste frumoase descrieri ale mizeriei umane?!". Această aserţiune este valabilă şi pentru autorul Sărbătorii Ţapului?

- În general, cred că da. Noi, scriitorii, nu scriem în mod gratuit sau accidental. Cred că subiectele despre care scriem se nasc din nişte experienţe care ne marchează profund. De multe ori aceste subiecte decurg din experienţe care încolţesc şi se transfigurează în imagini ce ne însoţesc în permanenţă. Cel puţin aceasta este experienţa trăită de mine. Cred că toate cărţile pe care le-am scris - romane sau povestiri - s-au născut din nişte trăiri personale care au atins centrii nevralgici ai personalităţii mele. De aceea, mie îmi place să cred - de altfel, aşa spun şi alţi scriitori - că am avut întotdeauna sentimentul că nu eu am ales subiectele cărţilor mele, ci că ele m-au ales pe mine, începând cu acele experienţe pe care le-am trăit şi care mă predispun şi îmi induc o stare de fantezie, de imaginaţie, de creaţie. Cred, însă, că punctul de plecare este legat de unele experienţe, în general experienţe traumatice, mai mult decât cele exaltante sau pozitive.

- ...uneori chiar tragice. Aici, în România, cititorii urmăresc prin intermediul presei sau chiar direct unele din comentariile şi articolele pe care le publicaţi în presa din Occident. În Adevărul minciunilor, aţi afirmat că ficţiunea îmbogăţeşte existenţa oamenilor şi chiar pare a fi o modalitate de a-i salva în faţa condiţiei lor tragice. În Sărbătoarea Ţapului se pare că v-aţi propus o descriere a ceea ce s-a întâmplat în realitate. Unde este ficţiune în Sărbătoarea Ţapului şi unde adevăr...?

- Nu, nu e aşa! Sărbătoarea Ţapului este un roman care se bazează pe fapte istorice, dar nu este o carte de istorie, ci de ficţiune. În romanul meu, lucrurile inventate sau create de imaginaţie sunt mult mai importante decât memoria istorică. Eu am luat ca punct de plecare acea teribilă dictatură ce s-a abătut asupra Republicii Dominicane, dar în cadrul schemei generale există multe personaje fictive, există multe episoade inventate şi există, de asemenea, fapte istorice care au fost transfigurate cu libertatea pe care o are orice scriitor de a trata faptele din romanul său, adăugând unele noi sau desconsiderându-le pe altele. Cred că fidelitatea faţă de istorie în Sărbătoarea Ţapului se păstrează în esenţa sa, dar în firul povestirii, în personaje, în amănunte, în tot ceea ce constituie natura însăşi a unui roman, imaginaţia creatoare prevalează de departe în faţa istoriei, ca de altfel în toate romanele mele.

- Logic. Sunteţi un scriitor de romane, nu un istoric. Spre deosebire de alte personaje dictatoriale care apar în operele unor scriitori nu mai puţin renumiţi ca Roa Bastos, Asturias, García Márquez sau Carpentier, în Sărbătoarea Ţapului aţi transformat o fiinţă umană într-un tiran. Credeţi cu adevărat că tiranii au suflet de om?

- Vedeţi, tiranii nu sunt nişte accidente ale naturii, nu sunt nici monştri. Sunt oameni pe care puterea, Puterea absolută, cu timpul, îi dezumanizează şi face din ei nişte monştri. Acesta este întregul proces pe care romanul meu încearcă să-l descrie în cazul lui Trujillo: felul în care un bărbat care era autoritar şi nutrea ambiţii de putere, după ce ajunge să pătrundă în sfera guvernului, puţin câte puţin acumulează o asemenea putere, - e adevărat, cu complicitatea multor colaboratori şi, de asemenea, ca urmare a abdicării unei mari părţi a populaţiei, care, în loc să-i opună rezistenţă, consimte şi abdică de la dreptul său de a i se opune - încât el devine un monstru. Acesta este procesul prin care trec toţi dictatorii, fără excepţie. Cred că Ceauşescu a devenit un monstru, precum Stalin sau Mao, Hitler sau Fidel Castro, ca urmare a unui proces în care au existat mulţi complici şi în care o societate întreagă, la un anumit moment, a încetat să mai opună rezistenţă. Nouă, de multe ori ne vine greu să acceptăm partea noastră de complicitate la naşterea unor dictaturi sau a unor tiranii groaznice. Cred, însă, că trebuie să recunoaştem cu onestitate şi modestie că tuturor tiraniilor, la un moment dat, li s-a putut opune rezistenţă. Şi dacă nu s-a întâmplat acest lucru este pentru că a existat o abdicare, uneori din partea unor mari sectoare ale populaţiei...

- Aţi afirmat într-o anumită împrejurare că popoarele trebuie să împartă răspunderea cu regimurile despotice...

- Chiar aşa este! Cred că este foarte important acest lucru pentru "a ne vaccina" împotriva unor noi tiranii. În principiu, întotdeauna rezistenţa este posibilă, desigur, cu excepţia unor situaţii excepţionale, în cazul unei invazii din partea unor mari puteri. Sunt foarte rare aceste câteva cazuri în care este greu să opui rezistenţă. Dar, în majoritatea cazurilor, dictaturile, la un moment dat, sunt suficient de slabe pentru a li se putea opune rezistenţă. Se întâmplă însă să existe sectoare, uneori foarte importante în societate, care se amăgesc şi care ajung să creadă acea supremă stupizenie cum că un om puternic, un regim dur, un guvern de mână-forte ar fi mai capabil să rezolve problemele, decât un regim democratic, unde, desigur, se face multă demagogie politică şi unde cu mult efort se ajunge la un consens. Aceasta este o eroare care a făcut ca multe ţări să dea mână liberă tiranilor, o slăbiciune pe care ulterior au plătit-o scump şi au regretat-o îndelung.

- Credeţi că tiranii trebuie judecaţi, aduşi în faţa instanţelor, sau iertaţi, prin prisma unui punct de vedere religios?

- Nu, nu e vorba de un punct de vedere religios. Eu cred că mai curând moral şi civic. Cred că dictatura este răul absolut al unei societăţi, că daunele pe care le produce unei societăţi un regim autoritar, brutal, sunt enorme. Cred că sechelele rămân să marcheze uneori multe generaţii şi că, prin urmare, dictatorii şi complicii lor trebuie să fie pedepsiţi foarte sever, desigur în cadrul unor procese, în care să li se ofere posibilitatea de a se apăra şi de a-şi exprima punctul lor de vedere. Cred, însă, că omenirea ar fi mult mai bine apărată în viitor de asemenea noi tirani şi de noi despoţi, dacă tiranii ar fi sancţionaţi şi pedepsiţi în mod exemplar.

- Experienţa trăită în România, în mod indirect, la întâlnirile pe care le-aţi avut cu scriitorii sau cu oameni politici români, v-a îmbogăţit în vreun fel ideea pe care o aveţi despre figura dictatorului, v-a inspirat în vreun fel dictatura lui Ceauşescu?

- Fără nici o îndoială. În sensul acesta, România, din nefericire, a trăit, ca şi multe ţări din America Latină, experienţa guvernelor autoritare, a regimurilor totalitare, a cunoscut minciuna, cenzura, manipularea opiniei publice, procesele politice, arbitrariul, dispariţiile de persoane, chipul caricatural al justiţiei, toate aceste lucruri au fost trăite în aceeaşi măsură şi în România, ca şi în Peru, Mexic, Cuba sau Ecuador. Astfel că, atunci când eu am scris acest roman despre Trujillo, cred că am scris un roman despre toţi dictatorii care au fost, nu numai despre Trujillo, ci şi despre Somoza, Perón sau Fujimori, Ceauşescu, Enver Hodja, Mao sau Stalin, pentru că toate dictaturile, de stânga sau de dreapta, au un numitor comun şi, în esenţă, sunt identice. Într-o dictatură raţionalul dispare, forţa devine argumentul suprem pentru a tranşa toate dezbaterile, toate discuţiile, iar rezultatul acestui sistem de putere piramidal şi autoritar este întotdeauna corupţia, violenţa şi, desigur, minciuna. Din punctul de vedere al culturii, o dictatură este întotdeauna letală. Acest lucru îl ştiu foarte bine intelectualii români, tot aşa de bine ca şi intelectualii din Peru sau Argentina.

- Domnule Mario Vargas Llosa, este o mare satisfacţie pentru un ziarist român să vă asculte minute în şir şi să stea de vorbă cu dv. Am convingerea că acest nou roman al dv. în versiune românească va avea un mare impact în rândul intelectualilor, al scriitorilor şi al cititorilor români, în general.

- Vă mulţumesc. Daţi-mi voie să mă folosesc de această tribună a dv. pentru a transmite cele mai cordiale salutări tuturor scriitorilor români, prietenilor şi colegilor mei, şi să mulţumesc, totodată, editorilor mei, traducătoarelor şi posibililor mei cititori, care mă onorează ocupându-se de publicarea şi difuzarea cărţilor mele pe aceste meleaguri atât de îndepărtate, dar atât de dragi ale României.

- Cărţile dv., aşa cum declaraţi cu prilejul vizitei făcute la Bucureşti, circulă liber în toată lumea...!

- Vă mulţumesc.

- În sfârşit, aş dori să vă mai informez că un distins critic literar român, Nicolae Manolescu, a publicat un editorial în revista "România literară" care are ca subiect chiar ultimul dv. roman, Sărbătoarea Ţapului, apărut acum în România. Vi-l vom trimite prin poştă.

- Minunat. Sunt încântat de ceea ce îmi spuneţi. Vă mulţumesc foarte mult.

- Toate cele bune! Vă aşteptăm în România.

- Vă mulţumesc. La revedere.