Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Cu mintea scăldată de ecran de Sorin Lavric

Nu oricine poate să înfăţişeze degradarea spiritului ca pe un progres. Involuţia ca pe o evoluţie, şi descompunerea ca pe o ascensiune. Îţi trebuie fie un optimism incurabil, fie o obnubilare înnăscută. În primul caz, entuziasmul care te poartă suferă de o netulburată optică meliorativă: eşti încredinţat că lumea merge într-o direcţie bună, oricîte hîrtoape şi rele mai are de străbătut între timp. În celălalt caz, suferi de o fericită scădere a sensibilităţii la rău. Nu simţi degradarea fiindcă nu ai organ pentru ea, sau chiar dacă o simţi, te încăpăţînezi să-i pui în lumină părţile bune.

Cazul autorilor Ecranului global, Gilles Lipovetsky şi Jean Serroy, se află undeva la mijloc: percep răul, dar îi micşorează amploarea. Cei doi dialecticieni ştiu să folosească tehnica oscilării între extreme pentru a zugrăvi laturile benigne şi maligne ale televiziunii. Pe scurt, ştiu să privească aceeaşi realitate din două unghiuri diferite de vedere, înfăţişînd-o cînd în lumini bune, cînd în penumbre sinistre. Adică ştiu să-şi alterneze constatările triste cu observaţiile însufleţitoare, cititorul rămânînd cu impresia stranie că omenirea se îndreaptă spre un stadiu istoric care este prea ambiguu ca să poată primi un diagnostic precis: moare spiritul uman sau mai trăieşte?

Răspunsul autorilor este: spiritul trăieşte, dar în alte forme, mai diversificate, mai multiculturalizate şi mai democratice. Dacă trecem peste eufemismele care vor să atenueze nenorocirea numind-o cu ajutorul perifrazelor neutre, atunci putem reţine că maxima autorilor e cît se poate de valabilă: nimic nu e pînă într-atît de rău încît să nu-i poţi găsi o latură bună. Orice fenomen cultural e contradictoriu în sine: întrucîtva încurajator şi vestitor de întîmplări bune, întrucîtva îngrijorător şi aducător de nedorite efecte secundare. Cum s-ar spune, ce se pierde într-o parte se cîştigă în alta, şi orice defect, dacă este privit mai atent, se dovedeşte a ascunde o nebănuită calitate. Şi dacă totul e hibrid, ambivalent şi susceptibil de a fi interpretat în cel puţin două feluri, atunci de ce să ne îngrijorăm?

De pildă, imperiul imaginilor televizate. De la cinematograful din perioada de apogeu, cînd naivitatea adepţilor îi ridicase virtuţile în slava celei de-a şaptea arte, pînă la proliferarea gorgonică a monitoarelor actuale, ale cărei metamorfoze tehnologice (de la webcam şi jocuri pe calculator pînă la cele mai scabroase filme de amatori) pot fi văzute gratuit pe site-urile internetului -, imperiul cinematic are o natură dublă: demonică şi totodată binefăcătoare. Oceanul imaginilor planetare e relativ: odios pentru spiritele conservatoare, salutar pentru minţile progresiste.

Dar chiar şi susţinătorii necondiţionaţi ai culturii televizate recunosc că cea de-a şapta artă s-a născut dintr-o tehnică care la început nu a avut nici o intenţie artistică. Fraţii Lumičre nu erau artişti, ci industriaşi. Tocmai de aceea cu cinematografia s-a întîmplat un lucru paradoxal: tehnica a creat arta şi nu arta a creat o nouă tehnică. Sau, cum spune Panofsky, cinematograful e singura artă care "a apărut în condiţii contrare celor specifice artelor precedente. Nu o nevoie artistică a provocat descoperirea şi funcţionarea unei tehnici noi, ci invenţia tehnică a fost cea care a provocat descoperirea şi funcţionarea unei noi arte." (p. 30)

Aşadar, un nou mijloc de comunicare creează un nou gen artistic. E ca şi cum o artă ar apărea prin generaţie spontanee, fără a fi premearsă de o nevoie, de o revoltă sau de o viziune omenească. Numai că acest meşteşug a cărui expansiune va împinge pînă la dispariţie artele tradiţionale va înceta cu timpul să mai fie meşteşug, adică tehnică cerînd o virtuozitate proprie, şi va deveni mediu de existenţă: ambianţa oamenilor şi modul lor de viaţă. Şi chiar dacă tema principală a cărţii e raportul dintre televiziune şi cinematografie - autorii încercînd să risipească temerea că, din cauza avalanşei televiziunilor, cinematografia a răposat -, o altă temă implicită e mult mai importantă: mutaţia mentală pe care televiziunea a adus-o în psihicul omenirii.

Mutaţia aceasta poate fi definită prin patru trăsături: cultura de masă, frivolitatea, accelerarea şi cinefilia. Să le luăm pe rînd. Cultura de masă e ceea ce deja ştim cu toţii: răspîndirea unor tipare facile într-o omenire care se regăseşte în pseudovalorile difuzate. Dincolo de omogenizarea tiparelor şi de uniformizarea gîndirii, ceea ce este izbitor în cazul culturii televizate e proliferarea fără graniţe a ecranelor. Şi nu e vorba numai de numărul lor în creştere, ci de locul unde sunt amplasate: peste tot. Se produce astfel o invazie care echivalează cu o poluare vizuală. Oriunde te duci, eşti înconjurat de monitoare. "Este epoca ecranului global. Ecranul de oriunde şi oricînd, din magazine şi aeroporturi, restaurante şi baruri, metrou, automobile şi avioane; ecranul de toate mărimile, ecran plat, ecran în aer liber şi miniecran mobil; ecranul la purtător şi ecran pentru proiecţii interioare; ecranul bun la toate şi pe care poţi vedea orice. Ecran video, ecran miniatural, ecran grafic, ecran nomad, ecran tactil: secolul care abia a început se anunţă a fi cel al ecranului omniprezent şi multiform, planetar şi multimediatic. Odată cu aceasta apare o serie întreagă de probleme: care sunt efectele acestei proliferări a ecranelor în ceea ce priveşte raporturile cu lumea şi cu ceilalţi, cu trupul şi cu senzaţiile? Care e forma de viaţă culturală şi democratică anunţată de triumful imaginilor digitale? Care e, în noul context, destinul gîndirii şi al expresiei artistice? În ce măsură această pletoră de ecrane restructurază viaţa însăşi a omului contemporan? Căci suntem nevoiţi să recunoaştem: odată cu instaurarea epocii ecranul global, este pe cale de a se produce o imensă mutaţie culturală care afectează tot mai multe aspecte ale creaţiei, dar şi ale existenţei înseşi." (p. 8)

În faţa simplei enumerări a capetelor de meduză atîrnînd în jur te simţi oarecum încolţit. O centură de monitoare ce ne scaldă mintea în culori fermecătoare, modificîndu-ne încetul cu încetul obişnuinţele. Mutaţia constatată de Lipovetsky şi Serroy e profundă şi radicală, iar principala ei consecinţă e frivolitatea. }ine de o fatalitate a imaginii televizate ca ea să nu atragă atenţia decît dacă predispune la plăcere. Prin urmare, toată industria mediatică are două pîrghii din care îşi trage elanul: divertismentul şi publicitatea. Logosul culturii a fost înlocuit de logoul subculturii de promoţie. Valoarea e înghiţită de firmă, iar simbolul capitulează în faţa mărcii comerciale. Iar desfătarea vizuală şi elanul reclamei devin un fel de liant psihic care împrumută omenirii o neaşteptată unitate planetară. E ca şi cu ar apărea un rizom electronic ale cărui rădăcini, alcătuite din supraconductori moderni, antene de satelit şi monitoare sofisticate, leagă creierele oamenilor într-o mare şi încăpătoare reţea. Un organism planetar respirînd în ritmul frecvenţelor de emisie ale releelor şi cipurilor.

A treia trăsătură e accelerarea vieţii sub imboldul mimetic al imaginilor văzute la televizor. Căci, de vreme ce pe ecrane totul se petrece repede şi la ţanc, nu e nici un impediment ca însăşi viaţa să asculte de aceleaşi ritmuri. Noii zei se vor numi speed şi fast şi, desprinzînu-se de pelicula filmelor, vor coborî în viaţă. Şi astfel va apărea fast food-ul şi fast thinker-ul. Iar viaţa cotidiană va deveni un film de acţiune ale cărui puncte de atracţie vor fi violenţa, suspansul, sexul şi oroarea. Oamenii vor simţi că trăiesc numai dacă vor reface pe cont propriu secvenţele pe care le-au văzut pe ecran: un repertoriu de efecte în care timpii morţi trebuie să lipsească, iar prim-plnurile trebuie scurtate.

Ultima trăsătură este cinefilia, fenomen pe care trebuie să-l înţelegem mai puţin ca pasiune dedicată emisiunilor, videoclipurilor sau reclamelor, cît mai de grabă ca o manie frizînd dependenţa. Şi astfel, cinefilia devine cinemanie, iar cinemania se preschimbă în cineviziune, adică în singura viziune pe care oamenii o mai au despre lume. Cu alte cuvinte, reprezentarea pe care oamenii şi-o fac despre univers, despre istorie sau despre orice domeniu se reduce la imaginile pe care le văd la televizor. "Nu mai dorim să vedem doar filme Ťmarixť, ci chiar filmul vieţii noastre sau al experienţelor pe cale de a fi trăite. Aşadar, nici vorbă de restrîngere a domeniului cinematografului, ci de exprimarea spiritului său în sînul unei cineviziuni globalizate. Ecranul total nu determină un regres al cinematografului: dimpotrivă, el contribuie la diseminarea modului cinematografic de a privi, la dublarea existenţei imaginii în mişcare, la crearea unei cinemanii generalizate. Primele două cicluri ale istoriei cinematografiei au fost martore la naşterea şi dezvoltarea cineidolatriei în rîndul maselor. Ciclul următor a perpetuat acest tip de emoţionabilitate, dar a coincis, în acelaşi timp, cu epoca de aur a cinefiliei reflexive şi elitiste. Fără a aboli integral aceste două forme de pasiuni cinefilice, cea de-a patra fază consemnează emergenţa unui nou raport faţă de cinematograf, cinemania, care se impune ca matrice a imaginarului mediatic şi cotidian, cult al hipervizualului, cinematograful atitudine, tropism al gusturilor publicului hipermodern. Cinemanie creată prin hiperconsum mobil, dar şi prin gust cinevizual generalizat şi activităţi video difuzate şi descărcate pe Net. Această epocă aflată abia la început este cea care consacră cineviziunea fără frontiere, cinemania democratică a tuturor şi pentru toţi. Departe de moartea proclamată a cinematografului, asistăm la naşterea unui sprit cinematografic care însufleţeşte lumea." (p. 23)

Nu ne rămîne decît să vedem cît din noul spirit cinematografic mai are legătura cu spiritul omului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara