Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Coupe-Papier:
Cu sapa pe umăr, la bibliotecă de Alex. Ştefănescu

S. M., student, Bucureşti. "Tatăl meu vorbeşte cu nostalgie despre Luna cărţii la sate, care se organiza pe timpul comunismului. Ce ştiţi despre Luna cărţii la sate? A însemnat ceva pentru viaţa culturală din România?"

Despre Luna cărţii la sate, ceremonial al culturalizării satelor, care se practica înainte de 1989 (în fiecare februarie), se poate scrie din mai multe perspective.

Dintr-o perspectivă cinică:

Manifestarea era un bun prilej pentru activiştii culturali, scriitori, ziarişti, editori să ajungă ca oaspeţi de seamă în sate şi să-şi procure pe gratis alimente, care se găseau cu mare greutate pe timpul lui Ceauşescu. La întoarcerea de la aşa-numitele întâlniri cu cititorii, bieţii intelectuali, înghesuiţi în autobuze hodorogite sau în trenuri îngheţate, cu geamuri aburite de respiraţia călătorilor, puteau fi văzuţi ducând fericiţi, ca pe nişte trofee, pachete cu brânză sau carne, cartofi sau fasole.

Dintr-o perspectivă sentimentală:

"Acţiunile" organizate atunci, aşa rudimentare (şi uneori absurde) cum erau, aveau farmecul lor, ţinând de o epocă naivă, în care cărţile mai contau şi erau chiar mitologizate. Să nu uităm că în anii aceia existau biblioteci săteşti (mai multe decât azi), de la care ţăranii împrumutau în mod curent cărţi (i-am văzut chiar eu, este adevărat în timpul lui Gheorghiu-Dej, în satul bunicii mele, întorcându-se de la câmp, vara, cu sape pe umăr, şi intrând la biblioteca din centru ca să-şi ia Război şi pace de Tolstoi sau Ocolul pământului în 80 de zile de Jules Verne).

Dintr-o perspectivă istorică:

La noi există, încă de la începutul secolului douăzeci, tradiţia "sămănătoristă" a difuzării culturii la sate. Intelectualii români (probabil şi sub influenţa "narodnicismului" rusesc, dar mai ales datorită originii lor - în marea majoritate a cazurilor - ţărăneşti) nu se fereau (aşa cum se feresc azi) să le explice ţăranilor, pe înţelesul lor, teorii complicate privind originea universului sau descoperiri de ultimă oră referitoare la viaţa plantelor şi animalelor. Se organizau şi "şezători literare", în cursul cărora lucrătorii pământului puteau să asculte poezii şi povestiri, citite de autorii lor.

Această tradiţie s-a păstrat după instaurarea comunismului, chiar dacă autorităţile au încercat să o transforme într-o ocazie de propagare a ideologiei marxist-leniniste. Confiscarea tradiţiei nu le-a reuşit decât parţial.

Din perspectiva experienţei proprii:

Îmi aduc aminte, clar, cum s-a desfăşurat unica mea participare la Luna cărţii la sate. Era în februarie 1972, aveam douăzeci şi patru de ani şi jumătate şi lucram ca redactor la revista Tomis din Constanţa. În martie urma să plec în armată. Ca redactor al revistei Tomis, am fost cooptat într-un grup de scriitori şi activişti care avea "sarcina" să participe la o întâlnire cu cititorii într-un sat (din păcate, nu-mi aduc aminte numele satului, sunt originar din Bucovina, iar toponimele din Dobrogea mi s-au părut întotdeauna ciudate şi greu de memorat: Topraisar, Cobadin etc.). Într-o dimineaţă geroasă, ne-am suit cu toţii într-un microbuz de la "gospodăria de partid" şi "ne-am deplasat" în comuna în cauză. Ne-am oprit întâi la primărie ("consiliul comunal") unde am fost primiţi cu ţuică fiartă. Apoi ne-am mutat la căminul cultural, într-o sală neîncălzită, în care se vedeau aburii respiraţiei ieşindu-ne din gură la fiecare cuvânt rostit. Scriitorii din grup erau un poet excentric, autor al unor versuri alambicate şi ininteligibile, pline de cuvinte scrise cu majuscule şi un prozator ambiţios, cu mult temperament, atras de analiza psihologică (amândoi - scriitori lipsiţi de cine ştie ce talent, dar oameni pitoreşti şi plăcuţi - nu mai sunt azi în viaţă). Eu, în calitate de tânăr critic literar, trebuia să-i prezint publicului. Am luat loc toţi trei la "prezidiu", flancaţi de un activist de secţia de propagandă a Comitetului Judeţean al PCR şi de altul de la Comitetul de Cultură. La aceeaşi masă s-a aşezat şi primarul comunei.

Publicul era format din cincisprezece-şaisprezece ţărani obosiţi de muncă şi îmbrăcaţi gros, cu cojoace şi căciuli - bărbaţii, iar femeile - cu basmale groase. Stăteau tăcuţi şi respectuoşi în scaunele desperecheate aduse de prin birouri (era o sală relativ mică, nu sala de spectacole). Nu mai ţin minte ce s-a spus. Dar mi-aduc aminte ce nedumeriţi erau ţăranii când poetul îşi declama cu emfază versurile din care nimeni (nici măcar eu, criticul literar) nu înţelegea nimic. Se uitau la el ca la un popândău ieşit pe neaşteptate din pământ, în timp ce ei s-ar fi aflat la prăşit. Trăznitele combinaţii de cuvinte, deşi indescifrabile, nu îi plictiseau, ci îi uimeau necontentenit şi îi făceau să aibă o mină gravă, de filosofi.

Mai rău a fost când a început să citească prozatorul un fragment de roman, despre stări sufleteşti abisale, descrise în fraze arborescente. }ăranii şi-au pierdut repede curiozitatea. După un timp, pe unii i-a cuprins şi somnul. Îşi ţineau bărbia cu mâna, dar în zadar. Tresăreau speriaţi când adormeau şi încercau din răsputeri, dar în zadar, să rămână treji. Prozatorului nu îi era deloc milă de ei. Neavând parte de audienţă în lumea literară, simţea nevoia să-şi ia revanşa aici, pe seama unui public inocent şi docil.

Am roşit pentru el. I-a chinuit, ca pe hoţii de cai, mai bine de o oră, până la istovire. A urmat o masă festivă, oferită de un ţăran mai înstărit, acasă la el. Acolo am remarcat - şi n-am uitat nici până azi - cum mâncau activiştii. Nu arătau deloc că se bucură de bunătăţile scoase la iveală, de gazdă, cu generozitate. Mâncau încruntaţi, stând în picioare. Aveau aerul că îndeplinesc o obligaţie, din devotament faţă de partidul comunist. Eu, lipsit de experienţă, am reacţionat entuziast la aducerea fiecărui fel de mâncare. Am lăudat pâinea scoasă atunci din cuptor, am lăudat vinul roşu şi dulce extras din butoiul din pivniţă. Şi am mai şi făcut o glumă care i-a făcut pe toţi să încremenească (fără ca eu să înţeleg de ce). Am spus: "Dacă ştiam că se mănâncă aşa de bine, aş fi participat de multe ori până acum la Luna cărţii la sate."

Urmarea: a doua zi am fost chemat la Comitetul Judeţean Constanţa al PCR şi certat aspru pentru denigrarea activităţii de culturalizare a maselor desfăşurate de partidul comunist.