Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prepeleac:
Cu scârbă şi necesitate de Constantin Ţoiu

Cuvinte descoperite într-un carneţel din anul 1977 plin de note spaniole practice nefolosite, indicaţii, ca hotele, pensiuni, care aici uneori se numesc hostales, gen: Hostal Regional, Calle del Principe, sau altul Benaventi, Calle Careteas unde e şi o cafenea. Caretas sau San Jaime, Calle Honoreta, Pension Lepanto, Hostal Residencia şi multe altele.
Nu mai ţin minte unde am stat, era curat, într-o familie de intelectuali. Şi preţurile, - 300 pesetas, 270 pesetas, preţuri pentru o noapte, de atunci...
Nu ştiu de ce le notasem eu atât de sârguincios. Şi undeva, pe la mijloc, cuvintele acestea două... Cu scârbă şi necesitate, iar dedesubt indicaţia: a se folosi într-o epistolă...
De unde şi până unde?... Ce-mi veni?... în Spania! în orice caz, nici o legătură.
Era aşadar ceva care venea din urmă. O idee care mă urmărise până aici.
Nu era greu să deduc: Primo, cu scârbă, voiam să spun, cu senzaţia ce o aveam, ce o purtam în mine faţă de un loc... nu neapărat ţară,... pe care îl cunoşteam aşa de bine şi pe care îl părăsisem temporar...
Doi, şi cu necesitate, întrucât trebuia trăit în el, oricum, nu aveai cum, trebuia musai să trăieşti în el!...
Ai fi putut să te revolţi, sigur, însă cum?...
Deci, privind din vestul dominat, culmea, de umbra lui Don Quihote, campionul Iluziei, spre Estul unde trăiam eu, în acea parte a Europei în care se construia acum cealaltă iluzie, politică, reală, - nu estetică, vai!... privind astfel lucrurile, notasem într-o zi trecând prin Spania, ce notasem eu, literar, vorbind, probabil, ca să mă descarc într-un fel...
*
Cred că eram în trenul rapid Talgo, dincolo de Barcelona, spre Madrid, despre care am mai scris...
Nu notasem faptul în sine, cele două cuvinte arătate, ci altă întâmplare, cea cu şeful de tren, de fapt un oficial mai mare, un fel de jandarm, cu o chivără pe cap cum poartă ei în operele lor spaniole şi care, din tot vagonul mă inspectase numai pe mine.
Karin, care şedea alături, lângă mine, spusese tare, româneşte, după ce inspectorul îmi ceruse să-mi deschid valiza mică, neagră, în care totuşi putea încape o bombă artizanală, fin lucrată, pentru un atentat, ca cel petrecut 30 de ani mai târziu, chiar în gara Madrid,... aşadar ea spusese româneşte, vezi, cu mutra ta de terorist, numai când se uită la ochii tăi, din tot vagonul numai pe tine te-a bănuit, vezi? şi să mai spui că râd de tine!...
Aşa era. Câteodată, puteam fi luat un terorist! Nu exagera. Numai că eu nu mă vedeam, cum mă vedeau uneori alţii.
Ca acest jandarm de operetă, nu neapărat din Carmen a lui Bizet, - era de ajuns o uitătură profesionistă...
Cu cele două cuvinte avute în minte, în capul meu zumzăind de idei, puteam trece, în acel Talgo - trenul de mare viteză, ca cel franţuzesc, - un nihilist, un terorist periculos...
Numai să-mi fi văzut mie ochii încruntaţi, concentraţi la gândul de a-i aduce lumii o schimbare; lumii văzută cu o infinită scârbă, cu pofta de a o distruge, privind-o -, omul suicidului suprem din mine - cu o imposibil de mutat din loc, necesitate...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara