Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Cui i-e frică de critica literară? de Cosmin Ciotloş

Un istoric literar foarte serios a publicat, în 2008, o carte de critică literară des­tul de neserioasă. Jumă­tate din această afirmaţie parafrazează un verdict al lui Mircea Iorgulescu, venit în întâmpinarea volumului Cui i-e frică de Emil Cioran?, de Mircea A. Diaconu. Cealaltă jumătate anticipează, deten­sionat, un alt verdict, al meu de data aceasta, cu privire la aceeaşi lucrare nu demult apărută. Neserioasă - zic - prin miză, ceea ce e fără doar şi poate lăudabil, dar şi neserioasă prin tratare, fapt peste care nu se prea poate trece cu uşurinţă. Cum, între scrierile lui Diaconu, aceasta din urmă are cea mai largă apertură culturală, era de aşteptat ca pericolele care-o pândesc să fie direct proporţionale cu intenţia. Nu mai e vorba, aici, de temele regionale - bucovinene sau nu - din studii cum sunt Poezia de la "Gândirea" (1997), Mircea Streinul. Viaţa şi opera (1998) sau Mişcarea "Iconar". Literatură şi politică în Bucovina anilor '30 (1999). Nici despre investigaţii pe terenul când accidentat al poeziei post­moderne, când gata cimentat al interpretării operei lui Ion Creangă.

Faţă de toate aceste demersuri duse onest la bun sfârşit, imaginea lui Emil Cioran ridică probleme infinit mai subtile. De la bibliografia de prim raft până la controversatele simpatii politice de primă tinereţe. Sau de la voluntara plasare în afara literaturii a acestui autor până la instrumentarul conceptual care, inexistent fiind în stare pură, trebuie - cel puţin - adecvat situaţiei. În plus, în cazul lui Cioran, stilist contradictoriu, tentaţia comentariului lipit de text e, la un nivel de lectură primar, aproape imposibil de reprimat. Puţini sunt cei care s-au dispensat abil de asemenea ispită. Iar Mircea A. Diaconu nu pare să se numere printre ei.
Ideea tutelară a cărţii încântă. Cioran - cel din Scrisori către cei de-acasă şi cel din tripleta de Caiete - e altul decât idolul sumbru al adolescenţilor din ultimele două decenii româneşti. El are câteva regrete intime, o mulţime proiecţii mascate ale sinelui, frecvente accese de violenţă şi, mai presus de orice, o neaşteptată dispo­nibilitate către umor. Spunând acestea, rezumativ, am epuizat totodată, pe cât se poate, şi atracţiile prin­cipale, şi bibliografia esenţială a volumului. Desigur, lectura migăloasă pe care o instaurează Diaconu, decu­pajul discret al tuturor mostrelor semnificative, ordinea internă pe care acestea o dezvoltă oarecum automat, fără sprijinul unui mecanism de argmentare evident nu se pot - din nefericire - reproduce într-un articol. Coerenţa teoretică a discursului critic e dată, fără mustrări de cuget, pe o diversitate indusă de asaltul citatelor. Aşa încât, în loc să-l parcurgem pe autorul studiului despre Cioran, îl recitim, în definitiv, pe Cioran însuşi. Izolarea fragmentului e singura formă de investiţie pe care Mircea A. Diaconu şi-o asumă integral în paginile acestea.

Nu e puţin, prin comparaţie cu tehnica publicistică - din ce în ce mai vizibilă în ultimii ani - a parcurgerii în diagonală. Dar nici nu e chiar mult, dacă ne gândim că deontologia lecturii nu coincide numaidecât cu lectura într-adevăr fertilă. E de ajuns, cred, să comparăm analiza lui Diaconu cu cea - similară - a lui Livius Ciocârlie, din 1999, pentru a înţelege diferenţa. În ciuda titlului foarte potrivit, care emancipează, într-un final, formula lui Edward Albee de prezumţia jocului de societate, Cui i-e frică de Emil Cioran? este, în mod clar, altceva decât un eseu. Pledoaria se amână de la un capitol la altul şi de la o promisiune la alta. Iar decriptarea mărunţită înlocuieşte, în mod nefericit, viziunea. Cel puţin la suprafaţă, acolo unde ar trebui să predomine afirmaţia, nu deducţia. Şi, cel puţin atunci când sub lupă, se află un autor de talia lui Cioran.

Contrar regulilor de gen, contrar restricţiilor de spaţiu tipografic, contrar - în definitiv - uzanţelor tacite, Mircea A. Diaconu scrie, pe mai bine de două sute de pagini, o recenzie a câtorva volume aparţinând autorului Schim­bării la faţă a României. Marginale din perspectivă estetică, dar, merită să precizăm în contextul gazetăriei postdecembriste, fascinante ca document. Defalcate răbdător şi sistematizate ingenios, aceste scrieri ale lui Cioran rămân totuşi, ca receptare, la nivelul începuturilor. Sunt sigur că, datorită acestei explorări, nici despre Scrisori către cei de-acasă, nici despre Caiete (I, II, III) nu mai rămân, în cronicile revuistice, prea multe piste de discuţie. Ceea ce e o victorie, fără îndoială. Doar că, din simple pricini editoriale, una cu - măcar - două tăişuri.

Nu mă interesează cât de etică e, în ceea ce-l priveşte pe Mircea A. Diaconu, o asemenea schimbare de categorie. Opţiunile tipologice nu se discută. Vreau doar să-mi verific ipoteza şi să înţeleg exact articulaţiile cărţii. Cum se face, de pildă, că, aproape fără excepţie, frontoanele secţiunilor sunt memorabile şi incitante, în vreme ce restul construcţiei se dovedeşte, la fiecare rând, labilă? Aleg, spontan, un titlu: Feţele identităţii sau Cioran, evreul. Continuarea, însă, e mult sub anvergura acestui angajament. Nimic despre "uitarea fascismului", nimic despre virajele de extremă dreaptă din tinereţe, nimic despre o eventuală despărţire de antisemitismul naeionescian. Toate aceste pasionante speculaţii eseistice sunt lăsate - nu puse!- la dispoziţia cititorului. În locul lor, câteva încercări portretistice: "Dar, între aparenţă şi adevăr, cine este Emil Cioran? Spaima care se află la rădăcina tuturor interogaţiilor lui, spaima originară, priveşte tocmai propria identitate, o identitate precară, care glisează între limite incompatibile, care însă nu se exclud, chestionată în permanenţă, negată adesea în oricare din ipostazele ei. De fapt, abia astfel, prin negare, afirmată. Nu-i vorbă, Cioran suspectează la un moment dat, tocmai preocuparea sa constantă asupra identităţii omului de mistificare. E felul lui de a recunoaşte că în cauză nu-i decât propria identitate." (pag. 118)

Mai jos cu câteva pagini, după alte instantanee fotografice încă nedevelopate, o întrebare - excelentă - rămâne, pe nedrept, suspendată. Ultimul cuvânt îi aparţine, şi acum, lui Cioran: "Ce ar fi vrut să fie Cioran ? Oricum, altceva decât este: ŤToată viaţa am vrut să fiu altceva: spaniol, rus, german, canibal - orice în afară de ce sunt. Mereu răzvrătit contra sorţii, contra naşterii mele. Nebunia de a te vrea diferit de ceea ce eşti, de a adopta în teorie orice condiţie în afară de-a ta.ť ş...ţ Se simte aproape de scriitorii ruşi pentru că simte nevoia de a se Ťotrăvi în rătăcireť. De fapt, îi iubeşte pe spanioli, pe unguri, ba chiar se numeşte într-un loc nimic altceva decât Ťun mongol răvăşit de melancolieť. Dar definirea cea mai exactă, ca străin, este aceasta: ŤSunt metafiziceşte, un evreu.ť Un evreu, pentru că n-are rădăcinile niciunde, pentru că este în permanenţă altul, pentru că propria identitate se hrăneşte din criză, pentru că trăieşte datorită unui curaj negativ care înseamnă ură de sine. ŤNu mă înţeleg în profunzime decât cu evreii. Avem tare comuneť, mărturiseşte Cioran." (pag. 126)

Chiar dacă traducerea acestei stranii încadrări ar fi exactă, mă tem că, în structura cărţii, rolul ei apare supralicitat. Fiindcă s-ar prea putea să avem de-a face cu o catacreză, cu o banală metaforă tocită, a cărei explicaţie de dicţionar nu poate neglija conjuncturile. E limpede că, folosită de Emil Cioran, o asemenea asociere nu e cu totul inocentă ideologic. Vulgata culturală a jidovului rătăcitor, pe care Diaconu o exploatează ca pe un dat generic, nu are cum să funcţioneze uniform. Puritatea ei e o iluzie, pe care, în situaţia particulară a celui care a scris Cartea amăgirilor, până însăşi detaşarea hotărâtă de trecutul legionar o spulberă.
Numai că, în abordarea aseptică a lui Mircea A. Diaconu, nimic din derapajul juvenil al anilor '30 nu iese la lumină. Capitolul - iarăşi bine numit - Trecutul deocheat şi înţelepciunea din urmă conţine, în cel mai bun caz, o serie de eufemisme: "Ca şi Aurel şfratele săuţ, nu mai are nimic să spună celorlalţi. Dar, deşi fuge de ei, le simte organic absenţa. În fine, în afara ideologiilor şi a credinţelor, care-l stăpâniseră cândva, lui Cioran viaţa i se pare ilogică. Dar, din perspectivă ontologică, numai ilogicul e legitim. Astfel, trăieşte asemenea neamului pe care l-a blamat, în afara istoriei, cu un soi aparte de orgoliu, negându-se cu consecvenţă." (pag. 81)

Nu mi-aş fi dorit, în spatele semnăturii lui Mircea A. Diaconu, o carte intens politizată. Ci doar una care, aşa cum îi stă bine acestui autor temeinic pregătit, să se distingă prin echilibru. O replică soft, argumentată deopotrivă istoric şi critic, la studiul lui Florin }urcanu despre Mircea Eliade. N-a fost să fie. Şi sunt cel dintâi care o regretă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara