Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cui i-e teamă de Nichita Stănescu? de Alex. Ştefănescu

În 2008 se vor împlini 75 de ani de la naşterea şi 25 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu. În ceea ce mă priveşte, nu sunt adeptul ritmării mecanice, în funcţie de aniversări, a activării interesului faţă de opera unui scriitor. Şi, de altfel, aproape nimeni de la România literară nu pune preţ pe omagierile reglate calendaristic. "Despre Eminescu - l-am auzit spunând pe Nicolae Manolescu - putem scrie oricând, nu trebuie să aşteptăm 15 ianuarie şi 15 iunie."
Cred însă că aniversările sunt un bun prilej de a mobiliza instituţiile culturale, de a le obliga - într-un limbaj inteligibil pentru funcţionari - să dea mai mare atenţie scriitorilor. Gheorghe Todor, un admirator fervent şi un bun cunoscător al poeziei lui Nichita Stănescu, crede chiar că ar trebui lansată şi susţinută ideea unui an Nichita Stănescu. Ministerul Culturii ar putea concepe un întreg program de manifestări consacrate poetului, manifestări care să aibă drept scop nu glorificarea lui, ci repunerea în circulaţie, prin toate mijloacele posibile, a întregii sale opere şi rediscutarea ei cu luciditate şi spirit critic.
România literară, oricum, îi invită încă de pe acum pe toţi cei care vor să se pronunţe în această problemă să o facă fără reticenţă, în paginile ei, asigurându-i că textele lor vor apărea indiferent dacă vor fi pro sau contra, tranşante sau nuanţate, serioase sau excentrice. Bineînţeles, nu vom încuraja vulgaritatea şi amatorismul. Dar un articol scris bine, cu profesionalism îşi va găsi întotdeauna locul în România literară, chiar dacă va arunca în aer toate convingerile noastre.
Am recitit, de-a lungul anilor, de zeci de ori poezia lui Nichita Stănescu şi i-am dedicat sute de pagini de comentarii critice, inclusiv o carte. Mi s-a părut mereu surprinzătoare, ca traiectoria zigzagată a unui fluture în văzduh. Pentru mine ea nu a devenit niciodată previzibilă (şi, prin aceasta, comică), nu a ajuns să mă plictisească (aşa cum nu mă plictisesc ori de câte ori le-aş reciti versurile lui Mihai Eminescu, deşi le ştiu, în marea lor majoritate, pe de rost). Gradul de înnoire adus de autorul Necuvintelor în poezia românească mi se pare senzaţional, fără termen de comparaţie. Opera sa pare scrisă nu în 1960, ci în 2060. Mi-aduc aminte ce senzaţie a făcut în tinereţea mea un atlet american, Bob Beamon, care la săritura în lungime a realizat o performanţă de 8, 90 m, depăşind cu vreo jumătate de metru, aşa, dintr-o dată, recordul mondial de atunci. În anii care au urmat preocuparea săritorilor în lugime a fost nu să-l depăşească pe Bob Beamon, ci să-l ajungă din urmă sau măcar să se apropie de performanţa lui.
Într-o situaţie asemănătoare mi se pare că sunt poeţii de azi, care par, toţi, demodaţi în raport cu Nichita Stănescu. În zadar zâmbesc, ironic, optzeciştii, considerând că au ca atu inalienabil faptul că s-au născut după extraordinarul poet. S-au născut după, dar scriu ca şi cum s-ar fi născut înaintea lui.
Priviţi de foarte sus, ei par absorbiţi de o stranie activitate de pregătire a apariţiei unui poet ca Nichita Stănescu, practicând tot felul de jocuri textuale într-un mod naiv-ingenios, studenţesc, fără suflu, fără acea metafizică a limbajului care transformă, la predecesorul lor, limba română în "limbă poezească".
Nici poeţii mai tineri decât tinerii de cincizeci de ani nu reuşesc să facă un mare pas înainte. Pasiunea vicioasă pentru proza vieţii reprezintă mai degrabă un pas înapoi, ilustrând previzibil tendinţa ciclică de depoetizare a poeziei.
Bineînţeles că evoluţia poeziei româneşti nu s-a oprit la un moment dat şi anume exact în anii tinereţii mele, când se poate presupune că m-am entuziasmat de poezia lui Nichita Stănescu (şi... entuziasmat am rămas până în ziua de azi). Problema este alta: că poeţii mari - şi Nichita Stănescu este unul dintre ei - apar rar. Ca şi în cazul cutremurelor de peste şapte grade pe scara Richter, este nevoie de lente şi numeroase acumulări de energie spirituală, pe parcursul a patruzeci-cincizeci de ani, pentru ca în sfârşit să se declanşeze un nou seism în istoria poeziei capabil să reconfigureze peisajul liric.
Am asistat la un asemenea eveniment şi, poate, cu puţin noroc, voi mai asista cândva la unul. Mă voi grăbi, atunci, să-l salut, dovedind că nu sunt dependent sufleteşte de ceea ce s-a întâmplat în tinereţea mea. Dar până atunci prefer să mă bucur de opera unui mare poet în loc să inventez mari poeţi şi să simulez admiraţia faţă de ei.
Aştept cu interes exprimarea a noi puncte de vedere în legătură cu opera lui Nichita Stănescu. Cei care proslăvesc într-un mod exterior această operă ca şi cei care o denigrează isteric simt,
n-am nici o îndoială, o teamă obscură faţă de o operă genială (aparţi­nând parcă unui extraterestru). Mă interesează cu adevărat opiniile celor cărora nu le e teamă de Nichita Stănescu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara