Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Culinare de Rodica Zafiu


Meniurile restaurantelor sau sumarele cărţilor de bucate conţin - nu numai la noi - un amestec pitoresc de limbi, asociind autenticitatea şi invenţia, exactitatea şi aproximaţia, urmînd moda şi manipulînd conotaţiile culturale şi sociale ale preparatelor. În cazul românesc, domeniul e foarte instructiv din punct de vedere lingvistic, în etimologie vădindu-se tradiţia asimilării mai multor influenţe (de la sarma la borş, la şniţel, ştrudel, pizza sau hamburger).
Una dintre zonele în care etimologia poate face unele surprize simţului lingvistic comun mi se pare aceea a "fructelor de mare": sintagma e tîrzie, calchiată după franceză (acum se înmulţesc indicaţiile de tip "produse seafood"), dar acoperă o realitate orientală şi mediteraneană cu care lumea românească se familiarizase mai de mult, prin comerţul balcanic. Filologii, cititorii de literatură din secolul al XIX-lea sau ascultătorii răbdători ai poveştilor bunicilor au desigur conştiinţa contactului cu ceea ce, după câteva decenii de întrerupere, a putut să ne pară exotic; istoria cuvintelor o confirmă. Impresia răspândită azi e totuşi de noutate a produselor; o accentuează, desigur, inaccesibilitatea preţului lor: "Gurmanzii pretenţioşi găsesc în magazinele braşovene tot felul de bunătăţi pe gustul lor: fructe de mare, calamar, langustă sau alte "ciudăţenii". Preţurile acestor sofisticate delicatese sînt însă pe măsură" (arhiva on-line a Monitorului de Braşov). În Ion Ghica sau N. Filimon, listele ospeţelor din timpuri fanariote şi post-fanariote cuprind însă mai toate "ciudăţeniile" de azi. Iar despre normalitatea lor în băcăniile (e drept, de lux) de la sfîrşitul secolului al XIX ne poate da o idee foarte exactă schiţa lui Caragiale, Politică şi delicatese; într-un oraş de provincie, băcanul conservator îşi tentează clienta liberală cu asemenea bunătăţi: "Poftiţi să vedeţi şi alte mezeluri... avem stridii, brânzeturi proaspete, ne-a venit o langustă vie...". În Dicţionarul limbii române (DA), cuvântul caracatiţă (în forma cracatiţă) e ilustrat printr-un fragment din I. Negruzzi: "alvaua, icrele, cracatiţele şi celelalte havaricale de post"; prima citare a cuvîntului este, astfel, de natură culinară. Altminteri, caracatiţă e de origine slavă (rusă, mai probabil), ca şi (lărgind puţin sfera tematică) icre, scoică, rac; tarama e turcesc, midie grecesc şi/sau turcesc, stridie grecesc. Sepie e un împrumut tîrziu din franceză, dar dicţionarul academic înregistrează şi forme mai vechi - supie (la 1833) şi sipie (1849); prima se explică direct din greceşte. Langustă şi homar vin din franceză, dar stacoj - Homarus vulgaris - e termen de origine grecească ("marinată de stacoji", la Filimon). Din păcate, DEX-ul (1996) nu menţionează forma calamar, înregistrînd doar pe calmar, desigur din franceză; citate culese din Internet dovedesc însă circulaţia actuală a formei, poate sprijinită de reintroducerea prin italiană, eventual şi prin intermediar englezesc: "corpul gigant al unui calamar", "în căutarea legendarului calamar uriaş", "specialităţi culinare dintre cele mai variate - de la salata de vinete la calamar" etc.). În DA, calamar era grupat împreună cu călimară, ca forme ale aceluiaş cuvînt (preluat din greceşte, şi prin intermediare slave).
O altă inactualitate a dicţionarelor noastre mi se pare a privi creveţii. Crevete e un termen mai nou, pentru care DEX indică doar forma feminină crevetă, cu pluralul crevete (din fr. crevette). O altă rapidă investigaţie în Internet confirmă că se pot găsi câteva atestări actuale - culte - pentru această formă: în cursuri universitare - "modificări morfologice la diferitele grupe de decapode (crevete, raci, crabi, paguri)" - , sau chiar în reţete, poate copiate din cărţi de bucate mai vechi - "crevetele se prăjesc într-o lingură de ulei încins". Mi se pare totuşi că forma de largă circulaţie e cea masculină (singular crevete, plural creveţi); în acest caz, a contat un detaliu de viaţă cotidiană: prezenţa obsedantă a creveţilor orientali (uscaţi, prelucraţi), ca unic aliment depozitat, alături de vinul spumant, în magazinele anilor '80: "Adică să o dea pe creveţi şi pe muştar, alimente care umpleau din belşug magazinele de pînă în 1989" (Bulimie colectivă, în arhiva Monitorului de Braşov). Erau parcă vietnamezi, cum ne aminteşte un alt citat recent: "Au, la peşte ce se mănîncă mai mult şi mai mult? Creveţi vietnamezi, tovarăşe Ceauşescu!" (Arta furajării la romani, în Cotidianul, arhima on-line). Numeroase citate actuale vorbesc de "creveţi congelaţi ", "creveţi întregi", "creveţi şi peşte", "ingrediente de foarte mare calitate cum ar fi creveţii şi scoicile"; "apoi se adaugă racii, creveţii si mazărea", "creveţii se opăresc timp de 5 minute" etc. De fapt, dicţionarele nu indică circulaţia în Dobrogea a unei forme balcanice corespunzătoare creveţilor: garizi - termen care vine probabil din greceşte (garides; dar există o formă asemănătoare şi în turcă); e vorba deci de un regionalism neînregistrat în scris, dar uşor de verificat la faţa locului. Tradiţia bucătăriei balcanice - recuperată, din păcate, mai mult pe cale livrescă - face ca "fructele de mare" să ne pară mai puţin moderne, exotice şi "ciudate".