Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Artişti în expoziţie:
Culori rapide și culori lucrate! de Petre Tănăsoaica


Sună cumva ciudat să afirmi că arta abstractă ar fi într-un oarecare reviriment, câtă vreme în topul cumpărăturilor se află încă arta figurativă. Dacă ar fi, însă, să mă iau după afirmația făcută de profesorul Grupului de la Cluj, Ioan Sbârciu, aceasta s-ar afla – citez din memorie, dintr-un interviu al acestuia de acum un an și ceva, dacă nu doi, ca să aproximez suficient cât să nu greșesc prea tare – într-un moment favorabil, al unei deschideri ce s-ar putea transforma într-un succes în preferințele publicului.
Deocamdată, aceasta se află mai mult într-un soi de recuperare, prin reeditarea unor momente cât de cât glorioase, cum sunt cele referitoare la studiile dedicate lui Ștefan Bertalan, de la Timișoara (și el tot un absolvent de Cluj!), iar mai recent prin caietele lui Horia Bernea, al cărui constructivism se așază pe cercetări care au, cum am explicat în numărul trecut al României literare, o bază în studiile sale de matematică și fizică, de care a beneficiat, vrând nevrând, prin frecventarea cursurilor de la facultatea de profil din București și care l-au și influențat în definitiv, cum era de așteptat, ca și cele de la Școala Tehnică de Arhitectură. Ar mai putea să se așeze, pe această direcție, experimentele de ultimă oră ale lui Christian Paraschiv, ori ale lui Ștefan Râmniceanu, ca să citez autori dintr-o generație mai apropiată de exercițiile contemporane, despre care am scris în această pagină, așezați deja într-o modernitate ce s-a clasicizat. Iată că lângă ei se mai așază un cuplu de artiști, profesori la rândul lor, unul la Arte la Timișoara, iar celalalt la București, Dana Constantin și Marcel Bunea, care expun împreună, la secția de artă contemporană a Muzeului Brukenthal din Sibiu, sub prestigiosul patronaj al doamnei Ruxandra Demetrescu, cea care a și vernisat expoziția celor DOI. Am scris doi cu majuscule, pentru că acesta este titlul sub care s-au reunit lucrările artiștilor amintiți aici, venind fiecare din direcții total diferite, dar reușind oarecum să apropie ideea de recunoaștere a unui gen de abstractizare, derivat din manipularea culorii spre o concluzie ce se reclamă din refuzul de a dobândi o hermeneutică a cărei țintă s-ar putea obiectiva pe vreo sugestie pornită din spațiul realității. Dacă ar fi să-i caut un precursor lui Marcel Bunea, acela ar fi negreșit Piet Mondrian, cu toate diferențele puse între ei de timp și de evoluția artei abstracte în sine. Dar și de ideea de a delimita asamblarea culorilor prin compartimentă ri, trasate de linii negre la Mondrian, și lipsa unui asemenea procedeu la cuplările nesfârșite, experimentate coloristic de Marcel Bunea, cu o hotărâre ce dă unitate discursului plastic și în același timp senzația de déjà vu , ca și când în natura, pe care refuză să o invoce, s-ar afla exact acele pasaje intuite de el și vin să reclame o astfel de posibilitate.
De altfel, profesorul și criticul de arta Ruxandra Demetrescu adâncește analiza pe această direcție, observând cu finețe că artistul, deși lucrează cu o singură formă geometrică, pe care o desfășoară în toate lucrările, patrulaterul, sub orice formă ar putea el descrie, aș adăuga eu, parcă se încăpățânează să nu ajungă la vreun rezultat ce ar sugera adâncime în expunere. De aici cred și concluzia la care ajunge doamna Ruxandra Demetrescu, că alinierea micilor lucrări într-o linie continuă și orizontală în expoziție dă senzația de friză, abstractă prin unitatea lor formală, așa cum creștinismul primar schematiza doar ideea, aș adăuga eu. N-aș alerga, însă, până la capăt pe acest traseu, pentru că, lăsându-le să lucreze mai mult asupra privirii, pătratele din friza lui Marcel Bunea dezvăluie și alte surprize, atunci când suprafața impenetrabilă a opacizării controlate se lasă atacată de instinctul de a consemna o breșă. Ar fi aceasta un gest de trecere spre lucrările Danei Constantin, o mică fereastră ce ar putea să absoarbă înlăuntru întregului angrenaj un alt capitol al artei abstracte. Sună provocator aceasta afirmație, dar nu cred că este departe de adevăr; cel puțin așa intuiesc!
În urmă cu mai mulți ani scriam despre o expoziție a Danei Constantin, pe care am avut bucuria să o văd în Galeria Calina din Timișoara. Ca și acum, la Sibiu, era însoțită de cuvântul explicativ al doamnei Ruxandra Demetrescu. Atunci, însă, părea mai volubilă, se pliase pe rolul de însoțitoare a unor semne plastice, alese dintre lucrările de sculptură ale clujeanului Alexandru Păsat, profesor la aceeași facultate absolvită și de Dana Constantin! Reluarea unor motive din arta lui Păsat și înfășurarea lor într-o transparență de pânză imposibil de materializat în lumea reală, dădea un aer atât de misterios întregului ansamblu, încât însoțirea se transforma în poezie. Cred că acestea au și fost cuvintele din care am țesut cronica de atunci, iar această a doua întâlnire nu este nici ea departe de o asemenea virare a textului către o hermeneutică poetică, dacă așa ceva ar fi cu putință. Dacă Marcel Bunea a avut nevoie de culori acrilice pentru a deturna realitatea de la cine știe ce viraj înspre figurativ, ferindu-se de același „păcat”, Dana Constantin preferă să muncească mai mult folosind culorile de ulei, pentru că scopul dumneaei este să obțină o privire în adâncime, spre lucrurile abstracte ce pot încărca subconștientul ieșit din baia de culori a partenerului său de dialog. Aș merge ceva mai departe, pentru că nu găsesc acum altă formulă de a intra cu vreo explicație în genul de artă practicat de Dana Constantin, invocându-l pe Jackson Pollock. Nu pe cel care-și finalizează lucrările prin dripping-uri, ci pe cel care și le începe trasând o țesătură aproape invizibilă ce urmează să fie apoi încărcată de semnele temperamentului său risipitor. Eliminând din acest ritual de înfăptuire a actului artistic orice pornire gestualistă, Dana Constantin întinde pânza cu ochiuri mari a țesăturii pe care se pregătește s-o execute și apoi, de la suprafață spre adâncime, așază strat după strat de semne, unele abia lizibile, până când încărcătura se obturează ca să te rețină doar la suprafața ei, dintr-o pudoare ce n-ar putea să lase pe cineva ca de la prima încercare să ajungă de fapt la primul strat, de unde a început să-și construiască poezia. Din acest motiv, observatorul comun se poate înșela mult prea ușor acolo, pe suprafața monocoloră, unde se întâlnește atât de fericit arta cu meseria! În orice caz, cei doi autori care expun la Sibiu sunt, după opinia mea, prea științifici, eliminând în felul acesta din conversație observatorul prea grăbit să găsească ceea ce crede el că ar putea fi și explicat. În definitiv, arta pură nici nu trebuie adusă la judecată! Și n-au trecut chiar atât de mulți ani, de la primele experimente de genul acesta, pentru că o sută de ani nu înseamnă mai nimic în economia unei istorii ce aproape că și-a pierdut rădăcinile...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara