Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Cultura de monitor de Sorin Lavric


Principial nu pot decît să-i fiu recunoscător lui Paul Doru Mugur, căci Psihonautica domniei sale m-a făcut să intuiesc esenţa culturii umaniste.

Mai precis, condiţia omenescului este livrescul şi nu se poate închipui un intelectual a cărui minte impresionează care să nu-şi fi petrecut ani buni cu cartea în mîini. Ce spun sună a platitudine lucie, numai că era calculatorului a adus o schimbare dramatică în felul în care înţelegem natura umanistă. Pe scurt, a apărut un gen de intelectuali care nu mai au nimic livresc în ei. Cultura lor nu mai vine din cărţi, ci din computer.

Iar din categoria lor face parte Paul Doru Mugur. Absorbiţi de un monitor în ale cărui taste lovesc cu îndemînarea unor ţesătoare de război manual, li s-ar părea o impoliteţe să le spui că „a sta cu cartea în mîini" este postura fundamentală din care se naşte un act scriitoricesc. Cît despre cealalată formă esenţială de educare, contactul faţă către faţă cu o personalitate modelatoare, adepţii calculatorului nici nu vor să audă. Ei navighează din site în site şi sunt încredinţaţi că posedă cea mai bună reţetă de dospire a minţii. Lor înşile îşi spun „psihonauţi" sau „nautişti", spre a sugera călătoria picarescă pe care o săvîrşesc străbătînd continentele netului, şi sunt încredinţati că, aidoma mînuitorilor de odinioară ai penei de gîscă, pot scrie cărţi bune confecţionîndu-le electronic, prin alăturare de fişiere şi prin copiere de foldere.

Numai că nautiştii nu sunt umanişti, iar cultura de monitor nu are virtuţile culturii de carte. O inteligenţă din a cărei condiţie de formare lipseşte fermentul livresc nu doar că încetează de a mai fi umanistă, dar nici măcar intelectuală nu mai e. Cine a stat cu nasul în cărţi simte altfel decît cel care judecă lumea cu ochii lipiţi de monitor. Cauza acestei rupturi ţine de regulile de care ascultă geneza unei sensibilităţi: fără cultivarea unei priviri lăuntrice care să prefire distincţii, tente şi emoţii, simţirea unui om se piperniceşte, iar monitorul inhibă imaginaţia în vreme ce cartea o sporeşte. Cine a renunţat la carte citind şi gîndind cu precădere în lumina ecranului, acela nu va putea scrie niciodată cărţi obişnuite, deoarece îi lipseşte vîna emotivă şi orizontul interior. Pentru un astfel de malformat, cuvintele sunt biţi care au rostul de transmite mesaje scurte pe calapod telegrafic, şi ar fi o imprudenţă să-i ceri să creeze atmosferă făcînd uz de vorbe. Iată de ce unui nautist cu atenţia făcută harcea-parcea de navigări zigzagate, îi este de preferat un orb cu o acuitate dată exclusiv de imaginaţia proprie. Căci opusul sensibilităţii livreşti este fuga monitoricească. În loc să adînceşti dispoziţii, aluneci din link în link. În loc să depeni tente iscate de o asociaţie sau de un cuvînt, ţopăi din căsuţă în căsuţă, culegînd informaţii şi lipindu-le automat prin simplă juxtapunere.

Toate aceste nuanţe mi-au fost sugerate de Psihonautica lui Paul Doru Mugur, ceea ce însemnă că autorul face parte din familia, vitregită de soartă, a nautiştilor cu pretenţii de scriitor. Medicul născut la Constanţa şi stabilit la New York cochetează în chip pernicios cu actul literar, urmarea acestei alianţe contra-natură fiind o pocitură epică de rarisimă hidoşenie estetică. Cu o cultură predominant ştiinţifică şi posedînd o inteligenţă curat non-livrescă, Paul Doru Mugur este ilustrarea nimerită a autorului destul de deştept ca să scrie trei paragrafe cu sens, dar şi destul de leneş ca să se mai canonească a le lega între ele. Neobosita rîvnă ce-i mistuie aplombul literar l-a împins să încerce mai multe genuri în aceeaşi carte, idee neinspirată de vreme ce le ratează pe toate. Dacă citeşti textul de pe coperta a patra, îţi dai seama că autorul are vederi ambiţioase: „La graniţa dintre literatură, fizică, filozofie, ştiinţe cognitive, antropologie şi experiment lingvistic, Psihonautica - o noutate absolută în literatura română - realizează cu măiestrie trecerea de la textura microscopică a viselor la nivelul realităţii tangibile." Atîtea cuvinte frumoase pentru a spune că de fapt avem de-a face cu o ciulama în cuprinsul căreia nimic nu se leagă, capitolele putînd fi citite în orice ordine, de la sfîrşit la coadă sau pe sărite, impresia fiind aceeaşi: un ireparabil haos măcinînd structura volumului. O furtună doborînd copacii unui versant muntos n-ar fi lăsat o privelişte mai deprimantă ca paragina ce te întîmpină din paginile Psihonauticii. Din acest motiv cartea nu poate fi povestită.

Doru Mugur (născut în 1969) a ajuns la o vîrstă cînd pe orice om îl încearcă frămîntările metafizice, motiv pentru care, nemulţumit de religiile în vogă, s-a hotărît să-şi prelucreze intuiţiile transcendente după legi proprii, scoţînd la iveală o fantasmagorie ezoterico-ştiinţifică, plină de trimiteri la Einstein, Prigogine, Broglie, leptoni, cuarci şi gluoni, de pe urma căreia rămîi cu gustul unui bazar pestriţ din care cititorul îşi alege marfa după afinităţi şi preferinţe. Volumul începe sub auspicii ezoterice (o pleaşcă meditativă pe marginea nuvelei Secretul doctorului Honigbergerde Eliade) şi sfîrşeşte sub cupola sumbră a unei apocalipse în varianta personală, singurul capitol cu sens fiind Stimulantul (al şaselea din cele zece), în paginile căruia Doru Mugur îşi etalează cunoştinţele de fizică pe care şi le-a însuşit în cursul vieţii: unificarea astrofizicei cu teoria cuantică, rolul informaţiei în univers etc. Restul capitolelor sugerează o încîlceală de liane în care cititorul, terorizat de perspectiva sufocării, dă repede pagina în speranţa că în scurt timp va ieşi la aer. Speranţa îi va fi din păcate înşelată, cartea nedezminţindu-şi smalţul friabil: un delir lexical cu ifose docte, în care poţi intra de oriunde, că de ieşit vei ieşi cu amărăciunea celui căruia i s-a jucat o farsă.

Sînt trei semne după care poţi depista o inteligenţă nelivrescă, adică monitoricească, care se apucă să încropească cărţi, după pilda lui Paul Doru Mugur. Primul e lipsa de atmosferă sufletească. Un autor monitoricesc are un scris clorotic, uscat şi lapidar, cu fraze aducînd cu coastele descărnate ale scheletelor presărate în deşert. Pustiu sufletesc umplut cu gînduri formulate după clişeele în vogă, dar cu aerul solemn că oficiază un ritual iniţiatic, cuvenit numai spiritelor cu ştaif. Căci lipsa de talent e cronic vanitoasă. Al doilea semn este incoerenţa. Autorul monitoricesc adună fragmente fără să se mai străduiască să găsească momente de trecere între ele. Articulaţiile le lasă în plata Domnului, fără să-şi dea seama că, în lipsa îmbinărilor, textul e o ruină alcătuită din zdrenţe şi cioburi. Îl citeşti cum ai asista la plutirea resturilor unei nave scufundate. De aceea, scriitorul nautist este un neglijent de speţă sintactică, fiind neputincios în aşi suda frazele prin cuvinte de legătură. Paragrafele sînt lăsate stinghere pe pagină, izolate ca sihaştrii în munţi, aşteptînd ca cititorul să găsească punţi peste prăpăstii. Al treilea semn este lipsa de orizont. Spiritul monitoricesc scrie cu capul înfipt în pămînt, adică cu ochii holbaţi în şirul de gîndaci pe care îi presară, rînd cu rînd şi literă cu literă, pe zaţul paginii electronice. Văzînd cît de repede se adună rîndurile, nautistului îi sporeşte moralul, crezîndu-se prolific şi inspirat, cînd de fapt e tern şi plat. Asperităţile de stil i se pare prejudecăţi calofile, de aceea le dă pe rindea spre a rămîne cu un text neted ca o limbă de viţel şi opac ca o curea de piele.

Toate aceste semne trădează o infirmitate de care suferă oricine şi-a făcut din monitor un altar în faţa căruia îşi desfăşoară zilnic ceremonia libaţiei spirituale. Cu tomul lui Paul Doru Mugur îţi dai seama că lipsa de talent e o vocaţie tot atît de durabilă ca încăpăţînarea, şi de aceea nu trebuie să credem că tenacitatea autorului, slăbind vreodată, îi va şopti că e vremea să renunţe. Medicul nostru va continua să înnoade hieroglife pe monitor, fiind citit numai de făpturi aparţinînd aceluiaşi regn nautic cu el, nişte fiinţe plutind în corăbii de argonauţi reînviaţi, care s-au travestit în psihonauţi spre a umple paginile cu borhot lexical.

Într-un om există atîta cheag umanist cîtă reverie a trăit pe marginea cărţilor citite. Paul Doru Mugur n-are cheag umanist, fiindcă n-are fibră livrescă, părînd o prelungire pasivă a unui monitor care revarsă sacadat fragmente golite de duh.