Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Cultura limbii de Nicolae Manolescu


Secretarul perpetuu al Academiei Franceze, Hélène Carrère d’Encausse, a publicat recent o istorie a venerabilei instituţii, creată de cardinalul Richelieu în 1635, şi a cărei principală atribuţie a fost de la început apărarea şi ilustrarea (la défense et l’illustration) limbii franceze.

O întrebare pe care autoarea şi-a pus-o a fost aceea dacă acest rol mai este posibil astăzi. Răspunsul ei este că astăzi Academia nu mai poate interveni direct în evoluţia limbii, dar poate să „însoţească” această evoluţie. Cuvântul trebuie înţeles ca un apel la folosirea tuturor mijloacelor pentru a asigura o cultură a limbii, în stare de a o feri de degradare şi urâţire. Niciodată ca în epoca modernă, iar la noi după 1989, limba unei ţări n-a fost mai grăbită să-şi schimbe straiele sau să-şi neglijeze ortografia. Există globalizare şi în limbă. Şi niciodată n-au fost mai ineficiente măsurile directe de intervenţie ale lingviştilor. Nici chiar în Franţa, unde Academia are drept de legislaţie. Tot ce a putut face, cu ani în urmă, un ministru al Culturii a fost să impună termeni franţuzeşti în locul unora englezeşti, pentru câteva concepte tehnologice noi, cum ar fi télécopie pentru fax sau ordinateur pentru computer. Cât priveşte o reformă a ortografiei, menită a o simplifica şi a o face mai puţin expusă erorii, ea a dat greş de câteva ori, cu toate eforturile Academiei. În România, o astfel de reformă a avut loc de două ori, în 1953 şi în 1995, dar fiindcă Academia noastră nu legiferează, ortografia a rămas în coadă de peşte, fiecare scriind cum îl taie capul. Eşecul mai are o cauză în faptul că reforma recentă tulbura apele unei ortografii în cea mai mare parte fonetică, introducând elemente de etimologie. Să ne reamintim că şi Al.Graur a publicat cu decenii în urmă un Mic dicţionar ortoepic şi ortografic în care corecta pronunţii şi scrieri greşite, cum ar fi muncipiu, atât de drag lui Ceauşescu, în loc de municipiu, sau prevèdere, preferat tot de Ceauşescu lui prevedère, ceea ce în epocă a fost privit ca un gest politic. După 1989 avem cele două ediţii din „DOOM”. Dar astfel de gesturi au bătaie scurtă. Se ştie că folosinţa, uzul sunt cele care consacră regula, în fonetică, în lexic sau în gramatică, aşa dar nu lingviştii. Forme cândva greşite s-au văzut ulterior omologate, aşa încât s-a putut vorbi despre gramatica dintr-un anumit moment ca despre una a greşelilor. Omologate, tocmai prin uz.
Rămâne cultivarea limbii şi ea cade, înainte de orice, în sarcina şcolii. Aici se află atât începutul învăţării regulilor, cât şi începutul greşelilor. Bine însuşite, regulile se fixează pentru totdeauna. Din nefericire, şcoala românească este, ca şi societatea, într-o tranziţie delicată, spre a nu spune mai mult. Destui profesori de română se exprimă ei înşişi cu dificultate şi scriu uneori cu tot atâtea greşeli ca şi majoritatea elevilor lor. Declinul general al ideii de şcoală contribuie în mare măsură la această derivă. Faptul că gramatica nu se studiază decât în liceele de filologie are consecinţe grave, mai ales că discipline care ar putea veni în întâmpinarea unei corectitudini a vorbirii, precum retorica, au dispărut, şi ele, de mult timp din programele de învăţământ, la noi, ca şi aiurea. Cultivarea limbii înseamnă crearea unor deprinderi normative, capabile să diminueze tendinţa spre laxism a vorbitorilor şi să-i contracareze efectele negative. Doar aşa uzul poate fi controlat.
Norma, o dată învăţată de către cât mai mulţi, se cade supravegheată, ceea ce vrea să spună că o cultură reală a limbii nu se termină o dată cu anii de şcoală. Presiuni negative asupra limbii se exercită din multe părţi. Astăzi, mai mult ca oricând în trecut, mass-media e răspunzătoare de incultura lingvistică. Felul agramat şi primitiv în care se vorbeşte la televizor nu mai e un secret decât pentru vorbitorii înşişi. Şi, dacă exprimarea invitaţilor la emisiuni e dificil de corectat, măcar moderatorii ar trebui instruiţi să nu mai spună flagrant în loc de flagrant delict, datorită în loc de din cauza sau să evite barbarele acorduri după înţeles ori pleonasmele nesuferite care răvăşesc vorbirea noastră cea de toate zilele. O şcoală neglijentă în materie de limbă română, urmată de cura de televiziune cotidiană a majorităţii românilor, degradează exprimarea publică până la prefacerea limbii literare într-un idiom grosolan şi ininteligibil. Ceea ce ar trebui făcut contra acestui masacru este o monitorizare atentă a limbii din mass-media şi din presa scrisă. Ar fi necesar ca fiecare ziar să aibă un colector de greşeli din coloanele proprii, pe care să le facă publice număr de număr, spre ruşinarea redactorilor şi a colaboratorilor. Din publicaţiile culturale n-ar trebui să lipsească o rubrică de limbă.
Are dreptate secretarul perpetuu al Academiei Franceze: limba trebuie „însoţită” în evoluţia ei, nu abandonată cu nepăsare unui destin care o conduce spre o moarte lentă şi inevitabilă. Limba română de mâine? Nici nu vreau să mă gândesc!


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara