Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

scripta manent:
Cum e să fii femeie de Alex. Ştefănescu

Lucrez la o carte al cărei proiect îl am în minte încă din timpul studenţiei. O carte cu titlul Cum e să fii femeie.
Când am fost în China, cu un grup de scriitori, n-am înţeles nimic despre chinezi, deşi înainte de călătorie am citit mii de pagini despre ei. La fel, ajuns pe planeta Marte, n-am înţeles nimic despre marţieni, cu toate că aveam bibliografia făcută. Aceste eşecuri ale inteligenţei mi s-au părut însă mai puţin dureroase şi mai uşor de acceptat decât incapacitatea de a înţelege cum e să fii femeie.
Le-am studiat ani la rând pe aceste fiinţe graţioase, fără să fiu nevoit să călătoresc mii sau milioane de kilometri ca să ajung până la ele. S-au aflat mereu în preajma mea, iar unele chiar m-au îndemnat să le cunosc, dispuse să-mi dezvăluie tot ce au mai ascuns. Şi am şi citit cărţi serioase referitoare la ele, de la Anna Karenina de Lev Tolstoi până la Orlando de Virginia Woolf. Dar în zadar. Ultima mea speranţă a rămas să fac o carte de convorbiri cu o femeie, în care să o întreb exact ce doresc să aflu. E o cale directă şi eficientă, americănească, de satisfacere a curiozităţ ii, dar de unde să iau o femeie care să îndeplinească toate condiţiile necesare?
Partenera mea de dialog ar fi trebuit să fie:
1. frumoasă (ca să nu aibă complexe de inferioritate şi să nu judece condiţia de femeie din afara ei);
2. inteligentă (ca să se poată înţelege pe ea însăşi şi ca să poată înţelege ceea ce vreau eu să înţeleg);
3. dezinhibată şi lipsită de prejudecăţi (ca să-mi spună adevărul, tot adevărul şi numai adevărul);
4. responsabilă (ca să o intereseze mai mult cauza cunoaşterii decât propria ei imagine);
5. înzestrată cu talent literar (ca să se exprime precis şi sugestiv);
6. blondă (ca să o pot ironiza pe tema asta şi să am autoritate asupra ei).
Am îmbătrânit căutând o asemenea parteneră. Multe scriitoare de azi au candidat (fără ştirea lor) la acest rol şi nu l-au obţinut.
Pentru ca acum doi ani, dintr-odată, când renunţasem să mai sper, să o întâlnesc la Arad pe poeta Lia Faur, despre care mi-am spus după o discuţie de câteva ore: „Ea e!”. Convingerea mi-a fost întărită de prezentarea elogioasă făcută poeziei ei de un magician al cuvintelor, Şerban Foarţă, ca şi de faptul că Marius Chivu, admirator al prozei lui Adrian Sângeorzan, a strâmbat din nasul lui delicat citind-i versurile. A contat, de asemenea, mişcarea de sus în jos a capului lui Vasile Dan, în care am mai mare încredere decât în mine însumi.
Nu demult am început să lucrăm la carte. Sunt entuziasmat de modul cum decurge dialogul şi, entuziasmat fiind, vreau să reproduc, în premieră, pentru cititorii României literare, un foarte scurt fragment din el, practic, doar o întrebare şi un răspuns.
„– Din ceea ce mi-ai povestit până acum reiese că ai trăit în copilărie, un timp, printre băieţi şi le-ai imitat spontan comportamentul. Cunosc însă cazuri când fetiţele se poartă ca băieţii deliberat, dintr-un obscur sentiment de vinovăţie. Ele sesizează în atitudinea părinţilor regretul acestora de a nu fi dat viaţă unui băiat. Se întâmplă chiar ca unii dintre părinţi, lipsiţi de tact, să-şi acuze fiica în mod explicit că nu e de sex masculin. La tine cum a fost? Ce se povestea în casă despre naşterea ta, despre momentul în care tatăl şi mama ta au aflat că au adus (sau că vor aduce) pe lume o fetiţă?
– Cred că părinţii mei s-au rugat să fiu băiat pentru că mai aveau o fetiţă de cinci ani. Mai ştiu că mama, în primele luni, ar fi vrut să mă piardă şi că a luat diverse pastile de la o moaşă comunală, în acest scop. Spre norocul meu, spun eu acum, erau doar nişte vitamine, probabil, care nu au avut efectul aşteptat de mama. Era o mamă tânără cu tot felul de năzuinţe pe care încă un copil i le-ar fi încurcat, ceea ce s-a şi întâmplat, dealtfel.
După ce a văzut că trebuie să nască acest copil, şi-a dorit să fie băiat «să nu mai sufere ca o femeie», spunea. Mama era terorizată de gândul că nu se poate proteja de sarcini nedorite şi că ar trebui să nască mereu, dar în acelaşi timp se temea să nu moară dintr-un avort provocat. Mureau femei din această cauză, îmi amintesc şi eu o astfel de înmormântare. Femeia murise în timp ce năştea copilul mort, înainte de vreme. Era o imagine incredibilă, un fel de icoană a Precistei încadrată de rama unui sicriu. Copilul, mic şi chircit, fusese aşezat pe braţul stâng al mamei. Amândoi erau galbeni şi prelungi în soarele după-amiezii, aşa ca în picturile bizantine, iar femeile din jur crispate ca nişte pietre. Am această imagine în minte…
După cum ţi-am povestit, am crescut cu băieţi în jur. Credeam că suntem toţi la fel până într-o zi când prietenul meu de joacă a vrut să facă pipi. L-am însoţit şi am constatat cu uimire că eu… nu pot face pipi din picioare. Nu-ţi spun ce a urmat… O tristeţe covârşitoare că nu sunt precum ceilalţi şi o încercare continuă de a demonstra tuturor, inclusiv părinţilor, că pot fi băiat şi dacă fac pipi de jos. Asta, ştiindu-l pe tata cât suferea că nu are un urmaş care să-i poarte numele (îl port eu şi acum, Lia este numele meu de familie) şi ştiind, totodată, că nu prea dădea importanţă preocupărilor femeieşti. Mă alăturam activităţilor sale şi le respingeam pe cele ale surorii mele.
Să-ţi spun că am început să construiesc căsuţe păsărilor, să mânuiesc toporul şi ciocanul, să călăresc? Nu am învăţat să tricotez, să cos, să gătesc. În jocurile mele eram unul dintre feciorii Vrâncioaiei care avea sabie, iar, mai târziu, Kunta Kinte, negrul răzvrătit, care se lupta cu arme inventate de mine. Îmi plăcea să pătrund întunericul şi să-mi demonstrez că nu mi-e frică. Mi-era frică să nu-mi fie cumva frică. Mă aruncam în cele mai grozave provocări ale băieţilor ca să pot fi una de-a lor. Asta înţelegeam eu să fii băiat: să nu-ţi fie frică de noapte, să cutreieri dealurile, să mănânci mere pădureţe, fără să te strâmbi, şi să nu plângi când te doare.
Din cauza acestui comportament am avut de suferit, în adolescenţă, când mama îmi spunea că lumea vorbeşte că fata ei nu ştie aia şi aia. Când am văzut că băieţii cu care mă întrecusem în copilărie căutau acum altceva la mine. Dar ce? Nu-i impresiona forţa mea în braţe, nici rezistenţa la alergat. Mă simţeam ca într-o ţară străină unde nu cunoşti limba. Trebuia să învăţ, să privesc în jur.
Acasă nu se discuta despre ce înseamnă să fii femeie, la şcoală circulau informaţii contradictorii despre ce i s-a întâmplat uneia sau alteia. Aflam că fetele pot rămâne însărcinate dacă le vine ciclul. Cum era acest ciclu nu ştiam. Mama nu îmi dădea voie să ies cu băieţii, nu-i lăsa să se apropie prea mult de mine. Simţeam teamă şi curiozitate, dar nimic concret.
Aveam unele colege blânde, ca nişte miei, care erau curtate pentru că puteau fi sărutate uşor. Îmi doream să fiu sărutată, dar nu aşa. Acest comportament al băieţilor era nou pentru mine, căutau îmbrăţişări pe la colţuri şi sărutări furate.
Deci, pentru a fi observată, trebuia să-mi schimb tabăra. Nu era deloc simplu să învăţ ce altădată respingeam.”
P.S. În acest document despre condiţia de femeie sunt, după cum se vede, şi irizaţii de literatură bună. Imaginea cu mama moartă şi copilul mort aşezaţi în acelaşi sicriu mi se pare, de exemplu, de neuitat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara