Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Cum scriu autorii români? (II) de Gheorghe Grigurcu

Pe palierul fiinţei artistului cuvîntului, "deopotrivă tenace şi fragilă, trufaşă şi umilă, spontană şi contrafăcută, sinceră şi mistificată, candidă şi perversă, inaccesibilă şi dezgolită, glorioasă şi ratată", după cum o adnotează, cu o nedisimulată contrarietate satisfăcută de sine, Dora Pavel, vom semnala două cazuri oarecum simetrice. Pe de o parte unul al poeziei ce absoarbe substanţele realului (fireşte, un real convenţional, postură a unei fantezii imanente), îi asimilează semnalele cu o aviditate iluzoriu ingenuă. Autorul de acest tip pare lipsit de ambiţii modelatoare, înregistrator pasiv al priveliştilor (selectate), moleşit de senzualitatea intrată astfel în joc. Ideile explicite, impulsurile analitice, cu atît mai puţin cele insurgente, par a nu-şi găsi loc într-o atare producţie vegetativă a cărei finalitate se divulgă a fi nesaţiul contemplaţiei. E o introvertire ce se bucură de propria-i umoare, a cărei manifestare predilectă e caligrafia şi a cărei limită de expansiune e ironia, jocul umoresc. În felul acesta ni se recomandă Emil Brumaru, căruia i-au priit din adolescenţă "vacanţele de vară şi toamnele prelungite, interminabile, singuratice". Ebrietat de năvala percepţiilor, "mărită, exacerbată de fiece amănunt ce-mi lărgea ochiul şi-mi surescita pavilionul galant al urechii", deambula de unul singur prin Iaşi, "în orele toride ale amiezii, pe străduţe necunoscute, la periferia oraşului, închipuind scene tandre şi obscene, ascunse în spatele geamurilor căscate, negre, mistuitoare". Sedus tocmai de imaginile caracteristice liricii d-sale aflate avant la lettre, joacă rolul unei candide dezinteresări de asamblarea lor în stih, cu folosirea unui liant lasciv: "Mă îndrăgostisem, la modul cel mai senzual cu putinţă, de case cu verande şi scări, de răscruci de drumuri, de cîte o pompă cu mînerul vopsit în verde, de vreun ciob de sticlă strălucind feeric între două cărămizi gemene, de vreo minge de cauciuc spartă şi abandonată lîngă un stîlp, uneori plină cu apă de ploaie... Toate astea încercam să le şi scriu, de obicei cînd soseam, pe întuneric. A doua zi mă miram!" O poetică, deci, a insignifianţei, reflectînd un spirit ce se vrea umil, aservit realului în poză de copist, cîtuşi de puţin un vizionar tumultuos, rebel, deşi nelipsit de un sîmbure de subversiune ce-i aromează textul...

Cu totul diferit ni se înfăţişează, de pildă, Nicolae Breban. Prozatorul de mare tonaj întrupează o reacţie activă faţă de realul bineînţeles resorbit şi de astă dată în imaginar, un real filtrat prin grila convenţiilor personale, pe care doreşte însă a-l remodela, reconsidera, restructura făţiş. A-l confrunta energic cu eul său. Pasionalităţii visătoare îi răspunde o ipostază dinamică, mereu cabrată, gata a scruta cerebral datele existenţei, a le tria, a opta pentru unele, a sancţiona altele cu o dispoziţie cel puţin condescendentă dacă nu excomunicatoare. Atitudinea specifică e cea a autorităţii, strategia consecvent urmărită e cea a dominării absolute. Critica înţeleasă nu atît ca un criteriu formativ, cît unul afirmativ, ofensiv, e reflexul unei conştiinţe reci, fixate într-o ambiţie inebranlabilă. Nici măcar umbra vreunei îndoieli nu-l atinge pe romancierul axat exclusiv pe certitudini, cu o voluptate a rostirii apodictice: "Nu ajungi la idei mari decît dacă scrii tot timpul, dacă citeşti tot timpul, dacă te confrunţi tot timpul. Scris tot timpul, citit tot timpul, confruntat tot timpul. Cu spirite egale! În tinereţea mea, am avut noroc că am avut cîţiva prieteni, eram cîţiva prieteni care ne confruntam critic. Ca, după aceea, să-ţi creezi tu însuţi exerciţiul de confruntare critică". Sau o asemenea superbă recuzare a posibilelor defecte: "Dacă voi avea o postumitate adevărată, atunci toate defectele mele sunt defectele unui creator". Sau o intenţionalitate demiurgică: "spiritul meu a fost orientat către Operă, spre un continent enorm, în care nu mai contează fragmentele, cizelarea sau perfecţiunea, în care contează efortul mare de cuprindere şi de anvergură". În comparaţie cu o astfel de autoîncredinţare genialoidă, de sugestie nietzscheană, un Proust, un Kafka, un Borges par nişte infirmi! Tip extrovertit, autorul Animalelor bolnave respinge cu aplomb jurnalul: "pentru jurnal am un profund dispreţ". Puseurile d-sale voluntariste doresc a transcende subiectivitatea, a se proiecta în universal: "N-am scris niciodată (jurnal), nu mi se par atît de importante şi esenţiale senzaţiile mele cotidiene". Jurnalele lui Kierkegaard şi Kafka ar arăta "o insuficienţă creativă". Pornirea antidiaristică a prozatorului nostru acceptă doar două excepţii, într-o frază trepidantă, fără încheiere: "Tolstoi, Dostoievski, sunt de acord, ei pot să facă ce vor, ei, cu opera lor, pot să meargă şi la curve, pot să-şi permită orice, să scrie şi jurnale, dar cînd tu eşti steril, cînd nu produci nimic şi scrii numai jurnal ...". Fireşte, aci încape o discuţie. Suntem oare capabili a disocia cu stricteţe "elementele prozei" valide, amintite chiar de romancierul în chestiune, "portrete, dialoguri, amintiri", de cele ale detestatului jurnal, care nu exprimă, vai, de-atîtea şi de-atîtea ori, exclusiv, "o accidentalitate oarecare, care nu e interesantă"? Cum ne-am încumeta a nu socoti jurnalul literar o operă autonomă? Putem blama o speţă a literaturii în principiu? N-ar fi refuzul jurnalului o poziţie tot atît de arbitrară ca şi osîndirea, după cum s-a întîmplat, a romanului, ca o formulă hibridă, artificială, fără viitor? Ne surprinde (pozitiv) faptul că Breban recunoaşte acum o latură de nerealizare a autorului Necuvintelor, întrucît îl ştiam cuprins de o admiraţie fără rest faţă de acest congener: "Nichita Stănescu şi Preda şi-au pierdut simţul autocritic în ultima parte a existenţei lor. De aceea au putut produce opere inegale". Evident.

Transformîndu-şi confraţii în personaje de-o relevantă vivacitate, Dora Pavel, aşezată (in)confortabil în "culisele scrisului", le urmăreşte, prezumăm că nu fără un secret surîs, mişcarea de du-te-vino, uneori, din păcate, prea precipitată ori neconvingătoare ori de-a dreptul stîngace, între real şi fictiv. Cărţile d-sale de interviuri şi anchete se plasează cu siguranţă în rîndul celor mai substanţiale înfăptuiri în domeniu ale literelor româneşti.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara