Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Cuvinte mari de Daniel Cristea-Enache

Adrian Alui Gheorghe, Opera poetică, prefaţă de Răzvan Voncu, notă biobibliografică de Vasile Spiridon, Editura Paralela 45, Piteşti, 2016, 320 pag.

Adrian Alui Gheorghe este dintre „optzeciştii” ce au debutat editorial tîrziu, în condiţii umilitoare, pe care poetul le şi evocă într-o Notă a autorului însoţind ampla lui antologie Opera poetică.

Între 1974, cînd Alui Gheorghe publică un prim grupaj de poeme în „Cronica”, şi 1985, cînd vede lumina tiparului volumul de autor Ceremonii insidioase, s-a făcut mai mult de un deceniu. Poetul de la Piatra Neamţ a pierdut trenul generaţiei sale, fiind ajuns din urmă de Cristian Popescu şi alţi disidenţi ai unui mod poetic „optzecist” deja configurat. A venit apoi Revoluţia, iar literatura şi-a pierdut, pentru ani buni, interesul publicului mai larg, confiscat de politic şi social. Volumele scoase în 1992, 1993, 1995, 1997, 1998 nu numai că n-au făcut dată, cum se spune, dar au trecut, practic, neobservate – cu excepţia notabilă a lui Nicolae Manolescu, care a dedicat ultima sa cronică, din 1993 (înainte de revenirea recentă la critica de întîmpinare), exact unui volum semnat de Adrian Alui Gheorghe.

Adeseori, poetul a fost citit „pe sărite” şi secvenţial, în logica de receptare a unei cărţi, iar nu în cea de raportare a unui titlu nou la o operă. Iată de ce antologia de faţă este necesară pentru oricine vrea să reconstituie evoluţia unui poet care, fără a fi unul de vîrf, ilustrează un discurs particular şi derulează un imaginar personal. Mărturisesc că, după nivelul unor poeme cuprinse în antologie, mă aşteptam la mai mult de la opera ca atare. Ea este însă pe un palier valoric inferior celor cîteva realizări, care figurează, în consecinţă, ca nişte excepţii fericite de la regulă.

Poetul nu prea are simţ critic şi deci nici idee de alternativa mai promiţătoare, artistic, pe care merita să insiste.

Antologia nu beneficiază de o gîndire ordonatoare şi selectivă, ci listează, pur şi simplu, sumarele volumelor publicate, neconfruntate, după 1990, cu vreun filtru. În mod ironic, versurile tipărite în regimul trecut, şi care au trecut prin furcile caudine ale cenzurii, sînt mai bune decît cele din epoca libertăţii de opinie şi expresie. Din păcate, doar în cîteva rînduri autorul îşi datează textele, astfel că nu putem confrunta calitatea poemului şi culoarea anilor în care a fost scris. Alui Gheorghe şi-a redistribuit poeziile cenzurate în trei volume scoase, în libertate, în prima jumătate a anilor ‘90 –, dar nu precizează nici care sînt acestea, nici cînd anume au fost scrise. Autorul se întreabă retoric în Nota sa: „parcă îi mai pasă cuiva de rigoare, azi?!”. E o întrebare care îi poate fi întoarsă. Antologia, fără o îngrijire care ar fi eliminat fragmente „critice” enorme de tipul celor emise de Marin Codreanu („Adrian Alui Gheorghe este un poet important care îşi pregăteşte, cu trudă şi migală de meşter medieval, uneltele de lucru pentru scrierea unei poezii transeuropene”) ori Geo Vasile („Adrian Alui Gheorghe este un Martin Luther al dicţiunii religioase, prin acurateţea şi altitudinea trăită a disertaţiei”), prezintă exhaustivitate pe partea lirică şi doar referinţe măgulitoare, pe cea critică. Probabil că mîna autorului este cea care a tăiat şi-a adunat, scoţînd obiecţiile şi lăsînd encomioane de felul celor de mai sus.

Ele produc un disconfort prin confruntarea laudei cu textul poetic care a generat-o. Subtil în poezia de tinereţe, deopotrivă reflexiv şi imaginativ, Alui Gheorghe devine haotic şi incontinent în majoritatea volumelor postrevoluţionare. Textul se lăbărţează şi se face kilometric, fără ca poetul să mai ajungă la capătul unui scenariu simbolic, deşi simboluri apar la tot pasul. Paiaţa şi măştile, groapa şi viermii, inima şi sîngele, mama „tuturor” şi moartea care „murdăreşte” împînzesc versurile ce construiesc, pe spaţii ample, nişte căznite parabole.

Alui Gheorghe a trecut de la faza sugestivităţii, a caligrafiei şi a detaliului pregnant la cea a unui retorism abundent, adeseori găunos, şi a unei dramatizări simbolice nu o dată puerile. Poezia este logoreică şi „jucată”, cu dialoguri traducînd în fapt monologul auctorial şi cu cîte zece pagini din care s-ar fi putut face una reuşită. Iată un exemplu de lirism serial şi redundant, o strofă din multele care fac un tipar şi-l (re)prezintă dramatic pînă la saţietate: „Deschid fereastra şi strig cu plămînul inundat de aer fierbinte:/ Ticăloşilor!/ Strig cu limba prinsă în despicătura orizontului:/ Ticăloşilor!/ Strig cu dinţii agăţaţi de o ploaie de meteori:/ Ticăloşilor!/ Urlu cu buzele ce se zbat să se elibereze de cuvinte:/ Ticăloşilor!/ Cu pomeţii obrajilor plini de febră îngîn:/ Ticăloşilor!/ Cu ochii prinşi în păienjenişul de degete al apei strig:/ Ticăloşilor!/ Cu şira frîntă a spinării ca un pod peste o apă de scrum strig:/ Ticăloşilor!/ Cu sîngele lunecînd comic pe trambuline de oase spun:/ Ticăloşilor!/ Cu braţele care îndoaie umbra morţii care tot iese din carne zic:/ Ticăloşilor!/ Strig cu tălpile care îngînă mersul aştrilor:/ Ticăloşilor!”. Comèdia se continuă după o strofă, poetul revenind la tiparul său retoric, deşirat de atîta utilizare. Nu doar cuvintele mari, ci şi tonalităţile înalte dau poeziei caracteristicile unei parodii; numai că poetul e cît se poate de serios în manufactura sa lirică. O imagine mai pregnantă ca „apă de scrum” se pierde cu totul în lungul şi nefericitul poem Îngerul căzut.

La fel se întîmplă în Metamorfoza, referitor la care autorul ne anunţă cu o scrupulozitate neregăsită în restul antologiei că a fost scris între 6 decembrie 2007 şi 16 martie 2008 şi care se întinde pe şaptesprezece pagini. Jumătate dintr-una este reprezentată de următoarea strofă: „Oamenii înşişi se nasc unul din altul. Yuuuuup!/ Banalul vis naşte fiinţe vii. Yuuuuup!/ Ca fluturii din crisalide. Yuuuuup!/ Placenta universului palpită continuu. Yuuuuup!/ Oskar se naşte din visul lui Oskar. Yuuuuup!/ Durerea maternităţii e desprinderea omului de vis. Yuuuuup!/ Geamătul prelung, al tuturor? Muzica sferelor. Yuuuuup!/ Ritmul? Rima? O punere de acord a urletului/ Cu scîncetul. Yuuuuup!”. În acest fel, poemul se poate continua la nesfîrşit – fără ca un cît de firav adaos de semnificaţie să apară. Cu cît cuvintele sînt adunate şi aglomerate în serii, cu cît ele se repetă şi se reiau, cu atît poemul se desubstanţializează, devenind o înşiruire de versuri ce din coadă au să sune. Şi cu cît poetul „atacă” mai des şi mai viguros temele înalte, cu atît le compromite în chiar actualizarea lor.

Dincolo de conceptul poetic destul de precar, supără aici simţul pierdut al limbii. Abordarea pur cantitativă, aglomerarea şi lăbărţarea, serializarea şi redundanţa vin şi din incapacitatea de a mai distinge valoarea de expresivitate a cuvîntului şi a imaginii. Versurile mai izbutite par, în această fază care se tot prelungeşte, datorate hazardului şi logicii numerelor mari. La atîta „poezie” aruncată în pagini, e inevitabil să apară şi imagini mai norocoase. Dar asemenea reuşite sînt mai degrabă triste: ele semnalează nu meritul poetului, ci deriva lui.

Sensibil diferită este lirica lui Alui Gheorghe atît în faza de tinereţe a poetului, cît şi în cazurile (tot mai rare) în care autorul renunţă la producţia pe stoc. E frapant: cînd textul tot rulează termeni ca „poet”, „poem”, el este, frecvent, de o platitudine desăvîrşită; în schimb, cînd autorul îşi „simplifică” discursul, poemul cu ghilimele chiar va lăsa loc unuia veritabil. Iată o poezie de numai trei versuri şi care ar fi fost impecabilă dacă acelaşi retorism păgubos nu i-ar fi ataşat un titlu emfatic, Dumnezeu rău înlănţuit: „Nu daţi omul/ pe mîinile oamenilor:/ nu au milă.” Sau Ediţia de azi a judecăţii de apoi, în care simbolicul va fi rafinat inserat în prozaicul cotidian, pentru a fi decodat de lector: „Nu mai e nimic de făcut soarele a trecut/ strada lăsînd în urmă lumea sfîrtecată/ ca-ntr-un tablou cu o scenă de vînătoare/ în care numai aerul mai e viu// dar pe scăunelul lui cu trei picioare/ – ah, imagine de pe o pagină a ediţiei de azi/ a judecăţii de apoi/ – un bătrîn// citeşte cartea de telefon găsită pe stradă/ ca pe un calendar cu noi sfinţi/ minunîndu-se că lumea poate fi/ atît de caldă”. Sau Legături primejdioase, ceva mai lung, care deschide secţiunea finală, Antologate, şi unde mai vechea subtilitate a poetului tînăr se manifestă deopotrivă în scenariul simbolic şi în ajustarea treptată la el a planului referenţial.

Poemul din urmă ar fi meritat să fie citat în întregime, dar cititorul îl poate căuta în antologia unui autor căzut în autorlîc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara