Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Scrisoare din Paris:
Cuvintele, fiinţe vii de Lucian Raicu

Citesc noua carte a lui Nathalie Sarraute: Ouvrez (Gallimard, 1997) - despre care auzisem opinii deloc favorabile în emisiunea Le Masque et la Plume a lui Jérôme Garcin (pe France Inter) şi îmi dau seama că bătrâna mare scriitoare nu numai că nu a renunţat la temele şi obsesiile de o viaţă, dar că a făcut încă un pas mai departe în explorarea şi chiar în denudarea completă şi în radicalizarea lor. Nu împărtăşesc în niciun fel părerea arogantului participant la dezbaterea amintită ; deşi recunosc că autoarea "se repetă" (cine n-o face?).

Hai să spun în treacăt - şi cu un sentiment al neverosimilului absolut - că Nathalie Sarraute va trece peste câteva săptămâni în cel de al nouăzeci şi optulea an al existenţei sale începute exact odată cu secolul. Nu al optzeci şi optulea ci al nouăzeci şi optulea an, aţi auzit bine. Liniştită, neliniştită, evident diminuată fizic - cum dracului să nu fie! - ea îşi vede de ale ei, iar aceste "ale ei" de mult sunt şi ale noastre (ale mele în orice caz).

Ale ei, ale noastre - o întreagă filozofie a cuvintelor, a limbajului, a locuţiunilor limbii franceze, de care e fascinată, dar pe care o percepe - datorită poate şi originilor sale străvechi (s-a născut în Rusia şi mai este şi "juive") cu o ureche "din afară" - şi ce ureche, ce formidabilă "ureche"! Se spune : numai ochi şi urechi. Nathalie Sarraute e aproape numai "urechi", aşa precum Cehov, precum Proust, precum Eugen Ionescu, precum Beckett, precum Caragiale... Ea trăieşte şi scrie cu auzul aţintit spre vorbirea oamenilor. Descifrează cu auzul - totul, totul.
La un an de la definitiva consacrare în rândul "clasicilor" - apariţia în Biblioteque de la Pléiade a Operelor complete, dar iată că nu erau chiar complete! - Nathalie Sarraute are încă lucruri de spus, de scris...

Ouvrez - în prelungirea volumului îndată anterior, Ici - se compune din cincisprezece scurte capitole, schiţe dialogate, în care se acordă totală autonomie cuvintelor, sintagmelor, locuţiunilor limbii. Acestea devin ele însele personaje vii, se interferează, discută între ele, îşi iau vorba din gură, se ciondănesc. Cuvintele vorbesc despre ele, îşi comunică istoria, vorbesc despre alte cuvinte, le "bârfesc" cu vivacitate. Unic decor, un fel de perete transparent care le desparte, le împarte în două tabere; de o parte cuvintele şi expresiile convenţionale, cuminţi, disciplinate, de bună companie; de cealaltă parte, cele adevărat vii, inventive, insubordonate, cele care au făcut şi fac "gafe". Din prima tabără se trece des în a doua, a "excluşilor", ori de câte ori cuvintele convenabile se abat de la normă, devin refractare, neconvenabile.

Un simplu şi atât de convenţional "au revoir" se trezeşte împins dincolo de perete, vinovat de o impardonabilă abatere, de o necuviinţă - a fost rostit, la capătul unei convorbiri telefonice, nu de persoana care a chemat, aşa cum cer uzanţele, ci de cea chemată ; una ca asta nu se cuvine. Este un "au revoir" născut din nerăbdare, din plictiseală, o reacţie plină de autenticitate şi deci neconvenabilă, care plasează cuvântul în categoria inferioară, a rău crescuţilor. Va fi înlocuit - nimeni nu e de neînlocuit! - de un "a bientôt" sau de un "a tres bientôt"; ca să se înveţe minte...
Se înţelege că Nathalie Sarraute - în ciuda aparenţei neutre a înscenărilor, a micilor piese de teatru - simpatizează cu o tabără şi o detestă sincer pe cealaltă, a inautenticităţii, a rigidităţii, a morţii...

"Cuvintele, fiinţe vii perfect autonome - sunt protagoniştii acestor drame. Din momentul când cuvintele vin din afară - un perete se ridică. Numai cuvintele capabile să primească în chip convenabil vizitatorii rămân de această parte - toate celelalte se duc de acolo şi pentru mai multă siguranţă sunt închise dincolo de perete.

Dar peretele este transparent iar excluşii observă prin el tot ce se petrece dincolo. Din când în când, ceea ce văd le dă pofta de a interveni, nu se mai pot stăpâni, emit apeluri... Deschideţi ! Ouvrez."

Acest "Ouvrez" care dă titlul cărţii şi cheia ei.
Din doar vorbite, cuvintele şi expresiile tipice limbii franceze devin "vorbitoare". Cuvintele au avut dintotdeauna un rol important în opera lui Natahlie Sarraute, o scriitoare care literalmente le "vede" chiar în timp ce le aude. Sensibilitatea sa faţă de ţesătura limbajului vorbit pare să nu cunoască limite. Prin mijlocirea ei şi aproape numai a ei, lumea se vede cu o acuitate extraordinară. Oamenii vorbesc definindu-se. De data aceasta - în Ouvrez - cuvintele se desprind de cei care le întrebuinţează şi ocupă toată scena. S-au săturat să tot fie vorbite, adică dependente, preiau întreaga iniţiativă. Vociferează singure şi îşi descarcă sufletul, îşi spun năduful. Prea au răbdat multe - îşi afirmă acum autonomia. O autonomie refractară şi, de cele mai multe ori - caustică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara