Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Dacă aş avea un milion de dolari de Alex. Ştefănescu


Dacă aş avea un milion de dolari aş înfiinţa o instituţie de valorificare a talentului literar din România.

Există deja diverse instituţii care fac asta - redacţii, edituri, Uniunea Scriitorilor, Ministerul Culturii etc. -, dar o fac parţial, nesistematic, tangenţial, implicit, tendenţios sau ineficient, de la caz la caz. Instituţia creată de mine s-ar ocupa exclusiv de valorificarea talentului literar.

Aş trata talentul literar ca pe una din resursele naturale ale ţării. Ceea ce înseamnă că l-aş demitologiza şi l-aş exploata rece şi nemilos. Aş avea, în această ipostază, nu un suflet candriu de papugiu, ci unul de capitalist.

Aş proceda asemenea celor care exploatează zăcămintele de uraniu (nu spun aur, ca să nu remitologizez subiectul). Întâi aş prospecta terenul. Am experienţă în direcţia asta, pentru că decenii la rând am susţinut rubrici de “poşta redacţiei” în diverse publicaţii. În momentele de vârf (1981-1982 la SLAST, 1992-1993 la Zig-Zag) primeam şi câte o mie de plicuri cu manuscrise pe săptămână, astfel încât mă specializasem, mai mult chiar decât în evaluarea textelor, în deschiderea plicurilor, cu ajutorul unui coupe-papier bine ascuţit.

În acele împrejurări am alcătuit (şi am publicat în România liberă, iar ulterior şi în câteva reviste) Harta zăcămintelor de talent literar din România. Zeci şi zeci de nume erau înscrise pe acea hartă, din care reieşea că numai în zonele de maximă altitudine, nelocuite, ale Munţilor Carpaţi nu există tineri talentaţi.

Aşadar, înainte de toate, i-aş identifica pe autorii de literatură din întreaga ţară (dintre care pe mulţi îi cunosc de pe acum) şi i-aş convinge să-mi trimită tot ceea ce scriu. Aş reuşi - sunt sigur - să fac în aşa fel încât cele mai diverse texte - poezie, proză, teatru, critică şi istorie literară, scenarii de film etc. - să vină spre mine în flux continuu. Nici unul nu s-ar pierde pentru că sunt o fire ordonată şi am metode, de multă vreme verificate, de înregistrare, păstrare şi administrare a hârtiilor (sunt mai bun, în privinţa asta, decât cei de la CNSAS). Cu ajutorul unei echipe de cititori profesionişti aş tria cu promptitudine manuscrisele şi le-aş reţine pe cele care mi s-ar părea demne de interes.

Această operaţie, de triere, n-ar putea fi perturbată de nici o intervenţie din partea autorilor sau a susţinătorilor lor în favoarea vreunui text. Sticlele de whisky nu mă impresionează, pentru că nu sunt băutor, oamenii politici n-au autoritate asupra mea, dovadă sutele de articole critice pe care le-am scris până în prezent despre ei, iar femeile frumoase... Cu femeile frumoase n-aş trata eu, ci un angajat al meu, căruia i-aş cere să se castreze în prealabil (oferindu-i, bineînţeles, un salariu mare în compensaţie).

Valoarea textelor selectate aş verifica-o prin citirea lor într-un cenaclu. Un cenaclu în care n-ar avea acces suflători în trompeta criticii, de genul lui Marin Mincu, ci numai oameni modeşti şi de bună credinţă, ca Ioana Pârvulescu sau Daniel Cristea-Enache, devotaţi cu adevărat literaturii. Aş avea grijă ca ei să fie plătiţi regeşte.

Dacă ar apărea edituri din România dornice să publice textele valoroase descoperite de mine şi de echipa mea aş fi cooperant, dar aş pretinde ca autorii, fie şi necunoscuţi publicului, să primească drepturi de autor, pe baza unui contract (pentru întocmirea contractelor l-aş consulta pe un mare specialist în copy-right-uri, Eugen Vasiliu).

Aş fi receptiv la opiniile specialiştilor despre cărţile apărute, dând toată atenţia nu numai criticilor literari pe care îi admir (lui Nicolae Manolescu, de exemplu), ci şi celor pe care îi dezaprob şi cu care am polemizat de-a lungul anilor (mă gândesc, de pildă, la Ion Bogdan Lefter). Succesul “firmei” ar fi mai important decât vanitatea de-a avea numai eu dreptate.

Practic, publicarea manuscriselor sub formă de cărţi, în România, n-ar reprezenta decât încă o formă de verificare a valorii lor înainte de ducerea la îndeplinire a adevăratului obiectiv: exportul.

Asta visez să fac: export de literatură română.

De altfel, nici nu m-aş ocupa doar de manuscrisele care mi s-ar trimite pentru evaluare, ci de toate cărţile care apar în România, supunându-le şi pe ele unei selecţii riguroase. Faima sau lipsa de faimă a unui autor ar conta prea puţin în efectuarea acestei selecţii. Necunoscuţi şi monştri sacri ai literaturii, începători şi autori experimentaţi ar intra cu toţii în raza atenţiei mele, ca posibili furnizori de marfă pentru export.

Mi-aş forma o reţea de traducători cum n-are nici o instituţie din România. Şi fiecare traducător din România ar trebui să lucreze în tandem cu un traducător din străinătate, capabil să sesizeze tot ce sună fals în versiunea realizată la noi.

În maximum trei ani, instituţia înfiinţată de mine ar deveni rentabilă. În interviurile pe care le-aş da nu m-aş lăuda niciodată, patetic, cu “serviciile făcute literaturii române”, ci aş vorbi doar de cifra de afaceri. N-aş pierde ocazia să-i aduc aminte lui Mihail Tănăsescu că activitatea noastră - drastic, aproape cu ură impozitată, ca toate afacerile cinstite - este profitabilă pentru statul român.

Mai profitabilă poate chiar decât exportul de ţiţei sau de cherestea. Spre deosebire de alte mărfuri, literatura, oricât am exporta-o, rămâne şi în România. Ea este o marfă miraculoasă, ubicuă, care nu-şi diminuează volumul pe măsură ce vinzi din ea.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că, în afară de bani, aduce şi altceva. Dar despre asta n-aş discuta cu ministrul de finanţe.