Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
D'ale manualelor de Solomon Marcus

Prin anii '50 ai secolului trecut, la Senatul Universităţii din Bucureşti, s-a aflat în discuţie ocuparea unui post didactic la care unicul candidat prezenta o situaţie cu totul bizară, care nu a scăpat vigilenţei profesorului Iorgu Iordan: diploma sa de bacalaureat purta o dată cu câţiva ani ulterioară diplomei sale universitare. În apărarea acestuia a luat cuvântul profesorul Gr. C. Moisil: "Să susţii la 45 de ani bacalaureatul este o adevărată performanţă. Dumneavoastră aţi mai putea susţine acum un examen de bacalaureat? Eu nu!"

    Mi-am amintit de această întâmplare răsfoind recent unele manuale şcolare. Mai întâi am fost intimidat de obezitatea lor. La clasele de liceu, multe manuale au aproape 300 de pagini format mare, cu literă mică; chiar la clase mai mici, de exemplu a şaptea, am văzut manuale de 200 de pagini care de fapt, echivalate în pagini normale şi literă normală, au 400 de pagini. La ele se adaugă uneori texte suplimentare (antologii, culegeri de probleme etc.), care, în condiţii de concurs, nu pot fi omise. Dacă, prin absurd, mi s-ar cere acum să le învăţ, aş eşua în mod sigur, iar dacă mi s-ar fi cerut aceasta ca elev, aş fi capotat înainte de a ajunge la examenul de capacitate. Fiecare autor de manual consideră disciplina sa ca o lume aparte, în care mai totul este foarte important, dar niciunul nu se pune în situaţia elevului care va trebui să utilizeze manualul respectiv, concomitent cu vreo alte zece manuale de mărime similară.

   Lucrurile nu se opresc aici. Multe manuale şcolare sunt concepute nu atât ca având o valoare culturală în sine, cât ca o pregătire pentru universitate (nefericita sintagmă "învăţământ preuniversitar"). Deosebirea dintre şcoală şi universitate este văzută mai degrabă sub aspect cantitativ decât ca una de mentalitate. Texte întregi din cărţi universitare trec, prin simplă prescurtare sau cu modificări minime, în manuale şcolare. Distincţii care, la o sofisticare mai accentuată şi într-o perspectivă mai amplă, ca aceea a specializării universitare, s-ar putea justifica, devin răspunsuri care, pentru cititorii respectivi (este vorba de un manual de limba şi literatura română de clasa a IX-a, unde le-am găsit şi de unde le reproduc) nu sunt precedate de nici o întrebare, de nici o curiozitate: "Formele principale de dialog sunt conversaţia şi discuţia [...]. O conversaţie este un dialog a cărui desfăşurare depinde de gradul în care participanţii cunosc regulile generale ale dialogului [...]. O discuţie este un dialog a cărui desfăşurare depinde de o serie de reguli, acceptate în prealabil de toţi participanţii". Măcar dacă pseudo-definiţii ca acestea ar fi fost urmate de exemple de dialoguri care nu sunt nici conversaţii, nici discuţii; de conversaţii care nu sunt discuţii şi de discuţii care nu sunt conversaţii.

    Mania de a da răspunsuri la întrebări inexistente generează tot soiul de "definiţii". Iată ce găsim într-un manual de matematică de clasa a VII-a: "Dacă doi termeni reprezintă acelaşi obiect, se spune că ei sunt egali". Dar ce sunt termenii? Aflăm tot de acolo: "Obiectele matematice sunt reprezentate prin cuvinte, semne, grupări de semne pe care le numim termeni". În acest fel, autorii se angajează într-o aventură semiotică foarte delicată, care în niciun caz nu-şi avea locul într-un manual de clasa a VII-a iar în forma propusă nu duce la nimic nici mai târziu. Elanul epistemologic îi conduce pe autori să definească şi statistica matematică, dar într-un mod care se potriveşte tot atât de bine (sau de rău) şi biologiei, economiei, sociologiei sau chimiei. Aflăm că "statistica matematică se ocupă de gruparea, analiza şi interpretarea datelor referitoare la un anumit fenomen precum şi la unele previziuni privind producerea lui viitoare, pornind de la cauzele care stau la baza acestuia." Toate acestea se întâmplă, repet, într-un manual de clasa a VII-a.

    Faţă de situaţii ca cele de mai sus, în care discernământul elevilor este orientat într-o direcţie care nu duce nicăieri, există altele, care ar fi meritat o atenţie mai mare din partea autorilor de manuale, dar care sunt expediate înainte de a fi lămurite. Astfel, în acelaşi manual de clasa a IX-a, la care ne-am referit mai sus, se disting şase factori ai comunicării: emiţător, receptor, mesaj, cod, canal de transmitere a mesajului şi referent. Sub această formă, cu aceleaşi şase componente, comunicarea este prezentată şi în alte manuale de limba şi literatura română, de la diverse clase. Însă problema comunicării traversează mai multe discipline şcolare iar faptul că numai româna se ocupă de ea are (inevitabil?) un dezavantaj; aceleaşi aspecte revin mereu iar altele, la fel de importante, sunt ignorate sistematic. De exemplu, mai sunt şi alţi factori importanţi ai comunicării. Astfel, factorul "zgomot" nu poate fi eludat. Este vorba nu numai de zgomotul fizic, ci şi de zgomotul semantic, cum ar fi ambiguitatea. Mai este apoi observatorul (terapeutul, cum se spune în psihiatrie, sau arbitrul, cum se spune în sport sau în relaţiile internaţionale); este vorba de cel care observă actul de comunicare şi, eventual, îl arbitrează, îl evaluează sau/şi îl fereşte de boală. Pe de altă parte, ţinând seamă de faptul că tot mai multe acte de comunicare se folosesc de diferite mijloace tehnologice, trebuie să admitem posibilitatea ca emiţătorul să nu fie şi transmiţătorul mesajului (cum ar fi informaticianul care lucrează efectiv la calculator); avem deci, în general, un emiţător, un transmiţător şi, în mod simetric, un receptor şi un destinatar. În anumite cazuri, de exemplu, când tehnologia lipseşte, emiţătorul coincide cu transmiţătorul iar receptorul coincide cu destinatarul. În ceea ce priveşte referentul, şi el trebuie disociat în referentul mental şi cel obiectual; de exemplu, referentul mental al cuvântului "cal" este noţiunea de cal, în timp ce referentul său obiectual este dat de animalele respective. Un alt factor al comunicării este de natură psihologică şi culturală; emiţătorul şi destinatarul trebuie să aibă o minimă reprezentare comună a lumii, un context cultural, comun, în absenţa căruia există riscul ca ei să nu se poată înţelege.

   La prima vedere, pretenţia de a aduce în atenţia elevilor toate aceste aspecte ale comunicării pare exagerată. Dar, de fapt, tocmai şcoala este locul cel mai potrivit pentru explicarea proceselor care convoacă discipline diverse, cu care elevul se află concomitent în contact, fiind astfel în situaţia de a putea exploata metabolismul lor, metabolism care constituie azi principala sursă de creativitate. Elevii nu sunt încă profilaţi pe o anumită specialitate; într-un anume sens, ei pot înţelege mai uşor problemele de natură globală. Programele, manualele, profesorii ar trebui să folosească la maximum această împrejurare, stimulând capacitatea elevilor de a pune disciplinele în dialog, de a le folosi în studiul unor probleme complexe, cum este comunicarea. Suntem încă departe de realizarea acestui deziderat. Fiecare manual este o întreprindere pe cont propriu. Această situaţie, nu numai că nu consolidează disciplina respectivă, dar o lipseşte de sevă. În zadar s-a introdus în programa şcolară logica, dacă predarea ei nu valorifică celelalte discipline şcolare şi dacă acestea din urmă nu se prevalează de ea. Acelaşi lucru se poate spune despre informatica şcolară, redusă în esenţă la o activitate de "butonare", ratând astfel valenţele ei culturale şi impactul asupra celorlalte discipline. În locul acestei colaborări între discipline, asistăm la un fenomen invers. Mulţi elevi se fixează încă de prin clasa a X-a asupra unei anumite ţinte (sub forma unei anumite specializări ulterioare) şi nu mai acordă atenţie disciplinelor neimplicate în această ţintă. O atare atitudine trebuie descurajată prin toate mijloacele şi bine ar fi dacă bacalaureatul ar pune accentul tocmai pe capacitatea absolventului de a articula cunoştinţele şi deprinderile căpătate la discipline dintre cele mai diferite.

    Unele simptome clare ale bolilor de care suferă şcoala sar în ochi pe mesele librarilor. Zeci de cărţi, în cea mai mare parte cu scop preponderent comercial, propun reţete de reuşită la diferite concursuri, la capacitate, bacalaureat sau admiterea în diferite tipuri de şcoli şi facultăţi. În mod normal, manualele, care, aşa cum am văzut, sunt oricum umflate peste măsură, ar trebui să fie arhisuficiente pentru o pregătire optimă. Acest lucru nu se întâmplă. Mai mult, nici suplimentarea lor cu tot ceea ce librăriile propun nu se dovedeşte suficientă. Soluţia salvatoare: meditatorii. Obiceiul era să se angajeze meditatori la matematică, fizică, română şi limbi străine. Acum se angajează meditatori la orice disciplină. Există tot felul de "secrete" pe care numai ei le ştiu. Examenele, cu baremuri care cuantifică tot ce ţine de cultură şi de talent, confiscă atenţia şi eforturile elevilor şi părinţilor. Plăcerea învăţării devine o floare tot mai rară.

    De-a lungul anilor, ori de câte ori i-am reproşat unui autor de manual unele aspecte deficitare, am primit mereu un răspuns de felul următor: "A trebuit să-l facem în mare grabă, am avut la dispoziţie numai trei luni". Această stare de urgenţă, de lucru de mântuială, de azi pe mâine, ne urmăreşte ca un blestem. Drept urmare, limba română este şi ea în suferinţă în destule manuale. Într-un manual de matematică de clasa a VIII-a din 2002 citim: "Orice fracţie zecimală, infinită, neperiodică, nu este număr raţional". Pe de altă parte, o anumită demagogie a perfecţionării învăţământului s-a transmis şi ea de-a lungul ultimelor decenii; de exemplu, s-a creat o adevărată limbă de lemn a sloganurilor interdisciplinare, prezente în documentele de partid de pe vremuri şi transmise programelor actuale de învăţământ, dar rămase, atunci ca şi acum, literă moartă. Când oare vom regăsi acea luciditate şi acea stare de relaxare în absenţa cărora nimic durabil în materie de învăţământ nu se poate obţine?

   Şi mai e ceva: singura învăţare autentică este aceea care nu se încrede orbeşte în cuvântul tipărit; mai mult, care pune la îndoială totul, reacţionând critic la fiecare rând. Aceasta înseamnă o lectură personală, concretizată în adnotări de tot felul. Manualul trebuie să fie pentru elev un obiect la fel de personal ca şi periuţa de dinţi, să devină un jurnal al reacţiilor sale în materie de învăţare, iar dacă, drept rezultat al acestei situaţii, manualul se va deteriora, atunci nu ne rămâne decât să ne dorim cât mai multe manuale deteriorate. Iată de ce am citit cu înfiorare, pe pagina a doua a copertei unui manual de geografie de clasa a VIII-a: "Elevii nu trebuie să facă nici un fel de însemnări pe manual", fiind obligaţi, după un an, să-l returneze în stare de folosinţă. Este greu de imaginat un semnal mai nepedagogic transmis unui adolescent. Poate că ar trebui să se introducă în manualele şcolare extrase privind arta de a citi (E. Faguet, P. Halmos). Îmi aduc aminte cu cât folos mă întorceam, ca şcolar, la manualele din clasele anterioare, pentru a le reciti cu alţi ochi. Ce fel de învăţare este aceea care nu practică recitirea? Economia de bani care rezultă din predarea manualelor, la sfârşit de an, nu compensează nici pe departe imensa pagubă produsă în formarea intelectuală şi morală a noilor generaţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara