Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
Dan Botta, arcadicul de George Achim

În plină explozie a experimentelor avangardiste şi într-un peisaj literar saturat de virulenţa flamboaiantă a negaţiei, nu lipsit desigur de spectaculozitate, dar care face prea adesea o virtute din corozivitate şi intemperanţă, eseistica elegantă şi de rafinament conceptual a lui Botta, una care caută, laborios şi cu metodă, esenţe şi minuţioase filigrane arhetipale şi propune savante modele cosmologice, impecabile în coerenţa lor, ori reverii arhaice, plasate într-un anistorism fastuos, induce pregnant o notă de rigoare (acel hostinato rigore al neoclasicilor) şi de încredere în preeminenţa valorilor pozitive ale fiinţei. Botta are un adevărat cult pentru modelul spiritual umanist pe care îl propune cu aplomb şi convingere antichitatea greco-latină, resuscitat apoi strălucit de Renaştere. Şi-a însuşit o temeinică formaţie clasică, cu lecturi serioase în original, ceea ce îi conferă un gust sigur, dublat de metode de valorizare foarte riguroase şi o scară axiologică netă, lipsită de orice echivoc.
Volumul său de eseuri din 1936, Limite ("cea mai frumoasă carte scrisă în româneşte după război", zice, cu entuziasm netemperat, Vulcănescu), se aşează sub semnul clasicismului antic, prin elogiul adus de autor raţiunii şi penetranţei intelective, în linia purităţii şi a limpidităţii modelului atic al stilului. Iar pentru această finalitate, toate romantismele şi exaltările care, în fond, erau constitutive fiinţei sale spirituale, vor fi riguros disciplinate, lăsând loc unui cult, nu lipsit de fervori, al raţiunii, ordinii şi proporţiei armonice, concepte care stau la baza unui model cosmologic genuin şi credibil, în a cărui textură geometrizantă se regăsesc savante esenţe şi corespunderi. Căci, pentru Botta, cosmosul este, în spirit platonician, un sistem de muzici şi armonii celeste, aflate în perfect echilibru şi într-o desăvârşită congruenţă. O viziune a totalităţii lumii, a infrastructurilor sale infailibile, a orfismului său imanent, a rostului şi a semioticii sale subtile, a raţiunii şi a esoterismului său, într-un cuvânt, o alcătuire preexistentă şi imuabilă de tip eleat, în care limita nu mărgineşte, ci fundamentează o osatură cosmică, ţinând de o imanentă logică universală. Iar Athena Phronesis, zeiţa gândirii şi a intelectului în expansiune, desfăşurat în eflorescenţa sa mirabilă, patronează alcătuirea şi o salvează de chaos ("redus la o soluţie de crin"), sublimând entropia în formă şi oferindu-i acces la ideea implicită. Pentru aceasta, pasiunea şi tumultul interior, nebulosul şi "hohotul", răscolirile senzoriale şi tentaţia ilimitării, dezordinea şi disproporţia se cer imperios a fi sancţionate şi ordonate, precum în povestea nefericitei Arachné, creatoarea de artefacte "dulci", născute din adâncimile obscure ale interiorităţii şi ale impulsului.
Dar pe de altă parte, nu va avea mai mulţi sorţi de izbândă nici supralicitarea şi absolutizarea măsurii, ca în codul etic elen, unde nici un exces nu rămâne nepedepsit, după exemplul regelui Pentheu, cel ocărât de zei, tocmai în numele armoniei şi al unui sentiment clar al limitelor pe care le patronează Athena Dyke, ca "justiţie a inteligenţei şi idee a raţiunii implacabile". Căci peste toate pluteşte spiritul minervic, iradiaţia zeiţei plurimorfe, Nike şi Pena, războinica şi tămăduitoarea, aceea care ţine dreaptă cumpăna, proporţia şi măsura:
"Limite, forme, proporţii sunt atributele tale, o, Măsură! Peste ele tu, cu lancea ta, veghezi întristată. Statuarul, cu sublima lui intuiţie, a înţeles de ce.
Conştiinţa limitelor este melancolie. Tu eşti un simbol al melancoliei, o, Phronesis!
Măsura ta a fost expresia unui moment miraculos al lumii, unui mod quasidivin al spiritului - pe care l-am pierdut. Şi atunci tot ce tinde să-i fie asemeni nu poate fi decât un artificiu, rezultatul unei triste limitări.
Ci limitele tale n-au fost la început limitaţii (...). şi tu ne înveţi să îndurăm destinul formei tale, tu ne propui aceleaşi modele, spectacolul rece şi pur al categoriilor lumii."
Iată conştiinţa limitei devenită melancolie, iar limita însăşi, un constituent esenţial al cosmosului şi o premiză a rezonanţei eului cu armoniile siderale. Or, acceptarea limitelor înseamnă implicit pentru Botta, repudierea intelectivă a pulsiunilor obscure, "dezîncântare" şi rejectarea orfismului nebulos ori a apetenţei onirice spre care ingredientul romantic al psihismului său îi da ghes, într-un cuvânt, recriminarea implacabilă a "neliniştilor", "durerilor" şi "fantasmelor". Un act castrator, în ultimă instanţă, de amputare a oricărei excrescenţe ce ţine de o interioritate tulbure şi de subiectivitatea manifestă. E un act conştient şi dureros, de asanare a Maelströmului de adâncime şi de ordonare a chaosului fiinţial care stă să cuprindă eul. Şi atunci bisturiul intelectiv acţionează cu o cruzime cu atât mai mare cu cât vivisecţia e mai lucidă: "Un freamăt e sângele meu. Ador freamătul", lasă să-i scape poetul. E un jind şi un ţipăt obscur şi necontrafăcut al temperamentului care se lasă pradă propriilor fervori ("eu însumi mă dor"). Doar că spaima de inform este mai puternică, amorful şi larvarul îl înspăimântă cu regularitate, gregaritatea îl umple de repulsie, pentru că presimte aici un act conştient de trădare a esenţelor şi a rânduielilor arhetipale: "Tu m-ai învăţat să preţuiesc omul şi să dispreţuiesc pe oameni - turma, informul uman (s.n.). Cred că turma e o realitate cumplită." Ar putea spune ca şi Valéry: "fiinţa mea are oroare de vag", deşi scepticismul şi obstinaţia analitică a francezului îi sunt, de la un moment dat, mai degrabă străine.
"Turma" umană şi răscolirile plebee pe care comunismul sovietic i le reaminteşte, îi apar ca expresia unui spirit atavic al Asiei, neaşezat şi tulbure, semnale obscure ale unui iraţional colectiv care "cloceşte" haosul. "Stilul de hoardă pe care-l are structura socială, economia şi producţia sovietică - scrie el în Comunism şi tradiţie - e solidar cu istoria, cu tradiţiile Rusiei. Exploatarea turmelor umane, armatele acestea supuse unui ritm monoton, timpul fatidic de "haida-haida", reproduc tot ce de milenii a fost Asia".
Un subconştient colectiv care scapă categoriilor ordonatoare ale raţiunii va ocaziona implacabil explozii ale gregarităţii şi ale instinctualităţii primare. "Comunismul respiră un ideal asiatic, un ideal de plebe. Comunismul (...) nu putea fi fecund decât în Asia." Or, idealul palladian, cel care prin armonia sa categorială reproduce binele din ceruri, este singurul în stare să corecteze informul şi dizarmoniile.
"Lucrurile lumii nu mă interesează decât sub raportul intelectului", proclamă cartezian autorul lui Monsieur Teste, cu care Botta are în comun practicarea cultului luminos al raţiunii, al spiritului treaz şi al inteligenţei lucide, aceea care refuză aventurile impure şi meandrele subterane ale conştiinţei. Cel puţin asta se întâmplă la suprafaţa lucrurilor, pentru că în ceea ce-l priveşte pe autorul Cantilenei, hiperlucidul şi abstractizant hermeticul, eul impetuos şi eclatanţa afectivă, exprimate într-o alchimie poetică din care vagul nu lipseşte, vor ieşi viguros la suprafaţă odată cu orfismul tumultos din Cununa Ariadnei ori cu abordările inflamant patetice din unele eseuri consacrate unor inframotive ale specificului naţional. Conceptul de limită pare a veni tot pe linia de filiaţie Valéry, proclamat un "cavaler al frontierelor conştiinţei", pentru care marginea, "Zidul", a devenit o adevărată obsesie: "Eu nu sunt întors spre Lume. Eu sunt cu faţa spre Zid."
De altfel, proclamând clasicismul drept un "act de dominaţie" care presupune continua rigoare şi autoritate asupra materialului tematic, exercitată de un "spirit deasupra apelor, o minte care să impună structurile, simetriile, formele", o repudiere a sinelui ("clasicul nu va spune niciodată eu"), Botta îi consacră poetului francez, prin Poetica lui Valéry, un eseu comprehensiv şi subtil, văzându-l ca pe orfevrierul prin care, alături de Mallarmé, arta îşi recapătă "antica ei severitate, odată cu spiritul tehnic". Fie şi numai pentru că ideea de poezie îi apare, întemeindu-se pe Platon, "un act raţional şi lucid, un act de măiestrie", vidat de orice urmă de orfism ori de pulsiuni demoniace şi impure. Ceea ce rimează perfect cu "cosmosul de cristal al poeziei valéryene", privite cu fascinaţia entuziastă a emulului, ca "un templu sever", "o mare înmărmurită", "o eternă radiaţiune de forme".
Din acest exerciţiu de admiraţie nedezminţită se naşte articulaţia axiomatică a poeticii lui Botta: un clasicism de esenţă neoplatonică, cu fundamente eleate, potrivit cărora fiinţa imuabilă exclude orice devenire, păstrând arhetipurile în starea lor genuină de Idee: "Ideile pregătesc astfel, în stările de uitare şi de somn, ora favorabilă poeziei, simpatia naturii pentru actul de creaţie. Dar poezia însăşi fructifică numai în luciditate, în stările de perfectă conştiinţă (s.n.). Poezia este aşadar "măiestrie", "frumuseţe meditată" şi, în această privinţă, numele cele mai invocate, alături de Valéry, sunt cele ale lui Racine şi Mallarmé. În teritoriul eterat al poeziei pure, intelective, de "constante şi preciziuni", spiritele tutelare, nu odată invocate de eseist, sunt Dike şi Ananké:
"Dacă mi-ar fi dat să aleg între toate divinităţile lumii pe acelea care să prezide destinul intelectual al poeziei - dacă mi-ar fi dat a-mi alege singur zeii - aş numi pe Dike şi pe Ananké, puteri ale filosofiei eleate. Dike, justiţie a inteligenţei, imanenţă a luminii, formă implacabilă a raţiunii. Ananké, necesitate, condiţia de aur a versului, ideea absolutei stringenţe a formelor, a necesităţii raporturilor. Idee de structură, de fatală şi totuşi liberă compoziţie a regulelor".
De aceea inspiraţia e repudiată cu implacabilă intransigenţă, ca fiind "impură", invocându-se precedentul platonician al îndepărtării din cetatea ideală a poeţilor şi a muzicienilor, "posesori ai delirului" de tip dionisiac, denunţaţi drept "dăunători prosperităţii raţiunii, valorilor pure, noţiunilor transparente". O perspectivă cam strâmtă şi insuficient nuanţată asupra esteticului şi a poetizării, reduce artisticul la expresia sa majoră, adică la "modul doric al formelor", un mod care presupune, în spiritul solar şi pur al Mediteranei, "raţiune, ierarhie, ordine, imperium", cum vom găsi scris în Conceptele Mediteranei.
Elementele estetice şi consideraţiile despre poezie vin, în mod necesar, în conjuncţie cu viziunea cosmologică închegată şi originală a eseistului, care îngemănează ideile platoniciene cu viziunea pitagoreică a structurii numerice şi armonice a lumii, în acord cu muzica inefabilă a sferelor. Simetriile şi armonicele dispuneri siderale, pitagoreicele abstracţii încifrate ale alcătuirii cosmice au pentru eseistul român, potrivit principiului solidarităţii lumilor, o reflexie imediată în textura alcătuirii mundane care respectă, cu necesitate, aceleaşi principii ordonatoare: "Construcţia lirică a lumii, forma de sferă muzicală a universului, e rezultatul unui principiu de iubire".
Ciclicitatea şi circularitatea universului, aşa cum o imagina Platon în Timaios, "cerul absolut" şi "frontiera cristalină a spaţiilor", perpetua supunere a formelor în faţa unui ideal geometric, sunt pilonii acestui model armonic al cărui principiu imanent dual este reprezentat de pomenitele Dike şi Ananké, "zâne ale perfecţiunii eleate", îngemănate într-un impuls ordonator de "justiţie a luminii" şi de "concordie a spaţiilor".
Doct şi erudit, Botta se mişcă cu graţie printre concepte, prinzându-le în montura unei viziuni proprii, nu neapărat de transparentă originalitate, dar de cert rafinament al stilului. Modelul pitagoreic al Numărului, atât de activ în construcţia sa speculativă, este completat, fără îndoială, de surse moderne.


(fragment dintr-un studiu)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara