Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
DAN C. MIHĂILESCU "Toată viaţa am avut obsesia non-alinierii" de Cristina Poenaru


Aţi relansat recent, la "Cotidianul", suplimentul "Litere, Arte, Idei". O reparaţie care a stîrnit ceva valuri...
Oarecum, oarecum. În orice caz, încă un prilej pentru duşmani ca să spună că "iar nu-i ajunge ăstuia cît are"! Şi asta, tocmai cînd prietenul Patapievici, între alţii, mi-a recomandat să mă fac scriitor, să las critica literară şi să-mi scriu viaţa...

Ce se poate spune despre noul LA&I în raport cu cel pe care l-aţi lăsat în urmă, acum cinci ani?
Pînă la un punct, noul LA&I e la fel cu cel vechi. În sensul că rămîne la fel de imprevizibil, va rămîne la fel de deschis către toate generaţiile, către toate vocile, indiferent de lobby-uri, de tabere, de trendurile actuale. Nu cred însă că mai e la fel în ceea ce priveşte lipsa de direcţie. Ştiţi că atunci, între '91 şi '96, mi s-a reproşat că nu ştiu ce vreau, că nu dăm o direcţie, că nu avem nişte puncte de vedere prioritare, cristalizate, că nu avem prejudecăţi deloc şi că, la adăpostul acestei lipse de prejudecăţi stă, de fapt, un aleatorism, un fel de cult al întîmplătorului. Dar au trecut cinci ani, în care toţi am căpătat sentimentul inutilităţii omului de cultură, o senzaţie cumplită de dezbinare a vieţii intelectuale, un sentiment de dezorientare, de debusolare. Cred că o să încercăm oleacă de direcţie, ca să vorbesc aşa, ca în Moldova. Aş vrea, în primul rînd, să refacem - cred că-i preţios ce spun acum - dar aş vrea să refacem ţesutul social al intelectualului, al omului de cultură, să resolidarizăm breasla literară, să re-familiarizăm breslele între ele. De pildă, aş vrea să aducem la un loc, să ne întîlnim, lunar, la Lăptăria lui Enache - pictori, sculptori, actori, regizori, dansatori, filozofi etc. şi să încercăm să vedem dacă, în tot marasmul ăsta de incultură, de răutate, de agresivitate şi de prostocraţie, reuşim să ne mai găsim un rost. Aceasta ar fi, aşadar, direcţia pentru recăpătarea autorespectului omului de cultură de la noi. Nu ştiu cît vom reuşi să cîştigăm publicul sau ce fel de public mai avem, dar măcar, noi între noi, avem datoria să ne auzim.
În altă oridine de idei, aş vrea să lăsăm traducerile la o parte, fiindcă, dacă în primii 5-6 ani după '89 aveam o foame extraordinară de traduceri, la ora actuală, cred că traducerile nu vor mai ocupa nici un sfert din spaţiul suplimentului nostru. Fiindcă e timpul să ne punem întrebarea dacă există o proză originală românească după '89, dacă a apărut un teatru nou, regizori noi, dacă au apărut fenomene intelectuale, un suflu nou în eseistica noastră, dacă am reuşit să recuperăm Europa. Pe scurt, LA&I-ul nu va fi atît o revistă de informare, pentru că avem şi Cotidianul, ca ziar, şi reviste ca Observatorul Cultural, care fac informare foarte bine, cît o revistă de direcţie. Iar direcţia LA&I-ului cred că va fi aşa: cu sufletul la ideea românească şi cu mintea către Europa - dar, mă rog, nu vreau să devin patetic.

Să ne amintim cum aţi pornit LA&I-ul, în 1991.
Am pornit oarecum sub semnul întîmplării. Dan Caragea, un prieten vechi, lusitanolog, avea o bursă de trei luni, în Portugalia şi m-a întrebat dacă nu vreau să-i ţin locul, dacă nu vreau să fac nişte cronici, nişte recenzii, un ziar mic, uşor, suav, diafan. Am zis da. Aveam şi un respect atunci faţă de Ion Raţiu, care apăruse în ţară şi devenise deja ţinta batjocurii fesenismului din vremea aceea. Habar nu aveam ce e Partidul Naţional Ţărănesc. Eu sînt, de felul meu, conservator - culturaliceşte, liberal - economiceşte şi, de fapt, un "one man show". Aşa că l-am luat ca pe o joacă. Era şi o epocă în care toţi făceau proză şi jurnalistică politică - dezvăluiri, C.I.A., K.G.B., conspirativită! - iar noi ne ocupam cum să-i aducem în româneşte pe Jean François Revel, pe Hannah Arendt, pe Eliade, Cioran etc. Şi, din joacă în joacă (pentru că Dan Caragea nu s-a mai întors din Portugalia), a apărut primul număr. Am fost singura gazetă fără editorial, singura revistă de literatură în care directorul, fiind critic literar, nu deţinea cronica literară în ziarul lui. A mers un pic belaliu, un pic ameţit LA&I-ul vreo 6-7 luni, pînă cînd a intrat pe făgaşul lui. Nici acum nu cred că are o platformă-program fermă. Eu aş vrea tare mult să-l fac un fel de work in progress - aş vrea să-l las să se construiască singur şi să aluvionez în el tot felul de paste, de şuvoaie, de atitudini, de tendinţe din tot ceea ce face viaţa culturală de astăzi. Vreau să-l fac să reflecte realitatea, nu la modul ceauşist, ci cît mai natural se poate. Oricum, trăim cu totul şi cu totul alt timp decît în '91 - '94, cu totul altul. Dar, dacă m-aţi pune acum să definesc rapid ziua de astăzi, n-aş şti ce să spun - în afară de acest fond apocaliptic, de catastrofism pe care îl simţim toţi.

V-am auzit, în ultima vreme, spunînd că faceţi cronică literară de un sfert de secol.
Aşa îmi place mie să mă alint. Îmi place să mă răsfăţ cam cum se răsfăţa Caragiale în corespondenţa de la Berlin cu Zarifopol şi cu alţii şi să spun că eu sînt vechi, eu sînt bătrîn, că sînt 25 de ani de cînd fac asta, că sînt 30 de ani de cînd fac ailaltă... Aşa este, sînt 25 de ani de cînd fac cronică literară. Dacă vreţi să ştiţi însă cînd am debutat, am debutat, o dată, la 11 ani. Ştiu că o să vă umplu de mirare, dar am debutat la 11 ani, în "Scânteia tineretului". Asta era prin '64, cu o scrisoare-răspuns la o anchetă: "Cît de singur vă simţiţi?/ Ce vreţi să faceţi în viaţă?". Eu am spus că sînt foarte singur, că vreau să devin ziarist şi că îmi place foarte mult muzica lui Adamo. Pe urmă, la o săptămînă sau două, le-am trimis un articol despre găştile de pe Şoseaua Giurgiului, care acţionau la cinematograful Flamura. Am făcut deci primul reportaj din viaţa mea, la 11 ani, în '64, şi am primit cadou de la ei un stilou şi un pix. Pe urmă, am debutat în '69, în anul I de liceu. Eram la liceul 39 unde George Şovu m-a pus secretar de redacţie la revista "Pe-un picior de plai". De acolo cea mai simpatică amintire a faptului că, prin anii '70, îi răspundeam la poşta redacţiei unui elev dintr-a XI-a C care se numea Stelian Tănase şi îl invitam să nu mai pastişeze stilul Nicolae Breban. Am re-debutat, în '74, în Analele Universităţii Bucureşti - eram în anul II de facultate - cu o comparaţie dintre Ţiganiada şi Istoria Ieroglifică. Dar debutul meu firoscos, barosan, oficial şi de care chiar îmi aduc aminte cu plăcere este chiar în această "Românie literară", în mai '75, cînd, presupun că George Ivaşcu a cerut, cu ocazia Zilei Tineretului, o pagină cu tineri critici vînjoşi pentru care Antoaneta Tănăsescu (Ioana Mălin, care făcea cronica radio la RL) ne-a cerut cîte un articol, lui Marian Popescu şi mie. Şi, uite aşa, am re-re-debutat în "România Literară", în '75.

Tot alături de Marian Popescu aţi debutat, parcă, şi pe scenă, ca actor, în studenţie.
Da. Promoţia asta a noastră,'72-'76, a fost foarte încurcată. Noi am intrat în facultate după tezele din iulie '71. În '72 - noi toţi fiind tipi formaţi în anii dezgheţului ceauşist - ascultam Led Zeppelin, Beatles, Rolling Stones - eram occidentali, ce să zic! În orice caz, eram mai mult deschişi la cap decît cei dinaintea noastră şi văd că toţi profesorii îşi aduc aminte de noi cu mare plăcere. În anul meu au fost tipi ciudaţi care au lucrat cu Eugen Barbu, care s-au vîndut intereselor securimii naţionaliste, l-am avut coleg de grupă pe Artur Silvestri, l-am avut coleg de an pe Constantin Sorescu, mîncător de foc la "Săptămîna" lui Barbu, l-am avut în an pe Marian Dopcea, un poet foarte bun, debutat atunci şi care, împreună cu Ioan Ivan, erau în anturajul - invidiat de noi atunci - al lui Ion Negoiţescu. Eram în an cu Mihai Coman, actualul decan al Facultăţii de Jurnalistică de la Media Pro, eram cu Cristian Crăciun, profesor prin Moreni-Prahova, cu Teodora Stanciu, acum la Radio. Prietenul meu cel mai bun - în afară, evident, de Tania Radu, care avea
să-mi devină soţie - Marian, era în '72 cam la fel de serios şi de blindat intelectual. Dar, pe de altă parte, aveam şi această bosă ludică, această pasiune a teatrului care ne-a făcut să ne dăm rău de tot în spectacol. Prin '73-'74, am jucat amîndoi, ţin minte, în cadrul Festivalului Naţional al Artei Studenţeşti, scena desluşirii dintre Iancu Pampon şi Crăcănel - Mache Răzăchescu, evident, în descendenţa sau în pastişa cuplului Toma Caragiu şi Marin Moraru - eu fiind pe post Moraru bîlbîit. Uite c-am ajuns la vîrsta evocărilor!

Cum arată o zi din viaţa unui cronicar literar?
Aţi atins aici un punct sensibil. Eu sînt invidiat - pe bună dreptate, că şi eu m-aş invidia dacă m-aş privi dinafară - pentru cel mai mare noroc din viaţa mea şi cred că cel mai mare noroc din generaţia mea sau, cel puţin din seria noastră de critici literari: că am ajuns, în 1980, după numai patru ani de "stagiu în producţie", cercetător literar la Institutul de Teorie şi Istorie Literară G. Călinescu. Asta n-au avut-o nici Mircea Scarlat, care îmi aduc aminte că a dat atunci concurs cu mine, nici Artur Silvestri, care îmi aduc aminte că ar fi vrut să intre atunci la institut. Nu spun că eram singurul sau că eram cel mai bun pentru asta, ci că a fost, într-adevăr, un mare noroc ca, în timp ce toţi colegii mei plecau în ţară navetişti sau ajunseseră ziarişti şi-aşa mai departe, eu, practic, din '80, deci de 20 de ani, sînt cercetător ştiinţific, cum se spune, aşa, pompos. Din cauza asta, din 1980, eu n-am program fix. Sînt, poate, nu zic singurul, dar unul dintre puţinii din această ţară sau din promoţia mea, care fac ce vor de o viaţă întreagă, care scriu de plăcere, citesc de plăcere - nu-i obligă nimeni să facă nimic - n-au condică. Ani de-a rîndul, noaptea am citit, ziua am dormit; mă supuneam oricăror capricii. Nu pot să neg că mă simt un binecuvîntat, un blagoslovit de soartă. Pe de altă parte, asta a dus şi la un haos absolut în viaţa mea, în sensul că niciodată nu ştiu exact ce-am să fac astăzi. Mă trezesc şi mă gîndesc: să fac articolul pentru ziarul X?, să citesc romanul cutare de plăcere?, să citesc o carte de istorie de nevoie?, să redactez?, să traduc ceva?, să pun întrebările unui interviu cu - uite, cum pregătesc acum un interviu cu Alexandru Dabija. Iar haosul acesta, pe cît e de fermecător, pe atît este de covîrşitor, de encombrant, cum vrei să-i spui. Aşadar, viaţa mea arată exact cum sînt eu, cum era, în Oblio, omul-indicator care arată în cinci direcţii, ar vrea să plece în cinci direcţii deodată. Şi sînt bucuros că, în sfîrşit, mi-am aflat emblema vieţii pregătindu-mi o carte de articole, care s-a lansat la Tîrgul Gaudeamus. Trebuia să-i pun un titlu şi mi-am readus atunci aminte de una dintre cele mai cumplite întrebări de care am avut parte în viaţa mea, întrebarea pe care mi-a adresat-o, la Păltiniş, prin '82, Constantin Noica: "Dragă, ce deţii?", adică ce specializare ai?, de unde eşti dumneata?, ce eşti dumneata?, istoric literar?, critic literar?, te ocupi de cei vechi?, faci cronică de întîmpinare?, vrei să fii traducător?, vrei să te ocupi de Cioran?, de Ionesco?, de...? Şi atunci, mi-am dat seama că eu, de fapt, practic, nu deţin nimic, că n-am ştiut, nu ştiu şi n-am să ştiu niciodată ce sînt, efectiv. Şi acum, cînd sînt întrebat: "Dumneata, dacă ai debutat cu o carte despre Eminescu eşti eminescolog?", zic nu, eu sînt caragiolog, dar un om care se ocupă şi de Cioran, care face istorie literară, traduceri, critică de întîmpinare, eseistică, ziaristică etc. Şi, întrebîndu-mă, cum spuneam, de titlul acestei cărţi de la Editura Dacia, mi-am dat seama ce sînt. Eu sînt un scriitorinc şi sînt foarte mîndru de această găselniţă a mea, fiindcă, de cînd mă ştiu, m-a obsedat ornitorincul - animalul acela cu blăniţă, care are labe de raţă, e mamifer, dar face ouă, stă sub apă, stă şi deasupra apei, stă şi pe mal, e foarte blînd, solitar-solitar-solitar, are o glandă cu venin sub coadă, şi-i împroaşcă pe toţi duşmanii. Aşa că, ziua unui critic de întîmpinare - ca să revin, că eu fac bucle mari, detururi, digresiuni - ziua mea reflectă obsesia pe care am avut-o toată viaţa, obsesia non-alinierii. Niciodată nu mi-a plăcut să fiu legat de un om, de un partid, în timp ce toată lumea, toată lumea, de cînd mă ştiu, din liceu, toţi au vrut să mă vadă legat de o tabără, de un par, de o platformă-program. Să nu uităm că eu am scris masiv la "Luceafărul", din '77 pînă în '80. Am plecat de la "Luceafărul" în ziua în care Mihai Ungheanu a vrut să-mi dea cronica literară săptămînală. M-am îngrozit de ce servituţi incumbă asta şi am plecat de acolo. Am stat doi ani în carantină, timp în care dl Gabriel Dimisianu de la "România literară" nu-mi dădea - tot ca să mă încerce - decît cronici la cărţi de Tina Ionescu Demetrian, Alecu Ivan Ghilia, Silvia Zabarcencu şi alte nume de acest gen. Pe urmă, am trecut în istoria literară, am revenit la ziaristică, m-am apucat de Cioran, m-am apucat de Ionesco, să-l traduc, de Jean-François Revel, de televiziune - ceea ce vrea să spună că m-am apucat de orice, numai ca să nu mă leg la un par.

Eu v-am întrebat cum arată "o zi din viaţa unui cronicar de întîmpinare" aşteptînd să-mi răspundeţi că sînteţi asaltat de autori, că vă intră cărţile pe uşi şi pe ferestre.
E adevărat că, acum vreo 2-3 ani, am avut în revista "22", unde am ţinut cronica aproape săptămînal, de prin '94 pînă în '99, un articol care se numea "O răbufnire", tocmai pentru că, asemenea lui Alex. Ştefănescu acum cîtva timp, şi eu m-am plîns că autorul - nu zic autorul român, pentru că, de fapt, cred că autorul dintotdeauna şi de pretutindeni e asemănător, dar - autorul nostru cred că e mai "contondent" decît alţii. Nu acceptă că tu, critic literar, poţi să ai viaţa ta, poţi să ai timpul tău, opţiunile tale, că ai şi tu nevoie de un interval în care să frămînţi idei, să pritoceşti o carte. Toată lumea consideră instanţa critică la noi ca un fel de serviciu public, ca făcînd parte din sfera serviciilor. Criticul este precum întreprinderea Nufărul, care spală rufe; tu nu ai decît să deschizi un capac, să arunci o rufă, respectiv o carte înăuntru, şi el, criticul malaxează, spală de mai multe ori, aruncă afară rufele curate sau murdare, se mai defectează poate, dar, una peste alta, el n-are personalitate, n-are viaţă, este o instanţă, un tribunal, orice, numai o persoană vie nu. Probabil asta este şi vina noastră sau a lor, a criticilor care, de 40-50 de ani, aşa i-au învăţat pe autori. Eu, unul, am ajuns la recenzii şi la critica de întîmpinare întîmplător. Am început, la 18-20 de ani, prin a scrie poezie şi încă poezie duioasă, metafizică, prefaţată de Ioan Alexandru, şi am ajuns la cronici fiindcă ziarele noastre nu acceptau studii despre Eminescu, despre Blaga, Arghezi, despre ce voiam să fac eu. De fapt, "naturelul" meu este jumătate de istoric literar, de om care face sinteze, critică de susţinere, de identificare şi jumătate eseist, narcisiac, nombrilist, ludic, încît pot să spun că am ajuns la 48 de ani şi încă n-am început să fac ceea ce eu cred că e vocaţia mea să fac - eseu. Asta arată, poate, că mai am un viitor destul de larg înainte.

Dar dumneavoastră aţi publica astăzi, în LA&I, studii despre Eminescu?
Sigur că da! Atît de mult m-a supărat sistemul ăsta - al epocii vechi, să nu zic ceauşist - în care clasicii erau obiect de studiu numai la aniversare sau numai pentru manual, încît astăzi fac tot ce pot ca să am articole despre Eminescu, nu în ianuarie, nu în iunie, ci în oricare altă parte a anului. Evident că aş fi fericit să găsesc un om de 18 ani care, cu cea mai mare ingenuitate şi cu cea mai mare dragoste de Eminescu, fie să mi-l desfiinţeze ca un autor vetust - dacă el reuşeşte să îmi demonstreze asta - fie să mi-l aducă la sensibilitatea celor de astăzi. Dar, din păcate, toţi clasicii noştri, cum bine ştim, au ajuns teritorii de luptă între diferitele tabere sau lobby-uri ideologice de la noi. Nu mai reuşim şi nu cred că, ani buni, de azi înainte, vom reuşi să avem o priză nevinovată, o ingenuitate a percepţiei clasicilor, neviciată de luptele politice. Aici e tragedia. Dar eu şi mîine aş tipări douăzeci de pagini în LA&I despre Eminescu. Fie în rău, fie în bine, cu condiţia să fie lucrate cu bună credinţă. Eminescu, după cum ştim, poate fi făcut praf, dacă vrei, dar de un cunoscător de germană, de un om care să-l compare cu poezia germană din anii studenţiei lui la Berlin. Aici îmi aduc aminte şi de impostura mea - că doar, deh, am debutat cu o carte despre Eminescu - şi de altă întrebare îngrozitoare a lui Noica, tot din '82, de care îmi aduc aminte întotdeauna. Nu i-am dat dreptate atunci, dar îi dau perfectă dreptate acum, după douăzeci de ani. "Cum naiba poţi să scrii dumneata o carte despre Eminescu, dacă nu ştii germana?" Atunci m-a supărat foarte tare, mi s-a părut că, dacă ştiu franceza lui Rimbaud şi Baudelaire şi Lautreamont, e perfect, ca acum să-mi dau seama că nu-i adevărat. Dacă nu ştii germana lui Schopenhauer, Goethe & comp. nu prea ai ce să cauţi - nici în bine, nici în rău în Eminescu.

Cartea aceea însă a plăcut şi place.
Daaa, ce frumaose cărţi aş fi reuşit să fac dacă nu erau anii ăia infernali de ceauşism! Voiam să fac, după aceea, Enciclopedia vieţii româneşti prin Caragiale. Am şi astăzi cred că mii de fişe în casă - am inventariat toate numele proprii din opera şi din biografia lui Caragiale, toţi ziariştii, berarii, avocaţii, scriitorii, toţi oamenii care au apărut în viaţa şi în opera lui, să fac un fel de dicţionar, dicţionarul lumii lui Caragiale. Pe urmă, am vrut să fac o carte despre teatrul poetic la români; despre proza poeţilor; despre poezia prozatorilor; am vrut să fac un Eminescu abordat prin cele 7-8 instrumentare critice importante ale secolului XX - un Eminescu prin Bachelard, prin Jean Pierre Richard, prin Ricardou, prin Richards - un Eminescu pentru export analizat prin principalele teorii şi experienţe critice ale Europei. Deci eram oricum dotat sau orientat, numai către critica de întîmpinare nu. Nu ştiu cum de m-a dus viaţa aici, nu ştiu cum de-am ajuns, după '90, cronicar săptămînal, nu ştiu nici de ce nu mi-am dat doctoratul pînă la 48 de ani. Adevărul e că toată viaţa am practicat ceea ce se cheamă - un om cu darul formulei, ca Pleşu, i-ar zice - surfingul existenţial. M-am lăsat în voia valului. M-am răsfăţat dintotdeauna. Am lăsat să văd ce face viaţa din mine - unde mă duce. Una peste alta, am fost un haplea şi sînt un haplea - nu iert nimic, nu las nimic. Şi astăzi, ar trebui, practic, să las emisiunea de la ProTv, să-mi las toate celelalte ataşuri ziaristice şi să fac acest LA&I într-adevăr un ziar puternic, un ziar care să arbitreze diferitele tendinţe de pe piaţa ideilor de la noi.

Ce aţi învăţat din '89 încoace?
Ar trebui să stau pe gînduri pînă să răspund la această întrebare, dar prefer să răspund exact ce-mi trece prin cap. Învăţătura esenţială, din '89 pînă acum, a fost că nimic nu este absolut. Am învăţat că absolut e numai relativul, că nimic din ceea ce pare nu este aşa sau aproape nimic; că îndărătul fiecărui lucru se află un mecanism - nu zic malign, nu zic benign. Bănuiam eu că îndărătul a tot ce mişcă există firele unui păpuşar, dar niciodată nu îmi închipuiam că am să şi văd degetele păpuşarului. Şi am reînvăţat - de fapt, asta o ştiam din ceauşism - că nu te salvezi decît de unul singur, că întotdeauna logica gregară sau colectivismul sînt absolut incompatibile cu natura solitară. Practic, am redeprins elitismul, din '89 pînă acum. Atît de multe iluzii am avut, atît de uriaşă a fost amăgirea, minciuna din '89 şi '90, încît acum noi nu mai credem în nimic. Adică eu nu mai cred în nimic, sînt bolnav pînă în măduvă de conspirativită: în tot ce pare întîmplător, eu văd întotdeauna o mînă îndărătul afacerii. Vasăzică m-am îmbolnăvit de suspiciune. Tot ce era suspiciune goală înainte de '89 a prins miez, substanţă, după '90. Şi asta este, practic, moartea oricărei virginităţi sufleteşti şi intelectuale. Ceea ce nu-i un lucru rău, la o adică: acum, fiind cicatrizaţi, putem să operăm la orice temperaturi.

A existat o vreme în care n-aţi fost elitist? Cum adică v-aţi redeprins cu elitismul?
Da, în anii '79 şi '80. În anii aceia, de atunci, eu eram expert în solidarizare. În anii aceia, aveam un fel de energie à la Păunescu, dacă vreţi. De aceea am şi intrat în partid, în anul II de facultate - eram dornic "să-mi aduc contribuţia la bunul mers al construirii omului nou" - şi aşa am rămas, pînă tîrziu, spre '87-'88, cînd am observat că, în breasla noastră, vorba lui Paul Georgescu, ori eşti carnivor şi te ţii de meserie, ori eşti vegetarian şi te laşi de meserie, deci, una peste alta, trebuie să te împieptoşezi, să rămîi singur, dur. Nu, n-am fost elitist de mic. Atît de avid eram să leg energii, încît am făcut, prin '80, un cenaclu clandestin, după cum scrie în dosarul meu de la CNSAS. Organizam un fel de întîlniri acasă, se numeau "Călăreţul nins", pe linia călăreţului albastru, Der Blaue Reiter - la expresionişti. Habar nu aveam ce înseamnă samizdat, întîlniri clandestine, eu atîta ştiam, că am rămas, împreună cu Tania, singurii repartizaţi în Bucureşti şi nu voiam să-i lăsăm pe nave-tiştii noştri prieteni să-şi piardă energiile intelectuale prin ţară. La cenaclu, am chemat vreo zece, după aceea, douăzeci de persoane. Am făcut o revistă care apărea în zece, după aceea, în douăzeci de exemplare etc. etc. Elitist am devenit în timp, nu vreau să spun că după întîlnirea cu doamna maior Coliban, care mi-a demonstrat, extrem de gentil, de altfel, că nu e cazul să avem forme organizate clandestin acasă. Pe urmă, doamna Buşulenga m-a pus la "Revista de istorie şi teorie literară" ca să mă vindece de aceste chestii deocheate, cum ar veni. Cînd eram mic, eram deci mai degrabă colectivist, funcţionam ca liant, multă lume considera că eram un factor coagulant foarte bun. Acum am ajuns elitist - bine, e şi marea mizerie care te înconjoară şi care te sufocă, te obligă la "elitism". Elitist devii, nu cred că te naşti.

Aţi afirmat adesea că v-ar fi plăcut să trăiţi în generaţia '27...
Ce-i drept! Am auzit foarte multe voci împotriva idilizării generaţiei '27. Evident, că pe măsură ce trece timpul şi eu îmi deradicalizez admiraţia faţă de generaţia '27. Afli tot felul de mărunţişuri, de cancanuri, le afli meschinăriile, orgoliile, lucrăturile subterane, vezi că nici acolo n-a fost prieten nimeni cu nimeni, vezi că cei care au ajuns celebrităţi la Paris îi supralicitează pe cei eşuaţi, neîmpliniţi, gen Ţuţea sau Mircea Vulcănescu, care, dacă s-ar fi împlinit, ar fi devenit, precum Noica, rivali pentru Eliade şi Cioran. Una peste alta, vezi tot felul de nimicnicii dintr-astea prăfoase şi umbroase. Dar ce ţin eu ca tinerii să preia din generaţia '27 este, pe de o parte, acest patos cultural extraordinar şi, pe de altă parte, energia autoformativă pe care o aveau. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în anii '27, pentru că mă simţeam foarte român şi foarte european, în acelaşi timp. Aşi fi avut, în fiecare zi, pe masă, dimineaţa, la cafea, toate ziarele de la Paris, îmi permiteam să citesc şi metafizică, dar să fac şi - ca Eliade - apologia virilităţii; puteam să visez să fiu, în acelaşi timp, ziarist şi profesor la facultate; să-mi dea domnul Dupront o bursă la Paris; să merg în India, să mă duc la ora 4 la conferinţa Criterion, la ora 7 seara la bordel şi la ora 9 seara să deambulez prin Bucureşti, cu Arşavir Acterian, precum Eugen Ionescu, vorbind despre moarte, despre nemurire, despre mai ştiu eu ce. Era o libertate, o trăire extraordianră a eului individual şi o experimentare a vieţii ca aventură spirituală pe care noi nu le mai avem. De la 50 de ani, noi nu mai trăim. Practic, noi supravieţuim, trăim un subdestin al unei subistorii, într-o sublume, cu o mentalitate subterană. Dacă avem ceva de re-deprins de la generaţia '27, este mentalitatea de învingător şi, mai ales, de învingător româno-european.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara