Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Dan Mănucă de Ioan Holban

Dan Mănucă a publicat peste douăzeci de cărți de critică și istorie literară, printre care, Scriitori junimiști (1971), Critica literară junimistă (1975), Argumente de istorie literară (1978), Pe urmele lui Mihail Sadoveanu (1982), Lectură și interpretare. Un model epic (1988), Analogii. Constante ale istoriei literare românești (1995), Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului (1995), Introducere în opera lui I. Al. Brătescu-Voinești (1997), Perspective critice (1998), Principiile criticii literare junimiste (2000) și Opinii literare (2001) etc. Critica sa se bazează pe o foarte solidă informație istoricoliterară (Dan Mănucă este, de altfel, coordonatorul Dicționarului literaturii române de la origini până la 1900), care nu aproximează nimic și căreia nu-i plac legendele și anecdotica decât în măsura în care pot fi verificate, deschisă, însă, deopotrivă, spre orizontul noilor metode de abordare a textului: cum nu-i este străină nici conexiunea cu psihanaliza, istoria mentalităților, sociologia și comparatismul văzut ca un studiu al circulației temelor și motivelor literare, departe de „sursologia” lui Bogdan- Duică, să zicem.
Ocarte surprinzătoare în vasta bibliografie a criticului este Introducere în opera lui I. Al. Brătescu-Voinești, apărută în 1997. Ce mai poate spune cititorului de azi duiosul, sentimentalul, „eminescianul” I.Al. Brătescu-Voinești? Foarte multe, ne asigură Dan Mănucă în volumul său. Cum de fiecare dată în cărțile precedente, Dan Mănucă, fără a forța nimic, dovedește că putem (re)descoperi ceva interesant în opere trecute de istoria literaturii, în general, la capitolul „dosare clasate”; mai mult, în cazul lui Brătescu-Voinești, un fel de simbol al sentimentalismului (din cauză de Puiul, de lacrimile netrucate ale elevului din clasa a V-a, din banca de la geam...), Dan Mănucă întoarce, într-o frază, această idee primită și afirmă, cu argumente, faptul că „starea de sentimentalism e o reacție la agresiunea lumii sau la vina de a trăi”. Plimbată zeci de ani prin manualele școlare, ideea unui Brătescu-Voinești – sentimental, scriind texte lacrimogene (același elev e martor...) – este demontată de Dan Mănucă, în principal, cu ajutorul, discret dar temeinic folosit, al psihanalizei: elementele ei – spune cercetătorul – l-au creat și, în aceeași măsură, l-au chinuit pe autor. În ce fel s-ar putea susține fraze precum: „Scriitorul își silește personajele să trăiască într-o permanentă teamă de abandonare. Ele simt necesitatea unui sprijin, a unui scut care să se interpună între el și agresivitatea vieții, agresivitate căreia nu-i poate face față și de care se ferește”, sau, referindu-se la „ambivalența” numelui, în care „Brătescu” e numele tatălui, iar „Voinești” e al unchiului cartofor, povestitor și histrion: „Scriitorul este și «Brătescu», dar și «Voinești». Cu alte cuvinte, este și tatăl său, retras, fugind de lume, muncit de chinuri secrete pe care le potolește în sera de flori. Dar și «nenea Antonache», adică Alexandru Voinescu, ofițer, cartofor în mizerie demnă, povestitor imbatabil și histrion uluitor”, și visul, poate coșmarul, de la Herculane, unde se visa pe sine „un boier de demult”, dând înapoi în fața cererii lui Vodă (tatăl, zice, cu dreptate, Dan Mănucă) de a asista la torturarea altui boier? Dan Mănucă nu exagerează niciodată; el reușește să facă din I. Al. Brătescu- Voinești „contemporanul nostru” prin renunțarea (polemică!) la interpretarea excesiv sociologică (Ibrăileanu, G. Călinescu) și asumarea unei lecturi care mizează, exclusiv, pe identificarea a ceea ce istoricul literar numește „psihologia adâncurilor”. E o propunere de care va trebui să se țină seama; iar Dan Mănucă folosește, deopotrivă, în analiza textului (cu o solidă, temeinică platformă teoretică) și explorarea biografiei autorului (tehnică deplin cizelată în anii – foarte mulți – câți a coordonat colectivul istoricilor literari, care a lucrat la Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900 și la perioada 1900-1950).
În acest fel, cititorul poate identifica în I. Al. Brătescu-Voinești, pe de o parte, un ins din imediata vecinătate. Se vor putea citi în autorul atâtor povestiri sentimentale învinsul de soartă (cu o retorică a eșecului), huliganul duios care evoluează (cât de paradoxal și cât de semnificativ, însă!) de la umanismul primelor scrieri la antisemitismul din broșura Huliganism, adunând seria unor articole din „Universul” și la adeziunea declarată la fascism din Germanofobie – (și nu se poate recunoaște, aici, cu alt semn de întrebare și de naivă mirare – traseul atâtor contemporani ai noștri?), un tenace protocronist în frazele antologice dintr-o conferință ținută la Ateneu: „Limba dacilor n-a pierit. Ea a devenit, în Italia, întâi limba romanilor, care era o formă literară a limbii dacilor, dusă în Franța, a ajuns întâi limba galilor, iar cu timpul limba franceză”; dincolo de răceala analizei istoricului literar, se vede, peste tot, zâmbetul discret ironic al criticului care a văzut/trăit/ citit/ de toate.
În alt fel, cititorul poate identifica în volumul Introducere în opera lui I. Al. Brătescu-Voinești o lectură productivă, pentru că Dan Mănucă este și un interpret avizat al textului. El dovedește și aici – e voluptatea lecturii, repetând-o pe aceea a interpretării – că duiosul I. Al. Brătescu-Voinești e un thanatofil, că toate personajele sale exprimă o maturitate tragică, ilustrând, iată, simbolurile izolării, că una dintre preocupări („dintre cele mai singulare în literatura noastră”) a fost lucrul pe text, teama de orice amănunt „ornamental”, că importante, în opera analizată, rămân topos-urile amintirii și ale intimității, în fine, că se poate vorbi, cu argumente solide, despre „anonimizarea personajului”, hipotipoză, teoria incipit-ului și despre apropierea/ despărțirea de Sadoveanu (în viață, ca și în operă), termenul determinant al judecății de situare, la care face apel, mereu, Dan Mănucă. Un singur reproș aș face cărții; „eminescianismul” atât de specific lui Brătescu-Voinești nu mi s-a părut suficient identificat și exploatat în economia analizei. Introducere în opera lui I.Al. Brătescu-Voinești este un volum surprinzător (prin felul de abordare) și reconfortant (prin felul de argumentare); Dan Mănucă readuce în circuit un autor „uitat” și propune o analiză rece, cu mijloace moderne de interogare a textului literar, discret, fără zgomotele de fond care însoțesc, adesea, din păcate, astfel de proiecte. Este, fără îndoială, cea mai importantă analiză a operei lui I. Al. Brătescu-Voinești, din toată istoria literaturii noastre.
Poate cel mai semnificativ „portret literar” al lui Dan Mănucă îl oferă volumul Opinii literare (2001); un posibil subtitlu nu poate fi decât maiorescian – În contra... poncifelor din istoria literaturii române – pentru că spiritul mentorului „Junimii” – cultivarea valorii, autonomia esteticului, identificarea și punerea la punct a caracudei – veghează asupra tuturor volumelor sale. Secțiunea cea mai importantă a cărții – Eminesciene – are drept țintă verificarea unor ipoteze, a unor „poncife” transmise pe canalele de comunicare proprii lumii literaturii.
Ulterior, preluate de critica românească și încăpând pe mâna comparatiștilor „sursologi” care au produs comodele dar ineficientele și, deseori, eronat-nocivele „paralele” (Eminescu și... Goethe, Novalis, Hölderlin, Nerval etc.), sintagma de semnalare a unei posibile situări (pentru cititorul dintr-un anumit câmp cultural) a căpătat alte înțelesuri: Eminescu e „un Lenau” și, în consecință, trebuie demonstrate, neapărat, „influențele”. Din asta s-a hrănit „sursologia” imediat în epocă, prin Ilarie Chendi și Mite Kremnitz, apoi, prin Bogdan-Duică și cei care l-au urmat.
Opiniile literare ale lui Dan Mănucă se referă, apoi, la ponciful oralității în opera lui Ion Creangă, la agonia neojunimismului în seria revistei „Convorbiri literare” după 1900 (Cauza principală? Lipsa criticilor și eseiștilor de valoare, spune Dan Mănucă), la iudaism și elenism în scrisul lui B. Fundoianu, la reveria barocă a lui G. Călinescu, la structura generației ‘60. Ultimele două studii – Crize de identitate? Literatura moldo-română și literatura germano-română și Structuri sociale și modalități de lectură – se ivesc din conexiunile criticului literar cu teoria receptării și cu sociologia. Primul se referă la raportul dintre identitatea națională și identitatea culturală, cu exemplificări extrem de convingătoare din literatura „moldoromână” și cea „germano-română”. Foarte interesant și instructiv. Al doilea urmărește premisa sociologică a lecturii și relația (de adversitate, adesea) dintre succesul comercial și cel literar, proiectând ceea ce s-ar numi o istorie a receptării literaturii române, pe care, din păcate, Dan Mănucă nu a mai avut timp să o scrie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara