Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Dans cu o carte de Gabriel Liiceanu


Cum pătrunde spiritul în lume? Pe ce canale o idee apărută în intimitatea minţii cuiva ajunge să cuprindă lumea - să o înalţe sau să o distrugă?
De aici miracolul cărţilor: cum pot ele, cu inaparenţa lor, să ne mute din locul în care sîntem?

Senzaţia că, o dată intrate în lume, cărţile lucrează în clandestinitate. Lor li se potriveşte felul în care Hamlet vorbeşte despre fantoma tatălui său: old mole, "cîrtiţă bătrînă". Ea scoate la lumină într-un tîrziu rezultatul faptei sale desfăşurate într-o regiune a lumii pe care noi nu o cunoaştem.
De aceea autorii sînt agenţii cei mai secreţi ai lumii: nu e limpede nici cum acţionează ei, nici asupra cui, nici ce rezultate dau; şi nici măcar nu e limpede că ceea ce se întîmplă în lume e rezultatul nemijlocit al faptei lor. Sigur este doar că, ascunşi de ochii lumii sau uitaţi, ei lucrează pe termen lung.

Privite, cărţile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine. Ca într-o medievală iubire, tu trebuie, întotdeauna, să le cauţi şi să te duci către ele. Fiinţa lor este aşteptare pură. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, să înceapă să fie?

Tăcerea cărţilor şi rugămintea lor nerostită. Ele nu-şi pot cere "dreptul de a fi deschise". Cărţile nu fac grevă, pentru a fi citite. Tot ce pot face este să ceară îndurare din partea cititorului care nu este încă.

Cînd privesc peretele unei biblioteci, îmi vine în minte scena balului din Război şi pace. Doamnele aliniate, aşteptînd, de-a lungul peretelui. Spaima Nataşei că nimeni nu o va invita la dans. Expresia încremenită a chipului ei, "gata deopotrivă şi de deznădejde şi de extaz". Iar apoi, prinţul Andrei care se apropie şi îi propune un "rond de vals". "De cînd te aşteptam", pare că spune Nataşa, iar zîmbetul i se iveşte pe faţă "în locul lacrimilor ce stătuseră să o podidească". Şi, "speriată şi fericită", îşi sprijină mîna pe umărul prinţului Andrei.
Splendid în scena aceasta este că prinţul Andrei o descoperă pe Nataşa din întîmplare, pentru că discuţia la care participă îl plictiseşte şi pentru că, în fond, Bezuhov e cel care-l roagă să o invite pe Nataşa. Ochii prinţului trecuseră înainte peste ea, fără ca el să o vadă. Ar fi putut tot atît de bine, hotărîndu-se să danseze, să o invite pe verişoara Nataşei, pe Sonia, sau pe cea mai frumoasă femeie a Petersburgului, pe contesa Bezuhova, care de altminteri deschide balul. Prinţul o alege deci din întîmplare pe Nataşa care aşteaptă tremurînd.
Dar alegînd-o şi dansînd cu ea, Bolkonski descoperă că, din toate femeile care luau parte la cel mai strălucitor bal al anului, Nataşa, o fetişcană încă, cu "braţele ei slabe şi urîte", era cea mai frumoasă. Ascunsă pînă atunci în mulţimea indistinctă a doamnelor din sala de bal, frumuseţea ei devine dintr-o dată, prin alegerea lui Bolkonski, vizibilă. Prinţul, care era, spune Tolstoi, "unul din cei mai buni dansatori ai timpului său", o ridică, prin alegerea lui, pe soclul propriei ei splendori. Abia aleasă şi abia dansînd, Nataşa devine aparentă în frumuseţea ei.
Cărţile aliniate, aşteptînd, de-a lungul peretelui. Privirea distrată care trece peste ele, fără să se hotărască asupra uneia anume. Apoi mîna care se întinde, care scoate o carte din raft, care o deschide. Dansul poate începe. Dans cu o carte.

îi e totuna unei cărţi în ce împrejurări va fi deschisă: într-o bibliotecă, într-o chilie, pe masa de studiu de acasă, în pat, în tramvai, sub un felinar, în tren. Important este ca ea să fie citită - şi, astfel, să fie mîntuită de aparenţa de simplu obiect rătăcit printre alte obiecte. Pentru că oricît de arătoasă ar fi, cartea nu există încă în simpla ei materialitate. Ea nu este un obiect, ci un obiect de citit şi, astfel, singurul corp spiritual existent pe lume.

Splendoarea cărţii este că ea nu se impune de la sine. Alături de foame, de frig şi de eros, nu există nevoia irepresibilă de a citi. Cartea nu este "cea de toate zilele" - ca pîinea, ca apa, ca hainele. Nu citeşti aşa cum resimţi nevoia de a mînca atunci cînd îţi este foame. întîlnirea cu cartea nu are loc în virtutea unui instinct. în fapt, "se poate" şi fără ea.
înseamnă atunci că "nevoia de carte" e rezultatul unei domesticiri, al unui élévage, al unei "crescătorii de oameni". Cei care ajung să aibă nevoie de carte sînt crescuţi şi antrenaţi de un "crescător" şi ei se nasc înăuntrul omenirii aşa cum se naşte o rasă nouă de cîini sau de cai.

Gîndul lui Platon despre neajutorarea cărţii: o dată aruncată în lume, ea se desparte de autorul ei şi intră în tăcerea tautologică a textului; ea nu poate nici să pledeze în apărarea adevăratului sens şi nici să se ascundă atunci cînd este cazul. Logosul scris intră în lume fără asistenţa tatălui său. Nimeni nu mai este lîngă el pentru a-l putea apăra.
Iar autorul, care pare să vorbească prin text, o dată ce s-a despărţit de el, intră la rîndul lui în tăcere. Expusă şi părăsită, cartea "se mişcă în toate direcţiile" şi este obligată să suporte tot ceea ce se poate imagina în intervalul dintre un act de iubire şi un viol, dintre sensul răstălmăcit şi suprema inteligenţă.

"A crede pe cuvînt." - Dacă am putut creşte în timp este pentru că ne-am crezut, unii pe alţii, pe cuvînt. Orice carte este un principiu de economie. Ea depozitează experienţa făcută de altul şi astfel mă scuteşte de reiterarea ei. Cuvintele şi-ar pierde rostul dacă fiecare ar trebui să facă pe cont propriu ceea ce alţii au făcut deja înaintea lui. Dacă am trăi experimentînd la tot pasul în chip originar, atunci vieţile noastre ar trebui să aibă vîrsta omenirii. Şi invers, omenirea nu ar fi depăşit niciodată experienţa pe care o face un om într-o viaţă, dacă noi nu "am fi crezut pe cuvînt". Pentru a înainta în istorie, oamenii au trebuit să se creadă pe cuvînt, adică să scrie cărţi şi să le citească.

Prezumţia de bună-credinţă de care beneficiază fiecare autor. Tocmai pentru că omenirea a avansat "crezînd pe cuvînt", a minţi cu ajutorul cuvîntului scris este un atentat la adresa umanităţii.

Definiţii ale cărţii. De ce citim?
Justificarea igienică (Noica) - Pentru că nu numai trupul, ci şi spiritul poate fi "nespălat", cititul este un mijloc de a-ţi face toaleta în ordinea spiritului. Cartea ca element central în igiena mentală. Spiritul are şi el nevoie de o dietă; el "arată" după cum îl hrăneşti. Cum poţi să te îndobitoceşti necitind.

Citim pentru că sîntem fiinţe de interval - Ţuţea: "în afară de cărţi nu trăiesc decît dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că nu au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă." Cînd ne reprezentăm spiritul pur cu ajutorul undei şi al luminii, noi continuăm să facem apel la "corporalitate", fiind de fapt incapabili să înţelegem instantaneitatea comunicării într-un sistem în care corpul nu există. Privit de la acest nivel, cuvîntul - scris şi vorbit - este o reparaţie ingenioasă a stării de dizgraţie (dar bolovănos şi căznit, dacă e comparat cu locul de unde am căzut), iar cărţile, în raport cu comunicarea divină, nu sînt decît cîrje improvizate în mersul către un absolut ieşit din raza nemijlocirii.
Principiul dez-depărtării - "Cartea e un mijloc de a sta de vorbă cu departele tău" (Noica). - "Cărţile sînt scrisori mai groase scrise prietenilor" (Jean Paul).
în ambele cazuri este vorba de telecomunicaţie, de anularea depărtării. Datorită cărţii pot sta de vorbă cu cel care nu e lîngă mine. Pot fi contemporan cu un gînditor latin care a trăit cu două milenii în urmă sau pot sta de vorbă cu cineva care nu s-a născut încă. Pot deveni, ca cititor sau autor, contemporan cu omenirea toată. Sau, datorită cărţii, pot să mă "întîlnesc" cu cineva care locuieşte pe cealaltă faţă a planetei. în toate aceste cazuri autorul scrierii şi primitorul ei nu se cunosc şi, cel mai adesea, ei se întîlnesc venind din lumi şi din epoci diferite.

Ideea lui Sloterdijk că umanismul a apărut ca o telecomunicaţie născătoare de prietenie în mediul scrierii. Cultura umanistă este în mod esenţial epidemie erotică avînd ca virus cartea. Orice pagină scrisă este o seducţie la distanţă, o erotică a depărtării.
Toată cultura Apusului, spune Sloterdijk, este bazată pe o "poştă catenară". Inaugurali fiind, grecii n-au imaginat niciodată lucrul la care aveau să dea naştere. Ei n-au ştiut că sînt la începutul unui lanţ de "scrisori mai groase" care vor traversa şi circumscrie un spaţiu spiritual numit Europa. Ei nu ştiau că inventă un continent scriind scrisori prietenilor din Italia şi, prin ei, întregii modernităţi.

Umanismul se bazează pe:
Ideea că spiritul poate fi cultivat (instrucţie, pedagogie, paidee, educaţie etc.).
Ideea că spiritul poate fi depozitat. Metoda de depozitare a spiritului este cartea. "Depozitul de spirit" se numeşte bibliotecă.
Ideea că edificiul uman depinde de calitatea cărămizii din care e construit. Lumea poate fi deci schimbată prin modelarea spiritului, prin "iluminarea" lui, aşadar prin cărţi.

Cărţile şi ideile depozitate în ele devin mijloacele de realizare a sintezei culturale şi politice a unei comunităţi şi, la limită, a întregii omeniri. Naţiunile moderne aşa s-au născut: prin "scrisori groase" scrise de o mînă de oameni concetăţenilor lor şi prin alţii mulţi, numiţi "profesori", care "descifrau semnele iubirii umane peste veacuri" (Sloterdijk).
Proiectul umanist este un proiect "culturalist" avînd în centrul său cartea.

Dezavantajul cărţii, faptul că trebuie deschisă (ceea ce, în pofida aparenţelor, implică după cum am văzut un efort considerabil), o face vulnerabilă ca metodă de acoperire a distanţelor dintre membrii unei comunităţi. Astăzi distanţele dintre oameni nu se mai acoperă prin "scrisori groase", ci prin media, în esenţă prin aparate care pot fi "deschise" printr-o simplă apăsare de buton. Sinteza socială nu mai e astăzi o chestiune de carte, ci de "navigare" pe ecrane, fără riscuri şi fără efort.
Proiectul umanist pe care s-a întemeiat istoria Occidentului a luat astăzi sfîrşit. Locul dansului cu o carte l-a luat channel surfing-ul, "zappajul", balansul pe internet, pe scurt, dansul cu un ecran. în "lupta" dintre carte şi ecran, a decis fiinţa leneşă a omului.

Să vorbeşti despre carte ca despre o fiinţă vie. Altminteri cum ai putea-o iubi?
În fond, gîndiţi-vă ce se întîmplă cu cărţile: le dorim, le avem, ne bucurăm de ele, ne plictisesc, le părăsim, le regăsim, ne pierdem în ele, le îngropăm numele în adîncul nostru şi, dacă e nevoie, îl uităm. Nu aşa arată toate iubirile noastre?

Îmi dau seama, recitind aceste note, că am vorbit despre o vreme cînd cărţile creşteau oamenii. Epoca aceasta a trecut.