Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Dansul lui Hipoclid de Sorin Lavric

E o trăsătură constantă ca oamenii cu virtuţi sociale să fie handicapaţ i sub unghiul vieţii interioare. Cauza stă într-o pliere a atenţiei pe detalii strict exterioare, cu scăderea imboldului de a gusta stări de spirit.
Din acest motiv, firile active îşi pierd treptat fibra contemplativă, omul faptei nemaiputînd să fie omul ecourilor sufleteşti. Cu alte cuvinte, cine îşi trăieşte viaţa sub forma actului n-o poate simţi sub forma spiritului, la mijloc fiind un proces bizar de abrutizare: trăieşti febril şi agitat, dar pe dinăuntru îţi lipseşte voluptatea de a te adînci în gratuităţi plăcute. Actele nu mai sunt însoţite de reverberaţia lor în memorie. În acest caz, biografia are sens numai dacă e alcătuită din gesturi utile, şi ar fi o impertinenţă să afirmi că gustul vieţii stă tocmai în prefirarea acelor nuanţe care n-au nici un folos direct.
Cum scrisul e un act cu precădere interior, scriitorii se aleg din rîndul paraziţilor de esenţă meditativă, acele fiinţe cărora apetitul pentru acţiune le-a fost inhibat de morbul fierberii în suc propriu. De altfel, talentul e un parametru surprinzînd tocmai disproporţia dintre cît poate simţi un om şi cît poate el face. Cine îşi cheltuieşte energia în cuvinte e inapt a se mai mişca în plan social, de aceea preţul pe care îl plăteşte e ştergerea prezenţei din lumea contemporanilor. Ultimul lucru pe care i-l poţi cere unui asemenea himeric e ca scrisul lui să reflecte „realităţile imediate“, adică setul de platitudini din care e făcut programul zilnic al traiului civilizat. Cine e racordat la realitate nu poate fi scriitor, ci doar scrib abil mînuind clişee în vogă.
Marin Tarangul nu e nici scrib şi nici om de pragmaţie civilizată, prin urmare cuplarea sa la realitate e nespus de firavă. Un monstru de singurătate trăind în dedesubturile unei intimităţi rasate, dar un monstru a cărui gîndire se hrăneşte dintr-un simţ aparte pentru dimensiunile oculte. În Tarangul găsim o natură religioasă avînd predilecţie pentru obscurităţi şi bizarerii, genul de fantast care caută numai amănuntele ce amintesc de elementul numinos al destinului. Un interiorizat trăind sub spectrul unei divinităţi pe care o presimte fără s-o poată atinge, şi pe care o intuieşte fără să o poată explica. Mai mult, un privilegiat în al cărui suflet presimţirile transcendentului apar în chip imprevizibil, autorul părînd un medium care e vizitat de fulguraţii cărora nu numai că nu le poate prevedea ivirea, dar cărora nici măcar nu le poate da o explicaţie. Tot ce poate face e să-şi însemneze impresiile care l-au răscolit.
Cartea este o analectă de fragmente în marginea unor astfel de impresii răvăşitoare: anii de studiu teologic la Sibiu (1955- 1959), boema sibaritică din Bucureşti (1959-1961), anii de detenţie politică (1961-1964), încercarea de readaptare după eliberare şi apoi plecarea definitivă în Franţa, în 1979. Natură cu totul asocială, detestînd subcultura democratică şi repudiind ipocrizia zgomotoasă a intelectualilor francezi (care au „emfaza vorbelor şi laşitatea faptelor“), Tarangul scrie o carte cu totul intimă, alcătuită numai din reflecţii cu bătaie interioară, de aceea efectul pe care o pagină o are la lectură aduce cu o abstragere din realitate. Intri într-o lume de detalii misterioase care, nefireşti fiind, îţi acaparează atenţia, dar nu fiindcă sunt stranii, ci fiindcă sunt autentice. Valoarea cărţii vine din puterea cu care, rupîndu-te de realitate, te trage de partea unor trăiri inexplicabile. Aceste trăiri alcătuiesc fundalul sufletesc al fiecărui om, deosebirea fiind e că în vreme ce noi nu le dăm atenţie decît rareori, şi chiar şi atunci doar în treacăt, Tarangul se opreşte asupra lor în chip obsesiv, analizîndu- le pînă la saţietate. O plimbare pe plaja unei insule greceşti îi prilejuieşte trăirea „clipei eterne“, o senzaţie de plenitudine durabilă, pe care n-o simte decît dacă, stînd într-un anumit loc, priveşte o stîncă al cărui vîrf se întrezăreşte deasupra valurilor. „Şi brusc, senzaţia clipei eterne m-a invadat în timp ce priveam marea, undeva către această insuliţă insignifiantă. Senzaţie de intensă armonie, de perfecţiune din care nu lipseşte nimic, în care totul e prezent. Ştiam că senzaţia asta, pe care o mai avusesem, dar nelegată de aspectul fizic al locului în care mă aflam, nu durează mult. De data asta însă, senzaţia s-a menţinut; simţeam că durează, că are în ea ceva dincolo de instantaneul ei obişnuit, că este mai obiectivă ca altădată, adică îi corespunde ceva din peisajul înconjurător, pe scurt, simţeam că de data aceasta senzaţia nu-mi aparţine numai mie, ci este «dată» şi în afara mea.“ (p. 271)
Altădată, la Paris, cade într-un lapsus de memorie din care, revenindu-şi, trăieşte senzaţia încrucişării planurilor de conştiinţă, neştiind dacă el e subiectul trăirii sau doar mediul care e trăit de o instanţă care trece prin el. Altădată se trezeşte din somn cu certitudinea că urmează să vină „el“, el nefiind nimeni altul decît diavolul: „Noaptea lui 29 februarie, spre dimineaţă, mă trezesc brusc ştiind că «vine» şi simţind apăsător, constrîns şi vibrînd cu această panică, cu teroarea precisă că «vine» acest cineva care era dracul, diavolul. Simţeam şi ştiam că era el, nu altcineva.“ (p. 40)
Principala calitate a lui Tarangul e răbdarea de a-şi pîndi tresăririle de suflet. E un vînător de impresii cărora le înregistrează imediat bizareria. Într-un cuvînt, are privilegiul de a se simţi pe sine, condiţie în care puţini autori se pot lăuda că ajung. Majoritatea scriitorilor au simţ de observaţie, dar nu au simţire de sine. Primul simţ îţi dă putinţa de a sesiza detalii mici şi greu de întrezărit, în vreme ce al doilea te ajută să pui detaliile în tipare de emoţie, abia unirea lor dînd naştere flerului psihologic: îl simţi pe altul fiindcă mai întîi te-ai simţit pe tine. Tarangul are ochi de observator şi nas de ogar psihic şi pe deasupra are acea sensibilitate religioasă care îl deschide spre taine şi noime nevăzute.
Toată cartea se mişcă în afara logicii diurne a cetăţeanului modern, fiind străină de obişnuinţele de gîndire ale dresajului mediatic. Majoritatea paginilor sunt scrise noaptea, întunericul predispunînd la echivocuri de interpretare. Unele pagini comunică perplexităţi sau dificultăţi de înţelegere, altele transmit revolte şi scîrbe, iar altele seninătăţi şi revelaţii. Dar peste tot răzbate senzaţia că Tarangul scrie pentru sine: scrie din nevoia de a se edifica, de a se linişti lămurindu-se, de aceea scrisul lui n-are ostentaţie artistică, adică ambiţia de a se înfăţişa frumos cititorului. Ce atrage la el e împrejurarea că nici el nu prea ştie bine ce vrea să spună. Neputinţa de a se exprima precis în chestiuni prin excelenţă vagi e sursa farmecului volumului. Avînd apetenţă teologică, Tarangul are aderenţă la fundament, cochetînd cu elementul numinos şi organic, atîta doar că în Franţa apartenenţa la organicitatea locului nu-i surîde, scriitorul fiind în exil interior şi contemplînd cu dezgust spectacolul culturii pariziene.
Mintea lui Tarangul se mişcă pe trei planuri: confesiv, meditativ şi speculativ. Planul confesiv cuprinde secvenţele autobiografice, cel meditativ conţine intuiţiile obscure ale elementului ominos, iar partea speculativă strînge fragmentele de analiză abstractă a temelor culturale. Din cele trei, singurul care nu-i prieşte e palierul speculativ, unde Tarangul cade într-o proză repetitivă şi fatal prolixă, cînd lasă impresia că vrea să înţeleagă o temă chiar în momentul descrierii ei, situaţie în care deznodămîntul e unul singur: confuzia întreţinută de plăcerea de a crea calambururi gratuite.
Rebel faţă de norme, Tarangul îndrăgeşte încălcarea lor. De aceea, cartea şi-o pune sub semnul dansului lui Hipoclid, grecul antic (descris de Herodot) care şi-a spulberat şansele de peţitor dansînd în afara normelor cuvenite unei ceremonii de peţire. Tarangul e un Hipoclid modern, adică un intelectual aflat în afara regulilor. Un spirit fierbînd în suc propriu şi indiferent la evenimentele actuale.
Gîndeşte autentic numai cine se află în fraudă faţă de tiparele oficiale de gîndire. Tarangul e un spirit fraudulos în sens profund, a cărui carte provoacă delicii celor de aceeaşi natură cu el.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara