Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

JE EST UN AUTRE:
De-a vacanţa şi de-a măcelul de Ioana Pârvulescu


Jurnalul lui Mihail Sebastian a generat atîtea prezentări, comentarii şi dispute încît astăzi, la şase ani de la publicarea lui, există deja două cărţi (datorate lui Geo Şerban şi lui Iordan Chimet) care strîng laolaltă cele mai importante piese ale dosarului său critic, există teze de doctorat care-l au ca su-biect şi numeroase cursuri universitare care-l includ în bibliografie. Cu toate acestea lip-seşte încă, din critica jurnalului, un aspect esenţial: comparaţia cu jurnale care au acelaşi fundal istoric şi stabilirea, din acest joc de euri, din această competiţie de adevăruri la purtător, a credibilităţii/ specificităţii lui Sebastian.
Este surprinzător că nu au ajuns pînă la noi ecourile apariţiei, în Germania, aproape simultan cu publicarea lui Sebastian în România, a jurnalului ţinut între 1933-1945 de Victor Klemperer. Dacă, în genere, apropierile între eurile din jurnale sînt riscante (şi inutile), în cazul celor doi evrei, confruntaţi cu cea mai cumplită perioadă a antisemitismului, cu războiul şi cu ceea ce Hannah Arendt a numit "banalitatea răilor", comparaţia se impune de la sine. Biografia lui Sebastian este prea bine cunoscută pentru a o relua aici, în schimb viaţa lui Klemperer merită măcar schiţată. S-a născut în 1881 în Landsberg / Warthe, fiind al optulea copil al unui rabin. în 1890 se mută cu familia la Berlin. Face studii de filozofie, romanistică şi germanistică la München, Geneva, Paris şi Berlin. Este gazetar, scriitor şi, mai tîrziu, profesor de romanistică la München şi Dresda. în 1912 se botează, trecînd la religia protestantă. Dat afară din învăţămînt, în 1935, datorită originii lui evreieşti, trebuie să se mute, în 1940, într-o Judenhaus din Dresda. Supravieţuirea şi salvarea cărţilor pentru sertar (memorii şi jurnal) o datorează soţiei sale, Eva, care nu este de origine evreiască. După război intră în KPD, partidul comunist, şi-şi reia meseria de profesor universitar. Cărţile lui sînt dedicate literaturii franceze: Proză franceză modernă (1923), Literatura franceză de la Napoleon pînă în zilele noastre (1925-1931), Pierre Corneille (1933), Istoria literaturii franceze a secolului al 18-lea (I: 1954, II: 1966). Postum i se publică memoriile intitulate Curriculum vitae, în 1989 (probabil după căderea Zidului), iar jurnalul abia în 1995.
în timpul naţional-socialismului din Germania, Klemperer trece prin uimiri şi spaime analoge cu cele ale lui Eugen Ionescu (descrise în Jurnalul lui Sebastian) care descoperă că nici faptul de a se fi născut creştin, de a avea un tată român, de a-şi fi botezat pe patul de moarte mama evreică (cum mărturiseşte "la o beţie") nu are nici cea mai mică importanţă cînd eşti hăituit de "rinoceri".

Ieri, la cină, la Blumenfeld cu familia Dember. Dispoziţia noastră e ca înaintea unui pogrom în depărtatul ev mediu sau în plină Rusie ţaristă. /.../ Simt de fapt mai mult ruşine decît frică, ruşine pentru Germania. Zău că m-am simţit întotdeauna german. Şi mi-am închipuit întotdeauna că secolul al 20-lea şi Mitteleuropa ar fi altceva decît secolul al 14-lea şi România /sic, n.m./. Greşeală. (Victor Klemperer, Jurnal, 30 martie /1933/, joi)

La nivelul detaliilor de cronică, cele două jurnale sînt extrem de asemănătoare, iar cei doi scriitori, depun, conştient, mărturie pentru alte vremuri. Frînturi de discuţii auzite pe stradă în care evreii, die Juden, "jidanii" sînt întotdeauna suspecţi, vinovaţi şi trebuie pedepsiţi, îngrijorătoarea molimă psihică în rîndul tinerilor, înstrăinarea de prieteni paralel cu apropierea de străini cu care ai în comun doar teama, încercarea de a-ţi menaja familia, probleme financiare acute, scrisul sau cititul, spre consolare, efortul de a înţelege, consternarea în faţa cruzimii oamenilor şi a sorţii, urmărirea oscilaţiilor războiului şi a căderii unei speranţe după alta. Oboseală, încercare de a-ţi controla emoţiile, resemnarea. Ceea ce se întîmplă în Germania începînd din 1933 ajunge, cu un defazaj de doi-trei ani şi cu o atenuare sensibilă, în România, astfel că, începînd din 1935, în privinţa politicii, Bucureştiului i s-ar potrivi mai mult numele de Micul Berlin decît de Micul Paris. Iată cîteva similitudini: în 1933 o prietenă a familiei Klemperer povesteşte cum într-o şcoală de fete, stimulate de intrarea unui individ care poartă zvastica, toate fetele de 14 ani încep să cînte un imn nazist. Profesoarele nu le opresc de teamă să nu fie date afară. (Zvastica începuse să apară, în 1933, şi pe pasta de dinţi). în 1936, Sebastian aude pe stradă o convorbire între doi elevi de aproximativ 12 ani, unul în costum militar: "Militarul - Voi purtaţi la şcoală svastică ? Celălalt - Ce e aia?" Comentariul eului din off: "Aş vrea să ştiu din ce familie iese băiatul blond, care nu ştie ce e o svastică. Aş vrea să-l cunosc pe tatăl copilului ăstuia şi să-i strîng mîna".
Cîţiva ani mai tîrziu, făcînd bilanţul anului 1939, Klemperer se arată mulţumit numai de cele 200 de pagini bătute la maşină din memorii şi încheie: "Pogromurile din noiembrie 1938 au făcut, cred, mai puţină impresie asupra populaţiei decît tăierea raţiei de ciocolată de Crăciun". La Sebastian intrarea în anul 1940 nu are nici măcar bucuria paginilor literare împlinite: "Singura părere de rău, pe lîngă cele vechi, incurabile, trecînd dintr-un an în altul, este că încă nu mi-am terminat cartea". Ameninţarea foamei şi la Klemperer şi la Sebastian, dar demnitatea de a păstra vechile obiceiuri. La cel dintîi, imediat după Anul Nou: "...mereu oboseală şi voinţa de a nu mă gîndi la nimic, de a-mi stăpîni nervii, de a fi pentru Eva un exemplu bun. Situaţia este infinit îngreunată datorită motanului nostru, perfect inocent, sărmanul, pe care-l ţinem în viaţă cu mai toată raţia noastră de carne"... La mai tînărul coleg de suferinţă, de Crăciun:

"Nimeni nu mă cheamă şi nu caut pe nimeni. Singurătatea mea e mereu mai mare. Din cei 3.500 de lei pe care îi aveam ieri, cu 2000 am cumpărat un concert de Bach. Inconştienţă? Nu. Simţeam şi eu nevoia să cumpăr ceva în oraşul ăsta care ieri părea invadat de oameni fericiţi, alergînd după tîrguieli - spectacol care întotdeauna m-a umilit, pentru că totdeauna am fost, şi mai ales m-am simţit, aşa de sărac". (Vineri, 25 decemvrie /1942/)

Cu toate aceste similitudini de nuanţă, Sebastian "est un autre". Desigur, e mult mai tînăr, pare că are încă mai multe de trăit decît Klemperer (dar de fapt moare cu 15 ani înaintea acestuia), iar situaţia evreilor din România, deşi apăsătoare şi tot mai periculoasă, nu ajunge la tragismul celei din Germania. însă diferenţele decurg şi din firea minunată a lui Sebastian. între jocurile de-a vacanţa pe care le concepe pe hîrtie şi jocurile de-a măcelul pe care i le oferă istoria, singurul lucru care are cu adevărat importanţă pentru el sînt adevărul şi prietenia. Pe evrei îi priveşte cu aceeaşi obiectivitate ca şi pe români, pe legionarii omorîţi cu aceeaşi sfîşiere ca pe toţi morţii de dinainte, iar istoria personală cu aceeaşi speranţă şi dezolare ca istoria tuturor. Ar fi devenit Mihail Sebastian membru al partidului comunist dacă ar mai fi trăit, cum s-a întîmplat cu Klemperer? Răspunsul la această întrebarea şi conexiunile cu jurnalele româneşti din epocă în episodul viitor

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara