Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
De-a waţi ascunselea de Cosmin Ciotloş

Reeditarea Aerului cu diamante înseamnă în primul rând dispariţia unui mit. În vremea studenţiei mele şi, aflu de la Marius Chivu, şi-n vremea studenţiei lui, volumul acesta declanşa adevărate furtuni.

De avut, nu-l avea nimeni. De văzut, îl văzuseră câţiva. Sunt unul dintre norocoşii care, la un curs al lui Mircea Cărtărescu, au răsfoit exemplarul cu numărul patru. (Mă-nşel? Ştiu doar că nu era numărul unu, acesta revenindu-i, în urma tragerii la sorţi, lui Traian T. Coşovei.) La biblioteci, nici chiar la cele mari, nu se găsea, în anticariate abia în anii din urmă a-nceput să se mai strecoare câte-un exemplar.

Fără-ndoială, toată această goană după pietre preţioase ţine strict de pasiunea pentru literatură. Şi ce dacă? Fără un dram de asemenea pasiune, însăşi critica literară e curată vanitate. În plus, cred că fenomenul

Aer cu diamante trebuie discutat şi aşa, cu tot cu legendele empatice din jurul său. (O astfel de legendă însoţeşte de altfel şi publicarea volumului. A povestit-o pe-ndelete Florin Iaru într-un serial recent din Academia Caţavencu.) Aer cu diamante e mai mult decât o carte de poezie cu patru autori (şi-un al cincilea, grafician). E o carte care, apărând la începutul deceniului al nouălea, în 1982, aducea cu sine ceva cu totul diferit, nu numai în poezie, dar şi, cum să zic, în deprinderile imunde ale lumii literare de la noi. Împreună, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan exercitau un gen de fascinaţie specifică mai degrabă trupelor muzicale. Erau şi încă sunt the fabulous four ai poeziei româneşti contemporane. Între atâtea genii individualiste, înţelese sau nu, ei inventaseră prietenia. Nu tămâierea, căci se faultau unii pe alţii într-o veselie la şedinţele Cenaclului de Luni. Între atâţia autori de şlagăre, ei erau The Beatles. Chiar titlul volumului conţine o trimitere lipsită de echivoc la piesa acestora, Lucy in the Sky with Diamonds.

Schimbarea de atitudine era, deci, majoră. Un lucru interesant, în legătură cu aceasta, e că în Săptămâna nu s-a scris nimic despre Aer cu diamante. Dacă, unul câte unul, membrii generaţiei optzeci erau călcaţi în picioare cu regularitate în temutul oficios al Securităţii, volumele colective (adică Aer cu diamante şi, la ceva vreme după el, Cinci) au scăpat neatinse. Nici la rubrica La judecata de apoi a poeţilor, nici, pe aceeaşi pagină, la Săptămâna pe scurt, nici la cronica ţinută când de C. Sorescu, când de Corneliu Vadim Tudor, când de Dan Ciachir, nu s-a suflat o vorbă. Mare minune!

Mai problematic e că, abstracţie făcând de Săptămâna, nici alte reviste nu s-au înghesuit să scrie despre Aer cu diamante. Autorii nu mai erau, totuşi, nişte necunoscuţi. Frecventaseră deja, din 1977 începând, un cenaclu faimos, debutaseră cu toţii (ba chiar unul dintre ei, Traian T. Coşovei, publicase a doua carte, 1, 2, 3 sau...), iar volumul merita cu prisosinţă atenţia oricărui critic.

Pentru această stranie reticenţă, noutatea atitudinii, invocată mai sus, nu mai poate oferi, ea singură, o explicaţie convingătoare. Intervine în ecuaţie, de data aceasta, şi noutatea formulei. Aer cu diamante deconcertează. Niciodată nu s-a mai făcut, la noi, o poezie atât de liberă. Invazii dirijate de tropi s-au mai văzut, rigorism compoziţional, de asemenea, cotidian şi ironie mai există ici şi colo, dar toate la un loc, şi încă într-un dozaj imposibil de anticipat, nu.

Indiscutabil, am avut, după război, poeţi foarte buni. Dar, cu neînsemnate excepţii, conformismul acestora în raport cu propriile poetici este desăvârşit. De vină o fi, nu zic nu, o anume opacitate culturală a autorilor înşişi (autori care funcţionează după principiul „ce-i în mână nu-i minciună” şi nu renunţă cu nici un preţ la tipicul succesului sigur). La fel de responsabili pentru asta mi se par, însă, autoproclamaţii critici de poezie (ale căror instrumente de sondare sunt, de atâtea ori, mai degrabă inefabile decât infailibile). Puţină luciditate, oricum, nu le-ar strica nici unora, nici celorlalţi.

Să revin la subiect. Această opacitate culturală şi această lene critică, optzeciştilor le sunt străine. Ei sunt altfel. Foarte buni, dar altfel. Şi de aceea, mai buni. O confirmă cu asupra de măsură Aerul cu diamante. Cartea oferă un spectacol faţă de care comparaţia cu focurile de artificii se dovedeşte insuficientă. În numai douăzeci de pagini (doar Ion Stratan beneficiind de douăzeci şi una), fiecare din cei patru pune la bătaie tot inventarul tehnic şi emoţional pe care-l are la dispoziţie. Rezultă o colecţie de poeme extraordinare. Mircea Cărtărescu: Poem de amor, Poema chiuvetei, Să ne iubim, chera mu..., Dămuţa (mai cunoscut, ulterior, ca al patrulea dintre sonetele finale ale Poemelor de amor) şi Femeie, femeie, femeie... Traian T. Coşovei: Conectarea la univers, Sub biciul căii ferate, Parking scufundat în ceaţă – timpul, Şine de tren, vieţi paralele, Negru de fum, albă zăpadă, Fantasme, Madame Bovary, Atât de rău am fost şi Sunt şi eu un june. Florin Iaru: Fiara de mătase, Demostene sau Convenţia Gladiator, Aer cu diamante, De-a waţi ascunselea, Răbdare la capăt, Frica, Moarte luminată ca ziua, Batista neagră şi Cu ochii deschişi (absent, ca şi Frica, din volumele care au urmat). În sfârşit, Ion Stratan alege două poeme ciclice, El şi Pentameronul.

Un singur citat din acesta din urmă: „Deceniu/ de geniu// Sori/ de urdori// De ce să fii poet/ În timpuri mari?/ Ce cu ce să compari// Cel mai el va lupta şîn volum: cel mai slabţ/ Cu sabia, pana şi mitra/ Heracle cu Hidra.// Ehei, înmulţiţi, înăcriţi/ Lachei, gânduri de tablă menite/ Să scrie-n sanscrite:/ «Pentru tine, Tanţo dragă,/ Am săpat o vară-ntreagă/ La canalul care leagă/ Dunărea de Marea Neagră»// Limbi de jeg. Laşitate. Covor/ De redacţii. Fără gură. Fără reacţii.// Vicleni şi miţoşi. Sugaci în etate/ În stare de orice ebrietate.// Cadavrul în vid, intrepid.” (pp. 91-92)

Pentru demonstraţia mea, e suficient atât. În afară de limbaj, vedeţi vreo urmă de ludic aici? Mie, personal, aceste versuri din partea a cincea a Pentameronului îmi dau senzaţia unei mărturii tragice. Mărturie politică, desigur, dar, înainte de asta, mărturie omenească. Ideea, acreditată întâi cu simpatie, apoi cu rea-voinţă, că optzeciştii ar fi nişte calamburgii incapabili să acceadă la încărcătura gravă a adevăratei lirici e nu numai diversionistă, dar şi profund eronată. Am dat un exemplu din Stratan. Mi-ar fi fost tot atât de uşor să găsesc unul la Cărtărescu, la Coşovei sau la Iaru.

Iată, din Frica pe care o pomeneam adineauri: „«Pe onoarea mea! A ros paharul de cristal/ până la picior! L-am văzut eu! Un cristal/ de două sute de lei!»// Cu bărbia agonizând pe gaura unei ţevi de puşcă.../ Cu sentimentele vraişte în gură de şarpe.../ Mâine va semăna din profil cu o gaură neagră/ Stai! Cine vine? – Caporalul de schimb – la mine.// Râzi în întuneric... Râzi de mine.../ Cine eşti tu cel care râzi întunecat de mine?” (pp. 61-62)

Încă o dată spun, nu aluzia politică o am în vedere, ci sentimentul presant al terorii care se articulează sub o aparenţă cum nu se poate mai veselă. E motivul pentru care aveam ce aveam mai sus cu criticii de poezie. Aceştia pretind că pot ajunge la gălbenuş fără să spargă coaja limbajului. Cine-i dispus să-i creadă, o face pe răspunderea lui.

Un ultim cuvânt, anecdotic: în timp ce scriam cronica aceasta, în jumătate din cartierul în care locuiesc s-a produs o pană de curent. Din camera mea de pe Titulescu până către Piaţa 1 Mai s-a aşternut bezna.

„Criza energiei a alungat bulevardul 1 Mai/ la periferie/ (N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri)”, scrie acelaşi Florin Iaru în primele versuri ale splendidului poem De-a waţi ascunselea.

Dacă nici acesta nu-i verdict, atunci zău că nu mai ştiu ce e!

Dispare un mit, ziceam. Rămâne un volum fabulos.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara