Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
De amicitia de Anamaria Beligan


Înainte de a deschide volumul cuprinzând corespondenţa lui Ştefan J. Fay către Ilie Rad (De amicitia. Scrisori trimise de Ştefan J. Fay lui Ilie Rad - 1988-2009. Volum omagial la împlinirea, de către Ştefan J. Fay, a vârstei de 90 de ani. Prefaţă de Irina Petras, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2009, 427 p.), fusesem oarecum pregătită pentru o experienţă aparte. Ştiam că aveam să păsesc pe terenul sacru al unei prietenii de-o viaţă între doi cărturari împătimiţi; ceea ce am trăit a depăşit însă, în bogăţie si intensitate, toate aşteptările mele. Să mă explic:

1. Aventura se anunţă captivantă de la bun început: e vorba de o carte imposibil de categorisit. Epistolar? Da şi nu, fiindcă avem de-a face doar cu scrisorile unuia dintre corespondenţi. Destinatarul lor, Ilie Rad, nu apare în postură de corespondent, dar îşi face pe deplin simţită prezenţa în zona metatextuală, a selecţiei şi editării, a notelor explicative, a documentaţiei meticuloase puse la dispoziţia cititorului.

Roman? Nu şi da. La un moment dat, într-o scrisoare, Ştefan J. Fay afirmă, cu privire la volumul încă nenăscut (însă amplu dezbătut ca proiect): cartea ar putea fi, de fapt, un roman. Are dreptate.

Între povestirile memorabile, se numără aventura pianului Erard, construit la Paris, după indicaţiile lui Chopin, ajuns la Belgrad, la curtea regelui Moloş Obrenovici, revenit în România şi folosit de însuşi George Enescu, confiscat de comunişti în 1949, depozitat într-o magazie din satul Bichiş,
unde a stat patruzeci de ani, „întors", în fine, la obârşiile pariziene, în 2006 (p. 60-66); povestea unei tinere chimiste din România, care, în timpul Primului Război Mondial, dezvăluind secretele unui gaz toxic (yperită), folosit de germani, a salvat de la moarte câteva divizii ale armatei franceze (p. 279-280); arderea, în 1947, în curtea castelui din Bichiş, a unor manuscrise, documente, cronici, peceţi domneşti din sec. XVII-XVIII, lucrări ale unor pictori celebri - inclusiv un Grigorescu —, pe motiv că aparţinuseră unui... chiabur (p. 37-38).

Există şi un suspans difuz, care dă volumului un ritm aparte: nota asupra ediţiei ne informează că volumul urmează să devină un cadou pentru Ştefan J. Fay, la împlinirea vârstei de nouăzeci de ani. Or, pe parcurs, Fay se îmbolnăveşte grav. Naşterea volumului devine o cursă contra morţii, nu doar la modul simbolic. Fay primeşte cartea, la Nisa, cu doar două zile înainte de marea trecere, aproape concomitent cu vestea decorării, de către preşedintele României, cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer.

2. E pentru prima oară că am înţeles cu adevărat problema Ardealului, care, în această carte, apare în triplă ipostază: fapte aparţinând marii istorii, istorie personală, subiect de meditaţie.

De amicitia abundă în detalii istorico-biografice, multe dintre ele inedite, mult mai semnificative decât toate clişeele asimilate de cititorul de rând de-a lungul anilor, în virtutea educaţiei şi a discursului public, ante- şi post- decembrie 1989.

Discursul epistolarului-roman are o calitate specială: pe de o parte, este temperat de vasta cultură istorică a celor doi corespondenţi/protagonişti, de spiritul de profundă toleranţă, înţelegere, compasiune, propriu adevăraţilor intelectuali; pe de alta, este emoţionant până la lacrimi prin implicarea directă (dar niciodată sentimentaloidă!) a celor doi cărturari. Un exemplu, în această privinţă, e comentariul lui Ilie Rad la scrierea lui Ştefan J. Fay, Un mileniu în 51 de ani (p. 305-309). Eseul lui Fay, ne explică Ilie Rad, este o aspră critică a revizionismului maghiar, făcută însă din perspectiva unui spirit generos (până la optimism!). Fay îşi încheie lucrarea îndemnând românii şi maghiarii să învingă determinările istorice, să „treacă pragul cu poarta prea adesea legată în lanţuri şi sârmă ghimpată". Ilie Rad ne informează că, în 2004, când a luat cunoştinţă de text, l-a sfătuit pe prietenul lui să nu-l publice, pentru că relaţiile româno-maghiare erau încă prea fragile. Atitudinea lui se schimbă însă radical, în urma evenimentelor din martie 2009: „Iată că, în 2009, când România şi Ungaria sunt membre ale Uniunii Europene şi ale NATO, când graniţele se «spiritualizează» şi nu mai contează, liderii maghiari, atât în România, cât şi în Ungaria, nu renunţă la politica lor revanşardă. Ei deplâng în continuare tragedia Trianonului, vor autonomie teritorială în Ţinutul Secuiesc, ridică monumente dedicate unor criminali de război [...] Domnule Ştefan J. Fay, în faţa acestor insolenţe, nu trebuie să mai avem nicio reţinere în publicarea lucrării Dvs, care ar trebui tipărită în tiraj de masă [•]"

3. Acum vreo paisprezece ani, mă aflam întâmplător în compania lui Octavian Paler, care vorbea cu multă amărăciune despre „transformarea poporului român într-o populaţie". (Afirmaţia, din câte am constatat mai târziu, nu-i aparţine în exclusivitate.) Crima comuniştilor, zicea Paler, este că au distrus clasele sociale, care asigurau identitatea noastră, ca popor: ţărănimea, aristocraţia şi burghezia (clasa antreprenorilor). Ei bine, familia Rad din Nandra, ale cărei urme, dincolo de mitologicul Ilieş Rad, se pierd în ceaţa timpului, reprezintă tot ce poate fi mai frumos şi autentic în privinţa ţărănimii, a satului, unde Dumnezeul nostru s-a născut. Iar Ştefan J. Fay — acest aristocrat care, în ciuda „ADN-ului unguresc" şi a strămoşilor francezi, este mult mai român decât deputaţii şi senatorii României la un loc — reprezintă, pentru mine cel puţin, chintesenţa boierului adevărat, cu adânc respect faţă de pământ şi de cei care-l muncesc.

4. Se impune întrebarea: arta corespondenţei e pe cale de dispariţie? Nu cred, atâta vreme cât există o artă a prieteniei. Ceva se va pierde, însă, iremediabil (odată cu revoluţionarea căilor de comunicare prilejuită de internet): sub imperiul lui „instant gratification", va dispare ritmul aşteptărilor, nesiguranţa că poşta îşi va îndeplini misiunea, fiorul anticipării, toate aceste limitări care dau coeficientul de suferinţă necesar oricărei forme de artă. Şi va mai dispare ceva: contactul nemijlocit cu scrisul de mână, acest seismograf al sufletului, cu toate alfabetele lui secrete. De amicitia nu lasă să ne scape acest trist adevăr, fiindcă ne pune la dispoziţie o interesantă selecţie de facsimile. Se poate scrie un întreg eseu despre scrisul de mână al lui Ştefan J. Fay, de la Profesiunea de credinţă (p. 30), până la plăpândele litere din ultima scrisoare (p. 426).

În tiparele „atipice" ale unui epistolar care de fapt e un roman (sau viceversa!), Ştefan J. Fay şi Ilie Rad îşi ţes povestea. Care se termină nu în cuvinte, ci într-o enigmatică imagine: autoportetul lui Fay, o siluetă în cerneală, „umbră care nu se ştie dacă vine sau pleacă". Cititorul rămâne prins în magica ţesătură, fără început, fără sfârşit.