Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
De ce nu m-am dus la Bookfest de Mircea Mihăieş

Una dintre minunatele invenţii ale României post-comuniste este instituţia târgului de carte. Vorbesc de o „instituţie” şi nu de o serie de proiecte disparate pentru că, după câţiva ani de căutare a identităţii, cele două mari târguri, Bookfest şi Gaudeamus, au devenit puncte obligatorii pe harta culturală a ţării. Bine organizate, beneficiind din plin de expertiza internaţională, ele se bucură de un enorm succes tocmai pentru că nu au dorit să inoveze. Sunt printre puţinele locuri din România unde lucrurile arată „ca afară”. Am văzut suficiente târguri internaţionale încât să ştiu că nu fac o comparaţie fără acoperire. Standurile se prezintă din ce în ce mai bine, iar cărţile înseşi rivalizează, de foarte multe ori, la nivelul concepţiei grafice, cu cele mai frumoase volume publicate astăzi în lume.
Târgurile, după cum se ştie, sunt şi prilejul în care scriitorii îi asaltează pe editori cu noi propuneri, iar editorii îşi arată mulţimii augustele feţe, mândri de ceea ce au reuşit să producă într-un an de zile – sau, în unele cazuri, în ultimele luni sau chiar săptămâni. Nu ştiu câte contracte efective se parafează la târguri, nu ştiu câţi traducători îşi aleg direct din standuri cărţile pe care le vor traduce, nu ştiu cât de eficace sunt lansările care transformă marea sală de la Romexpo într-un Babel sonor ameţitor. Dar ştiu că foarte mulţi români îşi trăiesc viaţa intelectuală având drept reper datele de desfăşurare ale târgurilor menţionate.
Deşi se vorbeşte mai puţin despre această componentă, de pe la mijlocul anilor ’90, Gaudeamus şi, ulterior, Bookfest au împrumutat bunul obicei de a invita, ca participant de onoare, câte o ţară. În 2015, la Bookfest, de acest tratament s-a bucurat Cehia, în organizarea Ministerului Culturii din Cehia şi a Centrului Ceh din Bucureşti, împreună cu doi parteneri din România, editurile Curtea Veche şi Jumătatea Plină. Sub genericul Cehia. Republica literaturii, evenimentul a asigurat o bună propagandă ţării care sa impus de multă vreme drept una dintre „producătoarele” de scriitori importanţi.
Dar într-o măsură chiar mai mare decât o sărbătoare a cărţii, Bookfest şi Gaudeamus sunt sărbători ale cititorului. Am mai scris şi altădată: una dintre cele mai minunate imagini care-mi vin în minte atunci când vreau să-mi reprezint ideea de sublim e cea a unor doamne ieşind de la Romexpo cocârjate (chiar acesta e cuvântul) de plasele, pungile şi genţile pline cu cărţi. Am surprins scena acum câţiva ani, pe planul înclinat din faţa intrării principale a pavilionului. Primul impuls a fost să le sar în ajutor, să le eliberez de povara kilogramelor care le făcea să năduşească şi să măsoare cu priviri disperate distanţa până la portbagajele maşinilor unde urma să fie depusă preţioasa captură. Am renunţat, însă, văzând cu câtă dârzenie îşi încleştaseră palmele pe „containerele” burduşite cu cărţi.
Simultan, m-a străfulgerat imaginea a mii de situaţii în care, după ore de aşteptare la cozi, femeile din vremea comunismului se întorceau acasă cu aceeaşi privire parcă hipnotizată. Cumpăraseră nu ce ar fi avut în acel moment nevoie, ci, de-a valma, indiferent dacă le trebuia sau nu, tot ce puteau oferi atunci „alimentarele” lui Ceauşescu: orez şi hârtie igienică, detergenţi şi conserve de peşte (neapărat „oceanic”), pungi cu paste făinoase, fasole la borcan având culoarea degetelor de mort, boabe de mazăre pipernicite, ca şi cum sute de feţe miniaturale şi zbârcite de asiatici ar fi fost ţinute prizoniere în lichidul de culoare incertă din recipient. Nu erau grupuri umane, ci cârduri cu priviri anxioase, gata să-şi apere prada de hoarda flămândă care nu avusese noroc, în ziua aceea, să „apuce” vreunul din râvnitele produse care se „dădeau” în dughenele insalubre ale comunismului.
Din motive obiective, nu am reuşit, zilele trecute, să ajung la Bookfest. Am, aşadar, conştiinţa împăcată cel puţin faţă de doi prieteni, fraţii mei, Vladimir Tismăneanu şi Horia-Roman Patapievici. Pur şi simplu, nu am putut să mă eliberez de îndatoririle pe care le aveam la Timişoara. Vladimir şi-a lansat o nouă carte din seria „galeriei cu monştri” care au susţinut şi perpetuat ideologia comunistă în România, Efigii ale unui coşmar istoric, iar Horia s-a aflat în dubla ipostază de editor (selecţie, îngrijire, cronologie şi comentarii) al primului volum din seria de opere Ezra Pound (poeziile scrise între 1908 şi 1920) şi de autor al eseurilor cu titlul Partea nevăzută decide totul (acesta din urmă fiind unul dintre best-seller-urile Târgului).
În acelaşi timp, nu-mi pot ascunde mie însumi faptul că am simţit şi o uşurare că nu voi fi la Romexpo. O uşurare combinată cu frustrare, pentru că nu există plăcere mai mare decât să baletezi printre valurile de cărţi care te privesc ademenitor (organizatorii vorbeau de un milion de cărţi oferite spre vânzare şi de două sute de edituri prezente). De o vreme, mă indispune tot mai mult lucrul care mă încânta cândva: şi anume, mulţimea întâlnirilor neaşteptate. Absenţa mea de la Târgul din mai e legată, aşadar, şi de dorinţa de a nu mă mai vedea vreodată faţă în faţă cu o sumedenie de scriitori români. E vorba de oameni de care m-am simţit, decenii în şir, legat cu puternicele fire ale solidarităţii de valoare, aspiraţie civică şi generaţie. Oameni cărora le-am descoperit, însă, în ultimii ani figurile schimonosite de ură, cărora le-am văzut la televizor grimasele descompuse de oroare şi glasurile sugrumate de resentiment.
M-am săturat, aşadar, în primul rând, de propria mea generaţie de scriitori, aşa-numiţii optzecişti, care, cu excepţiile de rigoare, s-au dovedit a fi nu doar nişte talente precare, ci şi caractere detestabile. N-aş vrea, de pildă, ca să dau un exemplu, să-l mai întâlnesc vreodată pe Florin Iaru. Nu suport, pur şi simplu, nu suport să fac o comparaţie între ceea ce ştiam că a fost pe vremea tinereţii noastre (unul dintre cei mai seducători şi talentaţi poeţi români, un om căruia expresia „pâinea lui Dumnezeu” i se potrivea de minune) şi personajul nefrecventabil de astăzi. Cel care trăia pe vremuri „la cea mai înaltă ficţiune”, a ajuns s-o ducă dintr-o „ficţionalizare” în alta, inventând poveşti abracadabrante despre prietenii mei şi despre mine, pe care ne urmăreşte cu o ură pe cât de sălbatică, pe atât de inexplicabilă.
Mi-ar fi extrem de dureros să-l mai întâlnesc vreodată pe Radu Călin Cristea. Omul alături de care am petrecut multe ceasuri frumoase ale vieţii mele a căzut într-o patimă a „dezvăluirilor” ce nu diferă cu nicio picătură de dosarele de Securitate din vremea comunismului. Sunt uluit de metamorfoza, cu adevărat kafkiană, suferită în intervalul ultimilor ani – ani ce coincid (întâmplător?) cu o serie de funcţii publice obţinute pe cale politică.
M-am săturat, de asemenea, de privirile furişe aruncate de diverşi jurnalişti culturali, gen Şimonca, pe vremuri vajnic promotor al democraţiei, pe când lucra la un post de radio occidental, ajuns, astăzi, un simplu posesor de lupă ideologică prin care priveşte lumea culturală. M-am săturat, în aceeaşi măsură, de pleiada neo-comunistă – dar cu cefe tot mai groase – care dă năvală la acest eveniment eminamente capitalist cu aerul că ce se află în rafturi e rezultatul „redistribuirii” marxist-leniniste, şi nu al muncii epuizante, provocatoare de infarcturi, a unor editoricapitalişti. După cum m-am săturat să zăresc, fie şi cu coada ochiului, siluetele înveninaţilor, revanşarzilor şi orbiţilor de pofta de a distruge din categoria Eugen Simion, Breban şi acoliţii lor.
Ceea ce nu înseamnă că nu voi citi, cu aceeaşi plăcere, măcar o parte din cărţile care au fost lansate la recentul târg Bookfest. Încet-încet, ajung astfel la concluzia unui intelectual respectat, care-mi spunea odinioară că e recomandabil să stai cât mai departe de scriitori dacă vrei să nu te scârbească (şi) scrierile lor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara