Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
De ce scriem? de Ioana Pârvulescu

Sunt aproape zece ani de când am citit, cu mare interes, ancheta din anii '30 în care scriitorii mari şi mici ai epocii răspundeau la întrebarea De ce scrieţi? (reconstituită de Gh. Hrimiuc-Toporaş şi Victor Durnea într-o carte apărută la Polirom 1998). În mod ciudat, până atunci nu-mi pusesem întrebarea. Într-adevăr, de ce scriu? Am trecut prin toate răspunsurile date de scriitorii interbelici, am pus întrebarea şi scriitorilor de azi, dar nici o soluţie nu m-a mulţumit pe deplin. Din toate se putea lua câte ceva, dar revelaţia aşteptată, răspunsul cu care să simt că mă identific sau care să-mi deschidă ochii nu a fost dat. Îl caut în continuare, deşi nu mai sper că poate fi găsit. Scrisul e, nu mă îndoiesc, un miracol, la fel ca viaţa, şi nu-mi pot închipui cum ar arăta o lume în care el nu ar exista. Raţional, admit că lumea putea evolua şi fără scris aşa cum admit că există şi planete fără viaţă. Dar singura lume pe care o cunosc este aceasta, cu viaţă şi scris. Cu viaţă reală şi cu ficţiuni. La fel de greu de înţeles.
Bănuiesc însă că oricărui om de condei i-ar fi mai uşor să spună de ce a scris una sau alta din cărţile sale. Aici lucrurile sunt limpezi, iar motivele de adâncime, precum şi acel primum movens care urneşte cartea pot fi prinse în cuvinte cu relativă precizie. Am scris un volum de poezii pentru că eram îndrăgostită şi nu găseam alt mod de a-mi trăi dragostea. Am scris cartea despre Bucureştiul interbelic, pe când tema nu era defel la modă, pentru că am citit o revistă România literară din anii '30. De aici a plecat totul. Apoi, scotocind prin reviste interbelice am găsit o lume nouă, uimitoare şi pe care am simţit nevoia s-o scot din teaca ei temporală şi s-o "vizitez". Cartea despre secolul 19 am scris-o pentru că spre ea m-au trimis toate datele interbelicului aşa cum orice apă de şes te trimite la muntele din care izvorăşte. Şi pentru că, la fel ca în cazul interbelicului, eram aproape bolnavă de dorinţa de a călători în timp şi extrem de curioasă să înţeleg cum trăiau oamenii de atunci, dornică să particip la viaţa lor ca şi cum mi-ar fi fost contemporani.

Uneori cărţile se cheamă una pe alta şi sunt sigură că n-aş fi putut scrie În }ara Miticilor, dacă înaintea ei n-aş fi cercetat secolul 19 şi nu i-aş fi dedicat o carte. Scrisesem mai multe articole despre Caragiale, pornind de la textele lui. Toate erau, cumva, neterminate şi aveau nevoie de un rost. Dacă nu l-aş fi găsit, nu m-aş fi întors niciodată la ele şi nu le-aş fi retopit într-o carte. Iar rostul l-am descoperit aproape fără să vreau. Încă din clasa a X-a, la o teză de română, am folosit sintagma "lumea lui Caragiale", care îmi era familiară dintotdeauna şi îmi părea limpede. O foloseam cu multă nonşalanţă, aşa cum era folosită şi în textele critice pe care le-am citit mai târziu. Expresia "lumea lui Caragiale" făcea parte din vocabularul de bază al limbii române şi nu cerea precizări, ci, eventual, amplificări descriptive.
Or, după ce am citit imensul material despre secolul 19, în care intrau şi ziarele, dar şi scrisorile, şi jurnalele intime (ale criticilor, ale regilor, ale tipografilor sau ale fetelor de pension), dar şi literatura, şi datele statistice, dar şi tablourile sau, mai târziu, fotografiile, şi istoria, dar şi anecdotele, anuarele şi dările de seamă, sintagma "lumea lui Caragiale" nu mi-a mai fost limpede, ca la început. Treceam printr-o experienţă pe care o face orice om care învaţă sau orice student la un examen: la început totul pare relativ uşor, apoi, pe măsură ce adânceşti tema, totul devine complicat, iar ceea ce ştiai îşi arată numai slăbiciunile. Este ca şi cum învăţatul, care schimbă perspectiva, te-ar încurca, în loc să te descurce. Şi abia la urmă de tot, dacă ajungi să faci pasul final, poţi spune că înţelegi şi poţi reveni la simplitatea de la început, dar de pe alt palier.
Gândindu-mă la Caragiale, la om şi la cărţile lui, am devenit conştientă de două ciudăţenii. Prima era că nu recunoşteam acum "lumea lui Caragiale" decât în câte un articol dintr-o gazetă prost scrisă sau în câte o piesă de teatru de secol 19. A doua problemă ţinea chiar de formulare: exista un profund echivoc al expresiei "lumea lui Caragiale". Era folosită când cu trimitere la lumea reală, la cea contemporană lui Caragiale, când cu trimitere la lumea literară, la cea creată de Caragiale în schiţele şi comediile lui. Cum era posibil acest lucru şi de ce nu se preciza despre care dintre lumi e vorba? Răspunsul mi-a fost limpede: deoarece pentru noi toţi, care foloseam această formulă, cele două lumi erau identice. Părea de la sine înţeles că I.L. Caragiale a făcut, în opera lui, un fel de filmare (imagine şi sonor) documentar-autentică a lumii contemporane lui. Imediat au apărut şi urmările acestei ambiguităţi: cei care cunoscuseră mai direct lumea reală contemporană lui Caragiale (în 1931, Ralea, care o ştia din povestirile părinţilor) o socoteau şi pe cea citită (reprezentată pe scenă) frumoasă şi veselă. Cei care o desluşeau în plină experienţă totalitară culegeau din ea un rău care lua proporţii uriaşe (în 1989 Mircea Iorgulescu, al cărui splendid eseu l-am citit în limbaj esopic, aproape ca pe o parabolă despre lumea comunistă). În fine, un caz de altă factură, foarte grav ca urmări, al comuniştilor, care au acreditat două clişee: pe de o parte că "lumea lui Caragiale" este strict "burghezo-moşierimea" contemporană lui şi, pe de altă parte, că aceasta este rea, coruptă, agramată şi comică până dincolo de închipuire. Până la urmă, orice om de azi trecut prin şcoală a rămas cu această impresie: lumea din schiţe şi comedii este lumea României din vremea lui Caragiale, iar românii au fost întotdeauna şi sunt şi azi nişte inşi care intră de minune în tiparul Mitică. Nici măcar ideea de "o parte" nu mai funcţionează în judecarea acestei lumi, nici măcar nu se mai pune problema proporţiei sau a dominantei. Unuia din cei mai importanţi scriitori români i se refuză, fără conştiinţa nedreptăţii făcute, prima condiţie a scriitorului: ideea că a transfigurat, că a creat o lume proprie.

Când mi-am intitulat cartea În }ara Miticilor am dorit să subliniez ideea de ţară fictivă: un spaţiu asemenea }ării Piticilor în care nimereşte Gulliver. Şi în cazul lui Swift e vorba de o trimitere la Anglia contemporană lui, dar nimeni n-ar lua-o ad litteram, nu şi-ar închipui că toate ciudăţeniile întâmplate acolo sau în celelalte fantastice ţinuturi în care ajunge Gulliver sunt exact cele din realitate. Şi nici că englezul începutului de secol 18 are dimensiunile unui pitic şi poate fi ridicat în palmă de un om normal. Or, la Caragiale chiar asta se crede: că românul de sfârşit de secol 19 are dimensiuni de Mitică. Deşi la şcoală se vorbeşte de satirizare, se pune în paranteză ce înseamnă satira: să iei un strop de ici, unul de colo, şi să le pui la un loc, îngroşând, adunând, deformând cât poţi. Caragiale - îşi amintesc cei care l-au cunoscut - scria greu. Îi trebuia o noapte întreagă pentru câte o pagină. Dacă materialul ar fi fost de-a gata în realitate, lucrurile ar fi mers, cu siguranţă, mult mai uşor. Îmi e clar un lucru. Dacă voiajul în timp ar fi posibil, nici chiar la berăriile lui Caragiale n-ar fi fost simplu să vezi "lumea lui Caragiale". Aici veneau şi scriitori, şi Haşdeu, şi Vlahuţă, şi Coşbuc, şi Delavrancea, şi actori, iar componenţa "muşteriilor" era destul de variată. "Lumea lui Caragiale" este o creaţie literară ca oricare altă ficţiune. Dar forţa ei artistică e atât de mare, scriitorul atât de convingător, încât literatura lui Caragiale a înlocuit, încetul cu încetul, în ochii noştri, realitatea din epoca lui Caragiale.
Înseamnă asta că Mitică n-a existat? Exista, desigur, răspândit în nenumăraţi oameni din jur, exista în cantităţi abia sesizabile în impiegatul corect îmbrăcat, bine educat şi educat întru bine, care nu era neapărat un caracter sau un ins ieşit din comun, care avea defecte şi momente de ridicol. Dar Mitică nu era comic, sau nu mai mult decât oricare dintre noi, sau nu oricând. Mitică e inspirat din realitate la fel ca orice personaj literar. Caragiale a adunat cu pipeta toate componentele ridicolului (din ziare, din Parlament, din şcoală, de pe stradă) şi le-a amestecat într-un singur parfum, de esenţă tare. De ce ni se pare că îl zărim şi azi pe Mitică? Pentru că fiecare componentă a lui a fost făcută vizibilă de Caragiale, pe principiul caricaturii. Ajunge să zărim partea că, prin reflex condiţionat literar, avem impresia că vedem întregul.
Dacă ne-am întoarce azi în timp, la momentul Momentelor am fi foarte uimiţi. Abia după ce am vedea realitatea ne-am da seama de ficţiune. Am descoperi, în alt sens decât până azi, că I. L. Caragiale a fost un mare scriitor, aşadar că a filtrat îndelung apele realităţii până să ajungă de la România la Ţara Miticilor. Acesta este motivul pentru care am scris cartea dedicată lui şi lor. Pentru a apăra creaţia de o confuzie cu realitatea care-l diminuează pe Caragiale şi, de ce nu, pentru a apăra realitatea de confuzii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara