Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Restituiri:
De la Marx citire de Mihai Zamfir


Sunt frapante asemănările dintre Gherea şi Hasdeu în ceea ce priveşte circumstanţele biografice ale venirii lor în România şi ale afirmării lor ca literaţi. Precum aristocratul său precursor, Gherea ajunge în ţară la vîrsta de 20 de ani, auto-exilat din Rusia, unde se născuse, urmase liceul şi apoi, la Harkov, vagi studii universitare. Despre această perioadă formatoare a vieţii sale, viitorul critic a păstrat o discreţie mai mare chiar decît cea a autorului lui Răzvan şi Vidra - discreţie prea mare pentru a nu fi fost vital interesată. Cu ce s-a ocupat Gherea pînă la 20 de ani? Cu politica, fără îndoială, pentru că din această cauză fusese silit să-şi părăsească ţara. Dar ce studiase el, cum şi unde? Mister.

Exact ca şi Hasdeu, Gherea sosea în ţara noastră deja format din punct de vedere intelectual: cultura sa era cu adevărat întinsă, iar dispoziţiile poliglosice - cu totul neobişnuite; pe lîngă limba rusă, limba şcolarităţii, poseda franceza, germana, engleza, rudimente de latină, ca şi capacitatea de a se descurca în celelalte limbi europene. Predispoziţiile native îl ajută să înveţe româna într-un timp record, ba mai mult, să scrie chiar româneşte cu uşurinţă de-a dreptul miraculoasă. Ca şi Hasdeu, nu poseda diplome doveditoare, ci mai ales îndrăzneală, ca şi o enormă dorinţă de afirmare.

Similitudinile cu Hasdeu nu se opresc aici. Gherea doreşte să se impună rapid într-o lume intelectuală prin forţa lucrurilor provincială; îşi dă seama că drumul cel mai scurt îl reprezintă afirmarea polemică tăioasă, incisivă şi, dacă e posibil, contrarierea autorităţii maxime existente atunci în România. Or, care era aceasta la începutul anilor '80? Titu Maiorescu, fireşte. Aşa că Gherea se lansează într-o spectaculoasă polemică faţă de pontiful Junimii, dîndu-şi seama că doar o asemenea operaţiune îl va plasa automat în topul interesului public, infinit mai eficace decît decenii de critică obscură şi cuminte. Faptul că Maiorescu nu i-a dat la început nici o atenţie nu l-a descurajat. Iar pentru opoziţia profundă la spiritul maiorescian, ideile socialiste aduse de Gherea în bagaj se potriveau ca o mănuşă.

Instinctiv şi tot pe urmele lui Hasdeu, noul aspirant la glorie intelectuală realizează rapid faptul că România se afla într-o evidentă întîrziere faţă de Apusul Europei în ceea ce priveşte lecturile teoretice, ca şi perceperea disciplinelor aflate atunci în plină reformare (economia politică, istoria, sociologia, psihologia); reţeta hasdeiană va acţiona din nou, exact cum acţionase în urmă cu două decenii. Criticul Gherea îşi uimeşte publicul cu cantitatea covîrşitoare de nume străine citate, cu aluzii la opere critice, filozofice şi istorice, de care românii nici nu auziseră şi care ofereau imediat imaginea unui intelectual exotic, tobă de carte, sosit în chip misterios din străinătate pentru a aduce România la ora europeană. Afirmaţiile sale tranşante şi peremptorii în materie de estetică şi de politică apăreau de la început învelite în armătură erudită, cu copioase citate din autori care, sugera subtil criticul, ajuseseră de multă vreme celebri în Occident, dar care la noi, din păcate, erau încă nişte necunoscuţi. întîrzierea ţării noastre faţă de lumea occidentală a fost de la început o constantă a gîndirii lui Gherea - mai ales în materie de politică, sociologie ori economie; toate construcţiile sale ample, redactate mai tîrziu în legătură cu specificul României, vor pleca, direct sau indirect, de la această constatare făcută de critic atunci cînd punea pentru prima oară piciorul pe pămîntul românesc.

După ce a încurajat, apoi a patronat discret revista "Contemporanul", de inspiraţie socialistă declarată, după ce a reuşit să se stabilească definitiv în România, fără teama de a mai fi răpit de ruşi, aşa cum i se întîmplase în timpul Războiului de Independenţă, Gherea îşi începe brusc activitatea de critic în anul 1885, cu articole despre autori români şi ruşi, dar şi cu intervenţii teoretice, vizînd detronarea lui Titu Maiorescu de pe soclul unde acesta fusese ridicat. Principalele studii îi apar în cadenţă rapidă pe parcurs de aproximativ un deceniu, între 1885 şi 1896; după această dată, critica literară va fi cultivată de Gherea doar cu intermitenţe, locul ei fiind luat de politică şi de sociologie.

Ne frapează faptul că el s-a înfăţişat de la început drept depozitar al unor certitudini absolute. Nici o îndoială nu-l străbate. Ştie cum va evolua societatea la nivel planetar şi care e viitorul omenirii, ştie în ce constă literatura şi specificul ei, care e metoda cea mai avansată în critică; ştie ce are de făcut literatura română pentru a ieşi din mediocritatea unde se afla deocamdată cantonată. Ca şi Hasdeu, el ştie tot. Şi ţine neapărat să-şi comunice publicului certitudinile. Debutul lui Gherea, la vîrsta de 30 de ani, se înfăţişează ca spectaculos şi retoric.

În privinţa evoluţiei imediate a societăţii, autorul şi-a însuşit total dogma marxistă. "Una din aceste concepţii, cea mai adîncă şi cea mai vastă, e concepţia materialistă. Acum patruzeci de ani, concepţia aceasta a fost formulată de Karl Marx, genialul fondator al socialismului ştiinţific, împreună cu Fr. Engels, colaboratorul său. După concepţia materialistă, factorul hotărîtor în mersul istoric al omenirei n-a fost nici intelectul, nici pornirile şi pasiunile omeneşti, ci bazele materiale ale societăţei, modul de producere şi de împărţire a produselor trebuincioase traiului. Un sociolog poate găsi explicaţia vieţei sociale în economia socială, care e fiziologia societăţei. într-un cuvînt, mersul economic, procesul economic hotărăşte întregul proces istoric al omenirei" (Concepţia materialistă a istoriei, 1892). Concluzia se impune de la sine: "Iată pentru ce societatea socialistă este nu o dorinţă deşartă, nu un vis, ci o necesitate neînlăturabilă, provocată de procesul economic al societăţei înseşi" (Ibidem). Cît despre literatură - ea urmează să fie nu doar "oglinda fidelă" a societăţii, ea trebuie mai ales să militeze pentru "idealurile înalte", recte pentru socialism. Cea mai reprezentativă literatură a prezentului i se pare lui Gherea a fi literatura "naturalistă", numire vagă şi oarecum improprie, sub care el înglobează toată literatura pe teme sociale. Obligat, totuşi, să constate că, pe lîngă naturalism, există în literatura contemporană şi alte tendinţe, mai ales în poezie, criticul decide instantaneu că "decadentismul modern nu e altceva decît degenerarea liricei moderne înseşi, bătrîneţea, decăderea liricei" (Eminescu şi curentul eminescian, 1896). Pe eşafodaj teoretic marxist construieşte Gherea şi imaginea "noii critici": spre deosebire de critica maioresciană, decretată a fi "metafizică", noua critică ar fi o critică "ştiinţifică", adică bazată pe ştiinţele exacte şi, evident, pe ideologia lui Marx, ca îndrumar teoretic general.

Primii cititori ai lui Gherea trebuie să fi fost încîntaţi de noutatea unei asemenea abordări a literaturii, de siguranţa afirmaţiilor, de cultura decis protestatară pe care o degajau textele criticului; interesul general pentru doctrinele politice radicale se dubla în cazul de faţă cu o curiozitate intelectuală legitimă la un public abia ieşit din aburii romantismului întîrziat. Contrazicerea deschisă a autorităţii maioresciene nu putea să nu stîrnească simpatie, mai ales în rîndul tinerilor. Astăzi însă, o sută de ani mai tîrziu, vocea lui Gherea sună cu totul altfel: e o premoniţie, deocamdată vagă, a terorii marxiste ce urma să vină, a mentalităţii intolerante care a ajuns, pe parcursul secolului XX, la cunoscutele performanţe.

Dincolo de funesta descendenţă politică pe care criticul român nu avea cum s-o prevadă, ar fi interesant de examinat în ce măsură propunerile teoretice ale lui Gherea ofereau o alternativă credibilă la maiorescianism. Autorităţile evocate de el în materie de critică erau în general de primă mărime (Sainte-Beuve, Taine, Brandes, Faguet, Lemaître - într-o constelaţie eclectică, fără unitate de substanţă), iar metoda gheristă nu avea prea mult a face cu vreunul dintre aceşti autori; critica lui Gherea e înainte de toate "socială", apreciind opera literară prin prisma circumstanţelor "de clasă" în care a fost creată; metoda lui încearcă să fie "ştiinţifică", adică să pună la contribuţie metodologia oferită de ştiinţele exacte, afirmate în perioada avîntului pozitivist.

Utilizînd în mod repetat cuvîntul "ştiinţific" în legătură cu propria sa critică, Gherea voia tot timpul să-şi convingă cititorul că spusele sale despre literatură au un caracter obiectiv, nu fantezist. "... spiritul omenesc, ajuns la maturitate în ştiinţă, nu mai poate să se mulţumească nici în artă cu idealismurile, simbolismurile şi fantaziile romantice; alături cu enorma dezvoltare a ştiinţelor exacte, formula naturalistă în artă se impunea. Omenirea civilizată, care a biruit forţele oarbe ale naturii şi a pus în serviciul omului aburi şi electricitate, necesar trebuia să ajungă la o literatură care tinde să pătrunză viaţa socială a oamenilor" (O problemă literară, 1895). Ce-i drept, caracterul ştiinţific al unei astfel de estetici nu fusese deocamdată nicăieri probat, deşi criticul speră cu ardoare că momentul nu e departe. "Estetica ştiinţifică modernă, ca ştiinţă, e încă în formaţiune. Ca atare, ea îşi ia metoda şi-şi formează materialul din ştiinţele mai formate. în acest sens, o descoperire a lui Helmohltz în acustică ori în optică e mai importantă pentru estetica ştiinţifică decît toate speculaţiunele esteticei metafizice moderne luate împreună" (Asupra esteticei metafizice şi ştiinţifice, 1890).

Iată un nucleu teoretic pe cît de simplu, pe atît de vag: Gherea nu a demonstrat niciodată - şi nici n-avea cum s-o facă - în ce mod trebuia estetica să se îmbine cu ştiinţele exacte şi nici cum ar fi putut ajuta acustica lui Helmholtz la interpretarea literaturii. Dar Gherea venea cu o pletoră de nume proprii care nu mai apăruse pînă atunci sub pana unui critic român. în polemica lui cu Titu Maiorescu, dincolo de ironizarea esteticii clasice (soră bună cu alchimia şi astrologia, spune Gherea), dincolo de disecarea inutilă a unor sintagme ce i se par criticului contradictorii (precum "emoţiune impersonală", la care Maiorescu ţinea în mod deosebit), arsenalul se compunea mai ales din nume proprii, cît mai sonore şi mai exotice. Critica maioresciană nu mai era demult la modă în Europa, argumenta Gherea, pentru că între timp critica europeană, în special cea franceză, devenise "eminamente ştiinţifică" (Asupra criticei, 1887). Inactualitatea lui Maiorescu ar fi fost dovedită mai ales de lacunele sale de informaţie; ca să-l contrazică pe el, Gherea, în materie estetică, Maiorescu ar fi trebuit să-i citească mai întîi pe Fechner, Bain, James Sully, Hirth, Grant Allen, Veron, Forbes; asta ca să nu mai vorbim de Bayesen, Felix Taylor, Johannes Scherr, Roden Novel, Frank T. Mazials etc. etc. (Asupra esteticei metafizice şi ştiinţifice, 1890). Putem fi siguri că nimeni nu auzise pînă atunci în România de ei - şi nici de atunci încolo! Din pletora de nume aduse în discuţie lipseau însă tocmai cele ale lui Bielinski şi Cernîşevski, adică numele inspiratorilor reali ai doctrinei gheriste, adevăraţii maeştri de gîndire ai autorului nostru. Prea inteligent ca să nu-şi dea seama de idiosincraziile publicului românesc, Gherea s-a ferit să apară în compania spirituală a autorilor ce compuneau critica extremistă de stînga din Rusia; prin atitudinea lor intelectuală isteric-intolerantă, ei ar fi speriat pînă şi pe cei mai sinceri simpatizanţi socialişti. Categoric, în disputa cu Maiorescu, evocarea numelor lui Bielinski sau Cernîşevski era cu totul nerecomandabilă.

Dacă ar trebui totuşi să alegem, din nesfîrşitele liste variate şi pitoreşti ale lui Gherea, pe criticii care realmente l-au influenţat, ne-am opri la cîţiva mai degrabă mediocri, precum Guyau ori Hennequin, adepţii explicaţiei sociologice a literaturii; alte nume care apar cu oarecare frecvenţă, precum cele ale lui Taine ori Brandes, mărturiseau doar admiraţia pe care Gherea le-o purta pentru frumuseţea literară a paginilor lor.

Dincolo de teoria sa critică, foarte coerentă, dar imposibil de aplicat, Gherea a executat şi critică propriu-zisă, ocupîndu-se de cîţiva dintre principalii scriitori români ai epocii. Aici, rezultatele nu sunt nici pe departe strălucite. Acolo unde s-a lăsat condus doar de propriul său gust literar, format prin frecventarea marilor opere ale literaturii universale, Gherea a avut unele intuiţii interesante, lansînd formule ce au făcut epocă. Din păcate, prizonier al unei doctrine înguste, criticul a încercat să o aplice ad litteram, iar efectele au fost uneori lamentabile. Dacă teoria sa estetică ar fi putut reprezenta, în absolut, o contrapondere a celei maioresciene, în privinţa intuiţiei literare nu există comparaţie posibilă cu mentorul Junimii.

Criticul a întîmpinat cele mai mari dificultăţi în analiza poeziei; nefiind vorbitor nativ de română, el nu a putut sesiza mesajul poetic în toată complexitatea lui; Gherea citeşte poezia ca pe proză, iar observaţiile sale se reduc aproape exclusiv la conţinutul tematic. Aşa se face că Eminescu a reprezentat victima desemnată a studiilor gheriste. încă de la primul articol amplu (Eminescu, 1887), sunt lansate la adresa poetului reproşuri ce vor fi repetate ulterior de toţi impostorii care s-au ocupat de Eminescu în secolul XX. De la Gherea provine ideea că Eminescu ar fi avut un "fond iniţial" optimist, alterat însă din cauza contactului cu Junimea; că marele defect al poetului rămîne acela de a fi cîntat "femeia-amantă", şi nu "femeia-cetăţean", aşa cum s-ar fi cuvenit; că cea mai gravă scădere a operei eminesciene o reprezintă exaltarea trecutului medieval "întunecat"; că influenţa lui Eminescu asupra poeziei româneşti s-a dovedit nefastă, din moment ce a condus la apariţia "curentului eminescian", prin excelenţă pesimist etc.

În studii ulterioare celui din 1887, Eminescu apare pus pe acelaşi plan cu O. Carp, Ronetti-Roman, Al. Vlahuţă ori N. Nicoleanu, într-o devălmăşie pesimistă nivelatoare a oricăror valori. Eminescianismul nu denumeşte o orientare literară, ci un reflex pur social: "E clar acum de ce Eminescu a avut, are şi va avea încă multă vreme o mare influenţă asupra vieţii literare. El a exprimat gîndirile, durerile, dorinţele, pasiunile, nemulţumirile ce s-au produs într-o anumită epocă istorică. Din punctul acesta de vedere, creaţiunea lui Eminescu îşi are rădăcinile în viaţă, ea reprezintă această viaţă" (Asupra mişcării literare şi ştiinţifice, 1893).

Lectura poeziei ca mesaj exclusiv ideatic îi oferă lui Gherea o scară de valori complet răsturnată. Alecsandri, lăudat pentru activitatea lui politică de tinereţe, se vede asupra cenzurat din raţiuni tematice: "Acum în urmă s-a făcut mare larmă în jurul a două drame ale bardului de la Mirceşti: Horaţiu (sic!) şi Ovidiu; aici întrebăm numai: oare n-a putut poetul nostru să găsească teme din viaţa contimporană, de ce a alergat tocmai la romanii cei vechi? Ce interes mare de viaţă pot avea pentru noi Horaţiu ori Ovidiu?" (Ştefan Hudici, 1885).

Cînd ideile poetului analizat par a coincide cu cele ale criticului, acesta din urmă se entuziasmează - şi astfel modestul Vlahuţă se bucură de elogii la care Eminescu n-ar fi putut să aspire. în studiul intitulat Dl. Vlahuţă (1890), meritul poetului pare a fi acela de a scrie "poezii cari ating, exprimă idei înalte, de interes general şi de interes filozofic"; după ce reproduce o bună parte a poeziei intitulate Cugetări, criticul comentează: "Poate cam prea lungă, dar admirabilă poezie. Cît de măreaţă, de înfiorătoare e moartea din strofa din urmă!". Apoi, transcriind o strofă ce se încheie cu antologicul vers Nu de moarte mă cutremur, ci de vecinicia ei, Gherea se lansează: "în aceste admirabile şi energice versuri, poetul a exprimat cea mai mare, cea mai puternică groază a timpului nostru împotriva morţei. Hamlet găseşte alt argument hotărîtor. Viaţa după moarte, iată ce înspăimînta pe oamenii din vremea lui Shakespeare; astăzi însă, cînd nu mai credeam în acea viaţă de apoi, ceea ce ne doboară mintea e acel niciodată de care vorbeşte poetul nostru". Şi Gherea continuă să reproducă din Vlahuţă alte multe "magnifice versuri, tremurînd de emoţie, de viaţă", să remarce mai departe "două versuri energice, pline de mîndrie, aproape geniale", trăgînd concluzia că poezia lui Vlahuţă este "unul din capodoperile poeziei române".

Faptul că ierahia valorilor din literatura română contemporană a rămas multă vreme pentru Gherea o necunoscută o dovedesc şi aprecierile stupefiante făcute de el asupra culturii noastre în general. La 1893, după ce Eminescu, Alecsandri şi Odobescu îşi încheiaseră cariera, iar Slavici, Macedonski, Coşbuc şi Caragiale se aflau pe culme, Gherea afirma că "dacă despre sărăcia mişcării noastre ştiinţifice mai poate fi îndoială, în privinţa secetei literare suntem cu toţii de acord. Scriitori de valoare avem puţini, şi acei puţini scriu aşa de rar, iar aceste scrieri rare sunt primite de public cu atîta indiferenţă" (Asupra mişcării literare şi ştiinţifice). Un an mai tîrziu, el adăuga: "Noi pînă acum n-am avut nici un geniu. Am avut talente, dar atîta tot" (Arta pentru artă şi arta cu tendinţă). Chiar şi la 1901 opinia nu i se schimbase vizibil, iar literatura română era privită din aceeaşi perspectivă nihilistă: "... acum cîţiva ani, prevedeam criza literară de azi", jubila Gherea. "N-am avut încă o mişcare literară, nici o literatură propriu-zisă. Am avut cîteva talente remarcabile, dar atîta tot. Nu numai că n-am avut o perfecţie literară, dar, repet, n-am avut încă nici o literatură în înţelesul adevărat al cuvîntului" (Criza literară).

E greu de presupus că un om de gust precum Gherea credea cu adevărat asemenea enormităţi; se simţea însă obligat să le afirme, în virtutea crezului său ideologic. Dezamăgit de faptul că "literatura socialistă" promovată la "Contemporanul" întîrzia să producă un scriitor cît de cît semnificativ, Gherea contempla cu acreală spectacolul literar românesc. Cîtă vreme a încercat să aplice unei literaturi vii şi imprevizibile, cum era literatura noastră la sfîrşitul secolului, schema criticii sociologice, el a eşuat în aproape toate cazurile concrete analizate.

După deceniul său glorios-productiv, adică după pragul anilor 1895-1896, Gherea suferă o metamorfoză semnificativă ce-i alterează treptat certitudinile. Integrat complet spaţiului cultural românesc, nu doar administrativ, ci şi spiritual, criticul îşi modifică substanţial perspectiva. Relevarea stridenţelor ideologice marxiste pare a fi primul semn al noii faze: deja în Materialismul economic şi literatura (1895) polemica îi avea în vedere pe marxiştii înţepeniţi în dogme, pe cei care explicau simplist, pur economic, faptul literar, transformînd marxismul în "formulă moartă"; stufosul şi inegalul studiu din anul următor intitulat D. Panu asupra criticei şi literaturii evidenţiază neaşteptate similitudini între viziunea gheristă şi cea a Junimii, cuprinzînd şi primul elogiu - chiar dacă rostit cu jumătate de gură - la adresa acţiunii culturale a lui Titu Maiorescu. Anul 1897 aduce singurul studiu interesant publicat de Gherea şi consacrat unui poet român - e vorba de Poetul ţărănimii (Coşbuc); criticul se arăta integrat vizibil culturii româneşti, pe care o examinează din interior şi fără ideologizări deplasate. Intuiţiile sale privitoare la Coşbuc au schiţat o primă viziune estetică asupra poetului, iar exegezele ulterioare au fost obligate să ţină seama de ea. La 1901, trecînd peste aproximările din tinereţe şi amendînd multe afirmaţii anterioare, Gherea declara că cei mai de seamă scriitori români rămîn Alecsandri, Bălcescu, Odobescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Delavrancea. în fine, lucrurile începeau să se limpezească!

Dar ce s-a întîmplat după 1900? Paralela cu Hasdeu se impune din nou. Tot aşa cum, după ce cultivase cu succes, pînă la vîrsta de treizeci şi ceva de ani, poezia, nuvela şi teatrul, Hasdeu a abandonat brusc şi definitiv literatura, la fel şi Gherea, aflat în posesia unei celebrităţi neaşteptate datorate polemicii cu Maiorescu, abandonează brusc şi aparent inexplicabil critica. Ceea ce va publica ulterior în materie rămîne puţin şi nesemnificativ.

Raţiunea principală a renunţării o reprezintă, probabil, faptul că teoria literară marxistă, expusă de Gherea cu atîta convingere în primele sale studii, a început să nu-l mai satisfacă pe autorul însuşi. Explicarea literaturii prin condiţiile sociale, imperativul literaturii militante, ideea că literatura trebuie să fie "oglinda vieţii" - iată tot atîtea adevăruri ce-şi dovedeau treptat inconsistenţa; ideologia socialistă de import cedează treptat locul unei viziuni tot mai autohtone asupra literaturii. încă din ultimii ani ai secolului al XIX-lea, Gherea începuse să-şi concentreze energia pentru atenuarea, revizuirea şi amendarea aserţiunilor apodictice din primele sale articole. Se vede că marxistul ajunsese "revizionist"!

Acestei treptate reconversiuni i se adăuga un fapt imposibil de ocultat: literatura de inspiraţie socialistă, pe a cărei apariţie în România mizase Gherea, lipsise de la întîlnire; revista "Contemporanul", de apariţie relativ îndelungată, ca şi publicaţiile din orbita ei, nu reuşiseră să producă decît o literatură submediocră, de a cărei calitate criticul era perfect conştient. După 1900, chiar şi firavele încercări socialist-umanitare dispar cu totul; scena va fi ocupată, pentru mulţi ani, de moderniştii în plină afirmare şi de naţionaliştii tot mai zgomotoşi din jurul "Sămănătorului". Speranţele lui Gherea în apariţia unei literaturi româneşti cu caracter social se pulverizează complet. Aşa stînd lucrurile, Gherea părăseşte critica literară.

Integrarea deplină a criticului în cultura lui adoptivă poate fi măsurată prin trecerea de la preocupările literare la cele sociologice. Pasionat din ce în ce mai mult de situaţia economică a României, încercînd să descifreze liniile unei evoluţii ulterioare, Gherea scrie tratatul Neoiobăgia, sinteză asupra modelului economic şi social propriu ţării noastre. Plecînd în continuare de la o viziune marxistă, el corijează sensibil teoria atunci cînd o aplică la realitatea României. Aura de străin exotic, purtată la sosirea în ţară, i se şterge lui Gherea, salutar şi definitiv, pe măsura avansării în noul secol: înrudit acum cu Caragiale, legat strîns de familia acestuia, ca şi de familiile altor intelectuali proeminenţi din ţară, el începe să vadă România din perspectivă mai degrabă caragialiană decît socialist-cosmopolită. Ceea ce gîndeşte acum Gherea despre socialism nu mai are mult a face cu proiectele lui socialiste din tinereţe. De altfel, în lupta de clasă, criticul n-a admis niciodată violenţa, văzînd în socialism doar un fel de instaurare pe pămînt a umanismului de origine renascentistă. A respins de aceea categoric revoluţia comunistă din Rusia, condusă de Lenin, iar formele concrete pe care "noua societate" le-a luat i-au repugnat hotărît lui Gherea. Integrarea lui în cultura română se înfăptuise deci cu adevărat.

Ceea ce rămîne din experienţa, în fond ratată, încercată de acest scriitor în domeniul criticii literare sunt cîteva inovaţii de stil care aveau să marcheze sfîrşitul secolului al XIX-lea. Gherea a introdus la noi snobismul "ultimului strigăt" în materie de teorie şi de interpretare literară; Maiorescu şi şcoala lui se bazau pe autorităţi intelectuale solide, clasate. Gherea introduce din abundenţă citatul din critica ŕ la page, mai ales din Franţa. Chiar dacă textele lui Sainte-Beuve, Taine sau Lemaître nu i-au folosit direct în compunerea articolelor, nu e mai puţin adevărat că publicul român a aflat de la Gherea de noile orientări ale criticii europene.

Să mai adăugăm că stilul autorului, aflat la antipozii celui maiorescian, n-a stîrnit nici el un entuziasm unanim: e dezlînat, prolix, plin de improprietăţi lexicale şi de reveniri, redactat într-o sintaxă neîngrijită; abordarea familiară a cititorului, dorinţa de a instala o falsă complicitate între autor şi lector, nu plac tuturor. Dar prin aceste inovaţii plebee, Gherea a modificat sensul actului critic: din oficiu solemn, judecătoresc, el devine exerciţiu pedagogic. Oralitatea lui debordantă a schimbat, discret, raportul dintre opera literară şi cititorul ei, apropiindu-i şi punîndu-i pe acelaşi plan.

Prin Gherea, cultura rusă a exercitat - după Hasdeu - prima influenţă semnificativă, deşi subterană, asupra literaturii române moderne. A fost vorba de o influenţă trecută prin filtru occidental, redusă la esenţă, dar nu mai puţin de o influenţă reală. După articolele de tinereţe consacrate scriitorilor ruşi, articole cu care şi-a făcut debutul, Gherea nu s-a mai ocupat niciodată explicit de această literatură, însă mentalitatea "narodnicistă" a ajuns în România odată cu el. Datorită lui, ceva din tumultul dezordonat-naiv al unei culturi aflate atunci în spectaculoasă afirmare europeană a trecut şi spre Apus Prutul, stîrnind la români curiozitate pentru lumea de forme noi, pentru ebuliţia nu doar culturală ce avea loc la Răsărit de ţara noastră.