Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Memorialistică:
De profundis de Nicolae Balotă


Întuneric. După noaptea petrecută în picioare într-un colţ al biroului de anchetă, mai demult un salon, cu focul celor douăsprezece becuri aprinse ale lustrei de cristal în ochi, dimineaţa să fii îmbrâncit într-o carceră întunecoasă din beci, ce uşurare! Mă izbisem, de îndată ce gardianul trântind uşa în urma mea trăsese zăvorul, de o scândură la înălţimea genunchiului. Orbecăind, pipăind când pereţii, când scândura, am dat repede ocol celulei. Nu depăşea prea mult nici în lungime, nici în lăţime, unul din acele bătrâne dulapuri biedermeier care mai mobilau pe atunci odăile bunicilor noştri. M-am aşezat sau mai degrabă m-am prăbuşit pe scândura întinsă din dreptul uşii până în peretele din fund. Pusă pe doi căpriori, închipuia un soi de pat. Am încercat să mă lungesc dar era cu neputinţă: chilia întreagă nu mă încăpea cât eram de lung şi-apoi mă dureau prea rău mijlocul, pulpele, tălpile încinse, mădularele toate, ca să mă pot întinde. M-am ghemuit pe blana de lemn gemând înfundat, cu buzele strânse. Îmi ardeau ochii din pricina luminii brutale de peste noapte. Bezna răcoroasă îmi alina arsura, mă învăluia, mă ascundea, mă cruţa parcă. Era mai bine aşa, culcat în sicriul acesta duhnind din pivniţă, în întuneric, să nu vezi nimic, să te laşi învăluit în nimic. În scurtă vreme, vidul din celula scufundată îmi devenea de-a dreptul familiar. Căci, deşi nevăzuţi, culcuşul nu mai lat nici mai lung decât o scândură de călcat, ca şi pereţii din jur îi puteai pipăi. Reci şi umezi erau totuşi acolo, aievea. Totul, în golul tenebros, era cu adevărat, nimicul acela nu mă amăgea, cum nu mă minţeau nici arsura ochilor, nici duhoarea ce-mi năpădea nările ori întunericul ocrotitor. Cât de mincinoase mi se păreau, în schimb, cât de neadevărate, de false, toate câte le văzusem, le trăisem mai înainte, în timpul nopţii! Revedeam iarăşi şi iarăşi, ca într-un coşmar ce nu se mai isprăvea, scena jucată acolo sus de actori ageamii interpretând ca un fel de pantomimă, printre decoruri heteroclite, unele mizere, altele de un vechi lux delabrat. De parcă nu era nimic adevărat în spectacolul la care asistasem, deşi îmi dădeam prea bine seama că nu fusesem doar un spectator, că participasem la el, că despre mine era vorba în piesa aceea mizerabilă, jucată de nişte actori improvizaţi pe o scenă luminată strident.

"Stai acolo!" - se răstise la mine cu o seară înainte anchetatorul, sau cel căruia îi atribuiam rolul Anchetatorului, cum i-ar fi poruncit unui câine, dar fără mânie, doar plictisit, arătând spre singurul ungher al încăperii în care nu se aflau teancuri de hârtii îngălbenite, de dosare hărtănite, găleţi cu bulgări de var nestins şi bătrâne covoare persane rulate. Abia începuse interogatoriul său de rutină, cu o voce de robot, de automat nici măcar atent la răspunsuri - Numele?, Adresa?, Vârsta?, Profesia? -, când fusese întrerupt de un apel la telefon. Tot maşinal, părăsise scena, ieşise după ce mă consemnase, ca pe un şcolar pedepsit - conform parcă unor indicaţii regizorale - într-un colţ. Adăugase: "Să nu te prind că te-ai aşezat!" De altfel, nici nu aveam unde să mă aşed, dacă nu pe jos, pe parchetul vechi, unguresc, cu frumoase intarzii colorate, mânjit însă cu var, noroi întărit şi urme de bocanci în praful gros de ciment. Se întorsese peste un timp, răsfoise alene într-un dosar, privise pe fereastra ce se întuneca, venise apoi altul care se apucase să scotocească într-un dulap doldora de acte şi bastoane de cauciuc, dar negăsind ceea ce căuta se răcorise înjurând pe un oarecare Dan, schimbaseră între ei câteva vorbe soto-voce, gesticulaseră ininteligibil fără să-mi arunce o privire, de parcă nici n-aş fi fost acolo, făcându-se că nu mă aud atunci când îi întrebasem cât timp mai trebuie să aştept, sau poate nici nu mă puteau auzi deoarece îşi interpretau rolurile iar spusele mele nu făceau parte din scenariu, sunase în câteva rânduri telefonul dar nici unul nu-l ridicase, se înserase de-a binelea când au plecat amândoi, după ce anchetatorul care mă luase în primire, tot fără să se uite la mine, a făcut un gest indicându-mă unui nou venit, probabil un ofiţer de serviciu, primul pe care-l vedeam în casa aceea purtând o uniformă militară. Totul se desfăşurase sub lumina, ca de proiector, a lustrei, relicvă rămasă parcă din decorurile unei piese jucate mai demult, reprezentând probabil un salon burghez din secolul al 19-lea.

Rămas singur, cu mine proţăpit în colţ, militarul, un comediant nu prea încercat, îşi juca rolul cu stângăcia şi lipsa de degajare a unui debutant. Părea un muncitor scos de curând din fabrică, dresat însă în pripă pentru rolul ofiţerului de poliţie secretă. Deprinsese în scurtă vreme o mimică secretoasă, adoptase atitudini, se grimase în agent al Siguranţei pe cale de a se preschimba în Securitate, dar nu-şi stăpânea rolul, nu intrase încă în pielea personajului interpretat. Sărea în picioare, lua poziţia de drepţi ori de câte ori suna telefonul, răspunsurile sale se reduceau la o singură replică, aceasta însă viguros şi în repetate rânduri răcnită: "da, să trăiţi!". Nu avea nimic de făcut decât să stea lângă telefon, însă rolul acesta de valet îl juca cu gravitatea unui protagonist sau, cel puţin, cu aerul pătruns de propria sa importanţă al unui confident al stăpânilor. Faptul că nu era sub ochii unui director de scenă nu-l făcea să se simtă în largul său. Abia într-un târziu - trebuie că era mult după miezul nopţii -, răzbit de foame, îndrăznise să ia câteva îmbucături din merindea adusă într-un pachet slinos şi pitită în sertarul biroului. De mine cred că îi era groază ca de un ciumat, un lepros sau o fiinţă lovită de un tabu. Îmi ocolea privirea, ba evita să-mi cuprindă cu ochii întreaga făptură, mă pândea pe furiş, tresărea la orice mişcare a mea, se vedea că se teme să nu fac cumva o nefăcută, să nu atrag asupra lui o năpastă. Mârâia surd, ameninţător, de câte ori mă mişcam, îmi schimbam greutatea de pe un picior pe altul, iar atunci când i-am spus că am nevoie să ies la toaletă, lipsindu-i replica, şi-a părăsit rolul mut izbucnind într-un tumult de imprecaţii ce se încălecau, ca pentru a alunga de la sine până şi gândul la o asemenea scandaloasă derogare de la scenariu. Îi fusesem indicat de un superior şi înţelesese că trebuie să mă păzească în acel loc şi acea poziţie până când îi va veni schimbul de dimineaţă. Şi m-ar fi ţinut acolo până în zori dacă nu intra, salvator, într-un târziu, un civil mai vârstnic, un personaj cu oarecare autoritate, de vreme ce auzindu-mi cererea mi-a făcut semn să-l urmez şi m-a introdus într-o baie cu o vană spartă, peste care atârnau vechi robinete de bronz coclit. În jurul scaunului de WC, şi el găurit, balta se întindea la fiecare folosire. Întors în sala de anchetă, îmi închipuiam că aş putea să schimb locul şi dădeam să mă aşed, când bătrânul îmi arătă cu o grimasă brusc scandalizată colţul meu, probabil prescris deţinuţilor în regia spectacolelor lor.

Am rămas din nou cu cel pe care-l socoteam un ofiţer de serviciu. Noaptea se scurgea greu; oboseala ne răzbise pe amândoi. Deşi era instalat comod la birou, sfrijit cum era, părea chiar mai frânt decât mine. Oricât de pătruns de importanţa personajului jucat de el, nu reuşea să-şi păstreze masca sentinelei vigilente; îl vedeam de la un timp clipind tot mai însomnorat, aţipind minute întregi, tresărind după ce-i cădea capul şi fixându-mă, îndată ce se trezea, cât mai fioros, speriat poate de ceea ce aş fi putut întreprinde în timpul moţăielii sale. Dar eu însumi, răzbit de oboseală, închideam ochii, adormeam în picioare. Ochii mei închişi îl nelinişteau de parcă aş fi putut evada în somn. Ciocănea furios cu tamponul de sugativă în masă şi repeta: "Aici nu se doarme!" Peste câteva clipe îi cădeau din nou ochii, iar eu profitam ca să-i închid pe ai mei. Dialogul acesta mut al ochilor paznicului şi păzitului a continuat până în zori când se auzi poarta de fier de la intrarea în curte deschizându-se, o maşină intrând şi frânând scrâşnit pe pietriş, apoi voci, paşi şi ofiţerul de serviciu cu masca vigilenţei pe obraz sărind în picioare şi aşteptând în poziţie de drepţi.

Eram, oare, arestat, mă întrebam nedumerit, frământându-mă, negăsindu-mi locul, ghemuit pe scândura din celulă întunecoasă? Îmi închipuiam încă, pe vremea aceea, cu aceeaşi inocenţă cu care mai credeam poate că nu poţi să iubeşti sau să fii iubit fără să declari sau să ţi se declare ritos "te iubesc", că nu poţi fi arestat cu adevărat dacă nu ţi se rosteşte răspicat în faţă formula consacrată: "În numele legii, eşti arestat!". Or, cuvintele acestea nu le auzisem nici din gura agentului în civil care apăruse, întovărăşit de un miliţian, să percheziţioneze la noi şi mă luase în maşină împreună cu cărţile confiscate, nici din aceea a sergentului din camera de gardă, care mă făcuse să mă dezbrac la piele şi îmi luase ceasul, stiloul, cureaua, şireturile şi altele, nici din aceea a anchetatorului care îmi pusese în pripă cele câteva întrebări şi-mi ordonase să stau la colţ în picioare. E bizară - încercam să mă liniştesc - o asemenea arestare nedeclarată. De altfel, nu spusese Mamei cel ce venise la noi acasă să caute cărţile că nu mă duce cu ei decât pentru a da o "declaraţie" în legătură cu acestea şi că mă voi întoarce încă în seara aceea? Nici n-o lăsase să-mi dea un pardesiu: "N-are nevoie, nu-i frig, la noapte-i acasă!" Ce e drept, nu-l crezusem nici-o clipă; mă prefăcusem că-l cred şi-i repetasem cuvintele faţă de ai mei, ca să-i liniştesc. Vorbele lui nu păreau nicidecum ameninţătoare. Ele nu ţi se adresau, nu se adresau nimănui, erau cu adevărat vorbe goale. Ca şi privirea lui. Când te uitai la el nu vedeai decât albul ochilor unui nevăzător, pupilele te evitau, se ascundeau. Ochi de mort, îmi spuneam, deşi nu văzusem niciodată asemenea ochi. Nu puteai să-i dai o vârstă într-atât era de ascuns în dosul ochilor aceia goi, a obrajilor livizi; totul era cenuşiu în omul acesta ce se exersase parcă să nu atragă prin nimic atenţia, să treacă dacă se poate invizibil printre oameni. Vocea lui era şi ea spartă. Bunica mea n-a înţeles ce voia, când deschizând uşa s-a pomenit cu el pe prag. Nici Mama, deşi văzându-l întovărăşit de un miliţian şi-a dat seama din întrebarea lui cu privire la "cărţile domnului doctor Balotă" că e un individ primejdios. Atunci am apărut eu. M-am întors cu el în odaia mea de unde ieşisem. Era plină de cărţi. I le-am arătat. Dar fără să se uite prea atent împrejur, individul mi-a spus pe un ton plictisit, cu vocea lui spartă: "Nu, nu mă interesează cărţile astea. Să mergem în grădină". Am înţeles. Ştia.

Pe la începutul verii lui �48, îmi căzuse în mână o listă, de fapt un tom destul de voluminos, tipărit, cuprinzând o înşiruire de autori şi cărţi interzise. Urmau să apară şi altele, dar acel prim index ce lovea cu interdicţia, în dezordine, cărţi de filosofie, de istorie, opere literare, scrierile unor politicieni, autori clasici şi moderni, ediţii vechi şi recente, amintea rugurile de cărţi din Germania hitleristă. Încă înainte de apariţia acestor interdicţii se zvonise că au început descinderi ale Siguranţei prin casele unor intelectuali, iar cărţile descoperite la percheziţii şi confiscate deveniseră probe în inculparea lor ca "duşmani ai poporului". În vara aceea, un călugăr franciscan m-a chemat la casa comunităţii de lângă biserica pe care o frecventam şi mi-a spus că se aşteaptă la persecuţii, arestări, poate chiar la desfiinţarea ordinului. Cărţile din biblioteca lor vor fi probabil risipite, arse şi de aceea fraţii ar dori ca măcar unele să fie salvate şi să-şi îndeplinească scopul, ajungând în mâinile unor cărturari şi oameni de treabă. M-a îndemnat să iau la mine oricâte volume aş dori, pentru că îmi ştia pasiunea, îmi cunoştea preocupările. De cărţile din biblioteca franciscanilor mă folosisem cu puţin timp în urmă scriind tocmai despre sfântul întemeietor al ordinului lor, despre iubitul meu Francisc de Assisi. Cu pofta mea hulpavă de cărţi, m-am bucurat de propunerea călugărului şi am luat o seamă de cărţi, printre care Dogmatica lui Tanquerey, Tratatul de Morală al lui Noldin şi marea Kirchengeschichte a lui Schmidt, toate în mai multe volume. Nici eu, nici bunii mei franciscani, suflete neînfricate, care aveau să sufere nu peste mult toate persecuţiile, asupririle, deposedările la care se aşteptau, nu puteam să prevedem că urma să trec şi eu în curând prin ceea ce considerau ei că le este oarecum rezervat prin vocaţie. Dar sunt şi alţi chemaţi decât cei ai casei, nu numai la ospeţele Domnului, ci şi la încercările Lui.

Era, aşadar, un moment acela (cum aveau să mai fie şi altele în următoarele decenii comuniste) când, sub ameninţarea legilor nelegiuite şi mai ales a unor ucazuri obscure, nici măcar pe faţă anunţate, oamenii înfricoşaţi şi-au ars cărţile vechi, documente parafate cu semnătura regilor, a miniştrilor regatului român, decoraţii şi însemne, drapele şi embleme ale României mici sau mari, tot ce ar fi putut fi folosit - şi de atâtea ori avea să fie folosit - pentru a-i învinovăţi de "deţinere şi răspândire de materiale subversive". N-aş fi fost niciodată în stare să ard o carte. Orice fel de carte. De aceea, atunci când câte un prieten, precum Rudy Schuler, obişnuit să scotocească în bibliotecile amicilor, văzând pe rafturile mele unele lucrări politice din cele de curând prohibite, insista să mă descotorosesc de ele, refuzasem să le distrug, considerând că cele câteva volume mai deochiate politic se pierdeau în masa mare a cărţilor. Întrucât mă mulţumeam să dau din umeri la repetatele lui avertismente, a alarmat-o odată pe Mama. Negoiţescu, şi el de faţă, a turnat ulei peste foc, spunând că în ceea ce-l priveşte nu şi-a distrus cărţile cele mai primejdioase, dar "ca o măsură de prevedere", le-a scos din bibliotecă unde erau prea vizibile şi le-a ascuns. Ştiam că avea unele publicaţii legionare din perioada adeziunii sale juvenile - pe cât de frenetică pe atât de trecătoare - la delirele defunctei mişcări, precum şi numeroase lucrări achiziţionate mai demult de tatăl său preocupat de doctrinele politice ale veacului. În faţa coaliţiei dintre familie şi amicii mei, am cedat.

Nu ştiu cine dintre noi a avut ideea de a dosi cărţile în casa din "grădina de sus". Aşa numeam livada în care, spre sfârşitul anilor �30, Tatăl meu începuse să amenajeze un fel de fermă, pe o pajişte întinsă de vreo cinci iugăre, construind acolo o casă mai mare pentru noi, alta mai mică pentru familia unui paznic şi o şură. Se vedea, bietul, la bătrâneţe gospodărind ca un gentleman farmer, bucurându-se de roadele acestei investiţii bucolice. Era mândru de clădirile din livada, ce nu avea să devină niciodată o fermă, şi îndeosebi de casa mare ce se vedea de departe, din şoseaua care urca şerpuind dealul Feleacului, îl încântau sutele de pomi pe rod plantaţi sub diriguirea lui în şiruri rostuite cu grijă, din mijlocul cărora răsărea acoperişul de ţiglă roşie şi stâlpii de lemn ai cerdacului ciopliţi de meşteri pricepuţi din Ilva-Mică. Nu-i împărtăşeam din păcate încântarea, iar plimbările noastre spre "grădina de sus" însemnaseră mai demult, pentru copilul citadin care eram, o corvoadă. Cu trecerea anilor, după terminarea războiului şi întoarcerea noastră din "refugiu", parcă îmi trecuse vechea aversiune şi aş fi ajuns chiar să îndrăgesc acea livadă, dacă ea nu ne-ar fi prilejuit mai multe necazuri decât bucurii.

Am scos, aşadar, din bibliotecă vreo douăzeci de volume dintre cele mai "interzise" şi le-am cărat în "grădina de sus". Mai bine zis le-a cărat "femeia cu măgăruş", cum o numeam pe o unguroaică bătrână dar robace care-şi câştiga pâinea făcând transporturi pentru "domnii" din ce în ce mai scăpătaţi, cu o teleguţă la care avea înhămat un măgar minuscul ca de jucărie. Odată cu cărţile mai pusesem într-o lădiţă caiete ale Jurnalului şi diverse alte scrieri ale mele, îndeosebi cele în care mă răfuiam cu părinţii marxism-leninismului şi cu ciracii lor mai noi. Mă vor fi văzut paznicii din grădină ducând toate acestea în pod? Cred mai degrabă că le-au descoperit cotrobăind prin casă în lipsa noastră. Nu-i interesau câtuşi de puţin cărţile ori hârţoagele, dar îi ducea mintea la rele şi-şi dădeau seama că toate acestea fuseseră dosite acolo din anumite pricini nu prea binecuvântate. Deşi suspiciunea şi delaţiunea începuseră să plutească prin aerul din ce în ce mai deleter al vremii, nu vor fi înţeles de la început că ar putea trage vreun folos din terfeloagele acelea. Scotoceau după alte lucruri mai de preţ pentru ei. Îi împingea nevoia, căci nevrednici cum erau nu scoteau mai nimic din gospodăria şi pământul dat lor în folosinţă de ai mei. În trândăveala lor, se mulţumeau cu salarul lor de paznici. Erau trei fraţi, tineri tustrei, dintre care doi aveau neveste, al treilea, mezinul, un băieţandru debil mintal. Vecinii noştri se plânseseră de furtişagurile la care se dădeau "paznicii" noştri pe fermele lor. Reproşurile Tatălui meu făcute lor, nu mă îndoiesc, cu obişnuita sa blândeţe, nu i-au făcut să-şi schimbe deprinderile. I-au făgăduit, bineînţeles, spăsiţi, că se vor face oameni de treabă şi, într-adevăr, nu s-a mai auzit de vreo lovitură dată prin casele şi livezile din jur, de pe Hajongard. Dar, ferindu-se de a mai călca fermele mai bine păzite din vecini, au început să fure mai comod chiar în ograda păzită, se presupunea, de ei. În lunile acelea de vară, prins între rigorile elaborării tezei de doctorat şi ardorile amorului, am avut rareori chef şi răgaz să urc la "grădina de sus". Singur Tata, mai ataşat decât oricare dintre noi de locul acela, îşi făcea drum ori de câte ori avea timp la livada lui dragă. Şi totuşi nu el, prea distrat să ia seama la obiectele de prin odăi, mai atent la stropitul pomilor, la curăţirea crengilor, la culesul căpşunilor, la atâtea câte erau de făcut în îngrijirea celor peste cinci sute de pomi, nu el, ci Mama a băgat de seamă că lipseau unele şi altele din vechile şi frumoasele mobile rustice ardeleneşti, din scoarţele olteneşti, marile covoare basarabene sau anticele chilimuri turceşti întinse pe duşumele, pe pereţi. Luaţi din scurt, fraţii încurcaţi au pus repede vina pe cel mic, deşi acesta, sărac cu duhul, era un nevinovat, incapabil să priceapă preţul lucrurilor, să tragă vreun folos din orice ar fi şterpelit. Tatăl meu ar fi putut să depună o plângere la poliţie şi să caute cu ajutorul ei să recupereze cele furate şi înstrăinate. Dar cred că nici nu i-a trecut prin gând una ca asta. Neîncrederea în autorităţi şi îndeosebi în Poliţia devenită Miliţie comunistă se strecurase de curând dar destul de adânc în noi. Preferai să rămâi cu paguba decât să-i aduci pe răufăcătorii mai temuţi decât tâlharii în casă. Aşadar, am hotărât cu toţii concedierea ispravnicilor ce nu fuseseră de ispravă, iar Tata, blajin ca întotdeauna, în loc să-i dea afară pe dată le-a acordat un răgaz de două luni, până la 1 octombrie, să-şi caute o altă locuinţă şi o altă slujbă.

Pe la începutul toamnei, mergând odată în podul casei unde dosisem cărţile şi caietele, pentru a lua unul dintre manuscrisele mele polemice, Dialogul cu un tânăr comunist, pe care voiam să-l continui, am găsit cărţile şi hârtiile răvăşite. Cineva umblase la cele două lădiţe şi le răscolise, dar nu lipsea nimic. Eram convins că făptaşii erau tot cei ce scotociseră şi jos prin camere. Ascunzişul nu mai era câtuşi de puţin sigur. "Femeia cu măgăruş" a făcut şi de astă dată transportul înapoi în casa noastră din oraş. Caietele cu însemnări zilnice, manuscrisele mele şi-au reluat locul în sertarele biroului meu. Nu voiam să mă mai despart de ele. Soarta mea va fi şi a lor, aşa socoteam, neglijând destul de uşuratic experienţa care-i făcea pe cei vechi să atribuie scrierilor un destin propriu al lor.

În schimb, cedam şi de astă dată îndemnurilor la prudenţă ale familiei. Cărţile trebuiau ascunse, aşa se hotărâse, căutându-se un ascunziş potrivit. În niciun caz nu în casă, ci undeva afară, poate în curte sau în grădina de lângă casă, cu alei printre pomi, cu straturi de flori şi un gazon cam sălbăticit, mult mai puţin îngrijit decât fusese în vremurile bune dinainte de război. Mai dăinuia în grădină, tot din acele timpuri, un fel de chioşc, părăginit şi el, o filegorie - cum îi spuneam, folosind un cuvânt pe care nu-l mai întâlnesc nicăieri. Iar lângă acea filegorie, ce se scorojea, era un vechi stup din care albinele, surprinse de o iarnă geroasă şi, mai mult poate, de iarna învrăjbirii noastre, a războiului, apoi a glaciaţiunii staliniene ce coborâse peste noi, pieriseră fără urmă. În acel stup de lemn uscat am depus într-o seară, ca într-un sicriaş, cărţile pe care nu mă înduram să le dau flăcărilor.

Şi măcar dacă ar fi fost cărţi dragi, la care ţineam, cărora să le fi fost îndatorat pentru că m-ar fi nutrit, precum atâtea tomuri preţioase din biblioteca mea. Erau, dimpotrivă, cărţi blestemate cu care mă războisem în anii adolescenţei mele, volume pe marginile cărora îmi înscrisesem execrarea, îndârjirea juvenilă împotriva celor ce otrăviseră atmosfera Europei înainte de a-şi ruina ţara şi continentul, textele otrăvitoare ale unor Hitler, Rosenberg, Goebbels, Krieck şi alţi. Pe lângă scrierile acoliţilor francezi ai nazismului, mai înmormântasem în stupul părăsit opul Pentru legionari, scrierea febricitantului apologet al terorii, Corneliu Zelea Codreanu. Asupra acestor cărţi se aplecase cercetător, după ce ridicase capacul de lemn învelit în hârtie gudronată, pe acestea le scosese, în după-amiaza aceea aurie de octombrie, agentul cu ochi de mort.

"Buuun...", constatase el satisfăcut, de parcă ar fi tras afară din apă o plasă plină de peşti, apoi ordonase sergentului să ia cărţile şi să le ducă la maşină. Am mai urcat cu el în casă, să-mi iau o haină. Mama şi Bunica ne urmăriseră din marchiza de sus, le simţeam privindu-ne îngrozite cum ne îndreptăm spre filegorie, cum ridică individul capacul stupului, cum ia cărţile, cum urcăm din nou treptele. Le vedeam, pe Mama chinuindu-se să explice ceva, să spună că eu nu ştiam de acele cărţi, că ele erau de nu se ştie când acolo, pe bătrâna mea Matata tremurând toată, ea atât de bravă, de calmă, în împrejurările cele mai grele, biete femei care înfruntaseră atâtea, deodată pierite, năucite, livide, cu sângele tot scurs din ele, neştiind ce să mai facă, să mă scape, repezindu-se să-mi aduc un pulover, un palton, ceva de mâncare, implorând agentul impasibil, surd, orb. Şi tremurând. Tremurul acela al vocilor, al mâinilor, al întregii lor făpturi, mă urmărea acolo, ghemuit în bezna celulei (şi continuă să mă urmărească peste ani). Surorile mele apăruseră în ultima clipă, ne încrucişasem când mă îndreptam întovărăşit de agent spre ieşirea din curte; ne priveau nedumerite, le aruncasem câteva cuvinte liniştitoare, dar tocmai asta le îngheţase de spaimă.

Din fericire, Tatăl meu lipsise de acasă; profitând de câteva ore libere în după-amiaza plăcută de toamnă, făcuse o plimbare la "grădina de sus", de unde neisprăviţii de paznici îşi luau tocmai în grabă tălpăşiţa, spre satisfacţia lui. Bietul nu ştia că o luau la goană, după ce întârziaseră vreo trei săptămâni peste termen, ştiind ce făcuseră împotriva lui şi înspăimântaţi parcă de propria lor mârşăvie. Mă bucura gândul absenţei sale, singurul liniştitor dintre cele ruminate în tenebrele acelor prime ore. Ştiam prea bine cum ar fi reacţionat la apariţia celor doi indivizi. Îmi închipuiam ieşirea sa nestăpânită, furia subită a omului ieşit din firea sa atât de paşnică. S-ar fi opus din răsputeri percheziţiei, ar fi strigat la ei ca la nişte oameni de nimic, nişte slugoi netrebnici ai partidului comunist, aşa cum a făcut-o nu o dată în ultimii doi ani, ori de câte ori îşi făceau apariţia în curte indivizi "cu o servietă sub braţ", care pe Mama o înspăimântau iar pe Tata îl înfuriau. Atât doar că acei inşi trimişi cu diverse misiuni de la "Sfat" sau mai ştiu eu ce alte oficii erau mai uşor de alungat decât ofiţerul acesta "în civil", întovărăşit de un miliţian. Înfruntându-l pe omul Siguranţei, nu se ştie la ce extremităţi s-ar fi ajuns, dar ele i-ar fi pricinuit bunului meu părinte teribile necazuri. Orice s-ar fi întâmplat, eram convins că în cele din urmă, văzând că n-are încotro, ar fi susţinut sus şi tare că acele cărţi îi aparţineau numai lui şi nicidecum mie. Ar fi arătat semnătura sa, "Dr. Gheorghe Balotă", de pe pagina de gardă a unor volume, cumpărate într-adevăr de el mai demult, pe vremea când eram încă prea mic pentru a le putea citi. Iar agentul ar fi fost încântat să-l înşface pe irascibilul care-l ocărâse şi vituperase împotriva "puterii populare", mai ales că fusese trimis să caute cărţile ascunse ale "bătrânului avocat" - cum sunase denunţul - nu pe ale fiului său. Înţelegeam ezitarea sa, când mă zărise, întrebarea sa cu privire la cărţile "domnului doctor Balotă" (se referea, bineînţeles la tatăl meu, doar eu eram pe vremea aceea încă departe de doctoratul meu) atunci când, ieşind în anticameră şi auzindu-l întrebând, l-am poftit să-mi vadă biblioteca. La drept vorbind, din anii studenţiei toate cărţile din casă, adunate de ai mei, apoi de mine, deveniseră oarecum ale mele, alcătuiau biblioteca mea. Era cum nu se poate mai firesc să-mi asum eu răspunderea pentru ele. De aceea îi mulţumeam Domnului că îl ţinuse pe Tatăl meu departe de casă în ora aceea a încercării.

Nici scrâşnetul zăvorului, nici uşa deschizându-se şi lumina năvălind în celulă nu m-ar fi trezit poate, atât de adânc, de sănătos mă scufundasem în somn, dacă nu m-ar fi zgâlţîit viguros braţul unui sergent: "Dormi, n-ai habar!" Şi o înjurătură, prima dintr-un lung şir ce aveau să mi se azvârle. Mă ridicasem buimac şi-l vedeam întinzându-mi o farfurie de tablă. Uşa se trântea, iar eu rămâneam în mână cu farfuria. În ea o zeamă ca o spălătură de vase ce mirosea a varză. Fără lingură, la început lipăind ca un căţel apoi sorbind la buza talgerului şi stropindu-mă cu ciorba căldicică, am dat-o pe gât. Foamea mă încerca abia acum, după acest "prânz", dacă nu cumva fusese o "cină". În somn, pierdusem şirul orelor. Mă simţeam însă refăcut, odihnit. Nu-mi mai doream să zac încovrigat pe scândură. Îmi venea chiar să mă destind, să fac câţiva paşi, dar unde? M-am ridicat în picioare şi încercam doi-trei paşi mărunţi de la uşă până în fundul carcerei, strecurându-mă pe lângă scândura întinsă. Trăgând cu urechea la zvonurile din pivniţa-celular - şoapte, vociferări depărtate, paşi, trântituri de uşi, murmure înfundate, câte un oftat, toate mă interesau, mă priveau parcă îndeaproape, toate aveau tâlcuri pe care aş fi vrut să le desluşesc -, am observat că în partea de sus a celulei, lângă uşă se auzea, pentru cine ştie ce motive acustice, mai limpede decât în alte unghere ale ei. Pe încetul se isprăvea împărţirea farfuriilor de ciorbă, apoi se auzea un rostogolit de hârdău, voci ce se apropiau, se depărtau, se stingeau.

Se făcuse de la un timp linişte şi aveam sentimentul că intrăm în noapte ca într-un tunel. Întunericul nu se îngroşa, rămânea acelaşi ca mai înainte, dar îmi părea că este acum al nopţii. Într-un târziu, după ce s-a auzit trântindu-se, în urma unei maşini ce ieşea din curte, poarta grea de fier, în tăcerea ce se lăsase în toată clădirea am început să aud ca o şoaptă nedesluşită de undeva, din apropierea carcerei mele. Lipindu-mi urechea de uşă, surprindeam tot mai desluşit cuvinte răzleţe, frânturi de frază: "sicut vulnerati", "sepulchris", "in tenebrosis et in umbra mortis"...Vocea recita un text latinesc, o rugăciune fără îndoială. Când am auzit, rostită ceva mai lămurit, formula: "Clamavi ad te Domine", nu mă mai puteam îndoi: era un psalm. Din când în când, ca sub un impuls lăuntric, vocea se înălţa patetică: "Traditus sum" sau "Pauper sum ego" şi iar: "Et ego ad te, Domine, clamavi!" E unul din preoţii noştri, îmi spuneam, şi vecinătatea aceasta mă bucura nespus de mult. Aş fi vrut să intru cumva în legătură cu el, dar nu îndrăzneam să-l întrerup din rugăciune, căci eram sigur că se roagă murmurând mai înăbuşit ori mai avântat versetele: "Domine Deus, salutis meae, in die clamavi et nocte coram te"... Când a ajuns a doua oară la: "Posuerunt me in lacu inferiori: in tenebrosis et in umbra mortis", am recunoscut deodată psalmul. Exultam de parcă aş fi reîntâlnit pe cineva foarte drag. Luminat ca de o revelaţie fericitoare înţelegeam aproape toate versetele De fapt, le ghiceam mai mult decât le auzeam. Nu luasem niciodată până atunci în mână Psaltirea latină, dar în tribulaţiile mele din acea toamnă reluasem adeseori Biblia lui Galaction. Cu puţine zile chiar înainte de arestare, citisem şi recitisem Psalmii şi Evangheliile. Şi totuşi nu acestea îmi dădeau acum cheia recunoaşterii psalmului şoptit, aş putea spune gemut cu atâta înfocare de vocea necunoscută. În zbuciumul ultimelor zile, orbecăind, căutând o lumină ce se ascundea, mai deschisesem de câteva ori şi Sfânta Scriptură tălmăcită de Luther. Pe alocuri, mai cu seamă în psalmii de suferinţă ori de penitenţă, verbul dur, greu, al germanului răsuna mai puternic, pătrundea mai profund într-o inimă tulburată. În cartea veche, mult ostenită, o Heilige Schrift a străbunilor mei Regius, pe filele de la începutul şi sfârşitul căreia Bunica mea şi sora ei, mătuşa Emilie, înscriseseră pomelnicul tuturor celor morţi şi vii din familie, mă oprisem îndelung asupra psalmului 88. Şi-acum, iată, pe întuneric, mi-era dat să recunosc, în latineasca Vulgatei, acel strigăt din adâncul disperării: "Du hast mich in die Grube hinunter gelegt, in die Finsternis und in die Tiefe". M-ai scufundat în adâncul gropii, în întunecimi şi-n abise. "Traditus sum" - gemea alături necunoscutul - "et non egrediebar", iar eu îmi aminteam: "Ich liege gefangen, und kann nicht auskommen". Zac în prinsoare şi nu pot să ies! Strigătul Psalmistului izbucnea în noapte din străfundul inimii mele. Cuvintele Psalmistului erau cuvintele mele. Nu le ascultam doar rostite pe întuneric de o voce necunoscută, nu le regăseam doar în amintirea Cărţii citite, ele ţâşneau chiar din sufletul meu. Iar când vocea încetă, izbucniră din mine, fără să vreau, fără să cuget, cuvintele psalmului 130 - singurul pe care-l ştiam în latineşte: "De profundis clamavi ad te, Domine...". Doream să mă fac recunoscut de preotul de-alături ca unul dintre ai săi? Să răspund tot printr-un psalm la cel pe care-l recitase? Să intru cumva în legătură cu el? Mai mult însă decât toate acestea, irumpea din mine febril, prin cuvintele Psalmistului: "Din adâncuri am strigat către tine, Doamne! Doamne auzi glasul meu!", speranţa, răspunsul meu la strigătul disperat al aceluiaşi Psalmist. Îmi mărturisisem neputinţa odată cu el şi acum îmi strigam speranţa. Da, eram neputincios, eram aşezat printre cei coborâţi în adâncul gropii, dar de aici din străfunduri îl chemam pe singurul care mă putea auzi, pe care-l aşteptam, în care îmi puneam încrederea şi nădejdea toată.

Aici mi se tulbură amintirile. Am ajuns, cred, recitând De profundis la versetul "Sustinuit anima mea in verbo ejus; speravit anima mea in Domino", rostisem poate cu prea mult foc acest "Doamne, nădăjduiesc în tine, sufletul meu nădăjduieşte în tine", când am auzit bubuind pumnul sau cizma miliţianului de pe sală în uşa celulei. "Gura! Ai înebunit? Vorbeşti de unul singur?!" Tremuram de încordare şi de sperietură. Se ridica zgomotos zăvorul. Dar nu uşa mea se deschidea, cum mă aşteptam, ci cea de alături. Mişcare, şoapte, foială şi iar vocea dură a paznicului răstindu-se către cineva: "Aici nu-s canonici, bagă-ţi minţile în cap! Nu-s popi, nici generali, nici contabili!" Bocănitul bocancilor militari şi paşii târşâiţi ai unui bătrân se depărtau. Se lăsa din nou liniştea.

În zadar am încercat să iau legătura cu cel ce se rugase folosind cuvintele psalmului. Şopteam, ridicam glasul, întrebam. Nimeni nu-mi răspundea. Îl luaseră tocmai pe el, în care bănuisem un preot catolic, din celula de-alături? Fusese, oare, un canonic unit arestat în ultimele zile? Nu aveam somn. Nici n-aş fi putut dormi, de altfel. Pe măsură ce înaintam în noapte, forfota pe culoarul pivniţei reîncepea, se înteţea; se deschideau uşi, erau scoşi sau introduşi deţinuţi prin celule. Se auzea tot mereu poarta de fier de la intrarea în curte trântindu-se în urma maşinilor care intrau sau ieşeau.

M-am ghemuit din nou pe scândură; dârdâiam de frig în vestonul meu subţire. Încercam să mă rog. Dar în locul rugăciunilor obişnuite de seară, îmi veneau tot mereu în gând cuvintele Psalmului, cu care niciodată până atunci nu mă rugasem: De profundis clamavi ad te Domine...Din străfundul abisului am strigat, Doamne, către tine...

Nu ştiam, neştiutorul de mine, că eram încă departe de acele ultime profunzimi, că abia căzusem într-o groapă nu prea adâncă şi că aveam să mă prăvălesc pe povârnişuri tot mai abrupte, să mă prăbuşesc prin râpe din ce în ce mai prăpăstioase, nici nu bănuiam măcar cât de lungă era calea pe care o aveam de străbătut printr-un labirint tot mai întunecos până să dau de lumină. n

(Fragment din Abisul luminat,
Partea întâi, Cap.1)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara