Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Tropice Surâzătoare:
De senectute (final) de Mihai Zamfir

Istoriile cu copii-minune încep ca întrupare a unor mici şi neaşteptate revelaţii, dar se termină de obicei prin deziluzii: imensele promisiuni şi virtualităţi din debuturile strălucite, la vîrsta adolescenţ ei, vor fi rareori confirmate de mari cariere, în cazul Lygiei Fagundes Telles, însă, debutul ca prozatoare la doar 15 ani a reprezentat un preludiu eficace la finalul apoteotic al celor 88 de ani.
Astăzi, Lygia nu mai este genul de autor care uimise lumea culturală braziliană înainte de ultimul război mondial. După toate încercările tinereţii, proza ei a început – de la un anumit moment înainte – să aibă sobrietatea şi concentrarea pe care mulţi comentatori au calificat- o atunci drept „cinematografică“; de fapt chiar despre asta era vorba.
Căsătorită cu cel mai reputat critic brazilian de film, Paulo Emilio Gomes, apoi mamă a altui cunoscut cineast brazilian, Goffredo Telles, prozatoarea a pornit să scrie într- o manieră specifică publicîndu-ş i prozele numai după ce soţul şi fiul ei îi citeau manuscrisele şi îi făceau nenumărate sugestii – probabil tot în linie „cinematografică”. Astfel cele mai reuşite romane scrise de ea au avut de la început o construcţie inspirată din arta filmului; cîteva au fost ulterior transpuse pe ecran; majoritatea publiclui brazilian a aflat despre marea scriitoare din São Paulo doar pentru că asistase la ecranizări după romanele ei. Oricum, romanul de debut, ca şi cel intitulat Domniş oarele (datînd din 1973 şi transformat la rîndul lui în film), rămîn probabil şi cele mai reuşite ieşite de sub pana Lygiei. După febrilitatea adolescenţei şi a tinereţii, prozatoarea a început să perceapă cu totul altfel actul scrierii: între romanele publicate după Sita de piatră au trecut de fiecare dată cel puţin zece ani - dovadă că ritmul decenal pare a fi cel mai potrivit pentru romancierul conştiincios.
La cei 88 de ani, aflată aparent în plină formă, Lygia arată mai degrabă tristă. Dispariţia, în urmă cu trei ani, a fiului ei, Goffredo Telles, a lăsat-o dezorientată, îi lipsesc acum nu doar cea mai iubită fiinţă, ci şi consilierul în materie literară, omul care citea tot ceea ce mama scria şi în gustul căruia mama avea încredere oarbă. Scriitoarea a rămas cu adevărat singură pe lume. Dezavantajele vîrstei de 88 de ani covîrşesc avantajele.
În ultimul an, Lygia Fagundes Telles s-a dedicat unui înduioşător exerciţiu de rememorare: a scris cartea Paşaport pentru China, ce va apărea foarte curînd. Ea conţine însemnările făcute în urmă cu o jumătate de secol, atunci cînd romanciera vizitase pentru prima oară China lui Mao, însemnări publicate în îndepărtatul an 1960, în febra momentului.
De ce republică acum Lygia acele note, astăzi complet uitate? Pentru importanţa lor ca document istoric, fără îndoială, dar mai ales pentru că, puţin timp înainte de a se stinge, fiul ei Goffredo le citise şi, găsindu-le extrem de interesante pentru acel moment, îi sugerase republicarea lor într-un volum separat. Ar fi deci singurul mod de a-l ţine încă puţin aproape de ea pe fiul mort înainte de vreme şi de a avea impresia că sfatul lui continuă să îi îndrume scrisul.
Un final destul de trist, să recunoaştem...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara