Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
De vorbă cu un Cocoloş de Şerban Foarţă


Reporterul: Ne-am botezat gazeta proprie cu numele domniei voastre: sunteţi eroul nostru eponim! Mâine apare „Cocoloşul" (sub formă, bineînţeles, de cocoloş, de ghemotoc, - contrar oricărui ziar din lume!) şi ne-ar surâde să avem o conversaţie preliminară, dacă sunteţi de acord...

Cocoloşul: Vă mulţumesc pentru onoarea ce mi-o faceţi. Nu-s, însă, într-atât de onorat pe cât aţi crede dvs.

R: Cum aşa?!

C: Ei bine, domnule, a fi un cocoloş nu e un lucru de nimic. În primul rând, eu sunt o sferă; sau, cel puţin, un sferoid, - ceva ce tinde asimptotic la demnitatea corpului perfect, care e sfera. Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, proba practică vă e, oricând, la îndemână: domnule, daţi-mă de-a dura!

R: Mi s-ar părea un gest incompatibil cu demnitatea dvs. Un singur lucru mă intrigă, totuşi: susţineţi că aţi fi cumva figura (sau, mai degrabă, corpul însuşi) de pe lespedea tombală a învăţatului siracuzan?

C: Nu, domnule, pentru că nu sunt singur; mai e acolo şi cilindrul. Apropo, iertaţi-mi întrebarea: aţi confecţionat vreodată, manu propria, cilindre din hârtie?

R: Suluri, adică? Bineînţeles.

C: Dar conuri?

R: A, cornete! Fireşte, - ba chiar îl uimeam pe un amic al meu, mai june şi foarte neîndemânatic, cu tehnica sau, dacă vreţi, dexteritatea cu care le confecţionam. Goleam, într-însele, scrumiera plină, căci coşul de gunoi era departe.

C: De unde procuraţi hârtia?

R: De pe chiar masa mea de scris. Conificam, desigur, ciorne.

C: Şi în ce scop cilindrizaţi?

R: Hârtiile făcute sul, pe lângă că evocă volumenul străvechi, sunt mai lesne de purtat în mână; sau, duse în sacoşă, nu se mototolesc.

C: Vedeţi?... Numai temeiul meu (al nostru) nu-i, domnule, de ordin practic. Când scrieţi foi, pe sfert, pe jumătate sau pe de-a-ntregul, şi le faceţi cocoloş, tindeţi şi dvs. la perfecţiunea sferei.

R: Dar sfera la ce tinde?

C: Nu tinde la nimic. Sfera nu speră, - cum aspiră spira. La ce să speri, când te iveşti pe lume, ca noi, de-a binelea bătrân. Suntem ridaţi din fragedă pruncie, precum copiii suferinzi de ceea ce, în termeni medicali, se cheamă senescenţă precoce. Asta e.

R: Vreţi, domnul meu, - scuzaţi-mi indiscreţia! - să spuneţi că nici dragostea, amorul...

C: Dragostea, domnule, nu e vocaţia noastră. Ca să aflaţi din ce motiv, citiţi discursul lui Aristofan dintr-un faimos dialog...

R: „Banchetul"?

C: Bravo ziaristului care, ca dvs., e şi citit, nu numai scriitor! Ei bine, - sferici, suntem androgini. Nu asexuaţi cum, pasămite, credeţi, ci bisexuaţi ca, dacă vreţi, Yin-Yang-ul: pământ şi soare, umbră şi lumină; nu ştiu şi dacă „selenari", cum ne vedea Aristofan, dar, certamente, nişte entităţi, suficiente loruşi, căci perfecte. R: Cam ca gasteropozii lui Ion Barbu? C: Cam ca... Dar, despre asta, în alt număr. Căci sper că primul nu va fi şi cel din urmă. Succes şi la mulţi ani! R (estudiantinizând): Să fie!

II

Reporterul (reluând dialogul de unde l-a lăsat): Convorbirea noastră anterioară se încheia cu scurta referinţă a dvs. la discursul, celebru, aristofanesc.

Cocoloşul: Într-adevăr, stimate domn: îmi exprimasem, într-o doară, incertitudinea cum că am fi, potrivit marelui comediograf, nişte (citez dintr-însul) „selenari". Spuneam, apoi, că, bisexuaţi (ce va să zică androgini sau, dacă vreţi, hermafrodiţi), ne suntem, prin aceasta, suficienţi nouă înşine... La care, m-aţi întrerupt cu întrebarea dacă în felul, oarecum, al gasteropodelor barbiene. Răspun-su-mi a fost unul evaziv, ca şi, de altfel, întrebarea dvs.

R La care, pasămite, nici acum nu vreţi să ne răspundeţi clar.

C: Dar, domnule, aduc eu, oare, a melc, - a „melc, melc codobelc"?! Trec cu vederea insinuarea dvs., tot astfel cum nu fac (nu facem) caz de aserţiunea lui Aristofan, cum că am fi un soi de octopozi.

R: Cam ca octopusul, bunăoară?

C: Ei, da, - cam ca acela din mintea lui Aristofan, năpădită de cefalopode ca a oricărui om al mării, cum sunt/erau, prin definiţie, grecii...

R (infantilizând): Aşadar şi prin urmare, grecii fac comerţ pe mare!

C: Vedeţi, o ştiu până şi ăi mai mici. - Dar, revenind la ale noastre, cum am fi, oare, octopodici? Căci, vede-se cu ochiul liber, n-avem membre, ci numai cap (cu, uneori, papion sub el, - cum eu, acum, ca să fiu tras în poză!). În rest, ne deplasăm, ca în Banchetul, prin „tumbe", prin „rostogolire".

R: Dar, pentru că vorbeaţi, de trasu-n poză, - de ce veţi fi pozat atât de rar, de-a lungul vremii, marilor maeştri; sau pictorilor, cel puţin, de naturi moarte?

C: „Naturi statice" ar fi un termen mai, pare-mi-se mie, convenabil... Dar să vă răspund la întrebare:pentru că-i mult prea greu să fim pictaţi. Suntem la fel de greu portreturabili ca, bunăoară, o batistă, o rufă mult prea şifonate. R: ?!

C: Un bun răspuns la întrebarea dvs., se află, domnule, într-un eseu de Valéry asupra lui Edgar Degas, - care, expert în „soluri" şi „inform", va fi fost, cred, şi în problema noastră... Dacă nu cunoaşteţi, precât bănui, eseul, şi anume Degas Dance et Dessin (Paris, 1937), vă citez, eu, un fragment dintr-însul: „Informul, ca subiect de meditaţie. Sunt lucruri, pete, mase, contururi sau volume care există numai ca atare: le putem, doar, percepe, nu le putem cunoaşte. Ireductibile la un principiu unic, întregul lor nu este deductibil din părţi. Nu pot fi reconstituite prin intermediul unui calcul raţional. Putem să le modificăm în voie. Singura lor caracteristică e faptul de-a ocupa un loc în spaţiu. Spunând că lucrurile acestea sunt informe nu e totuna cu a spune că n-au forme, dar că formelor ce le sunt proprii nu le corespunde, -n noi, nimic care să-ngăduie substituirea lor printr-un act de trasare sau de recunoaştere distinctă. Într-adevăr, ele nu lasă amintire, alta decât a purei posibilităţi. După cum un şir aleatoriu de note nu se cheamă melodie... "

R: Scuzaţi-mă că vă întrerup...

C: Nu pe mine, pe Paul Valéry...

R: ... cu o întrebare puţin naivă, poate. Anume, dacă sunt de-acord cu dvs. că: „un şir aleatoriu de note nu se cheamă melodie", - muzică, totuşi, poate să se cheme?

C: Răspunsu-mi, domnule, comportă două părţi: mai
întâi, nu cu mine, ci cu Valéry sunteţi (sau trebuie să fiţi) de-acord; al doilea, chestiunea este mult prea dificilă ca să nu necesite un alt dialog.

III

Reporterul: Ultima întrebare a mea suna într-astfel: dacă „un şir aleatoriu de note nu se cheamă melodie", - muzică, totuşi, poate să se cheme?

C: Ca să răspundem în totală cunoştinţă de cauză la întrebarea respectivă, trebuie ca, mai întâi, să continuăm citatul din Valéry, pe care-l începusem: „După cum un şir aleatoriu de note nu se cheamă melodie, tot astfel

0 băltoacă, un bolovan, un nor, un petic de litoral ş. cl. nu sunt forme reductibile, fireşte. [...] Să presupunem că am vrea să desenăm un lucru ca acesta, dar unul căruia-i poţi recunoaşte, cât de cât, o oarecare coerenţă între părţi. Arunc pe masă o batistă făcută cocoloş. Obiectul ăsta nu aduce a nimic: o simplă debandadă de pliuri, pentru ochi. Pot să-i deranjez unul din colţuri, fără să i le mişc pe celălalte. Desenului meu se pretinde, totuşi, să vădească un material de un anume sort, de o grosime sau fineţe oarecare, şi dintr-o singură bucată. Să fac inteligibilă, adică, structura unui lucru ce n-are una strict determinată şi fără vreun clişeu sau amintire după care să te orientezi, ca atunci când reproduci figura unui arbore, a unui animal sau om, a tot ce se desface, deci, în fragmente bine cunoscute. Iată asupra ce se cade să-şi exercite pictorul inteligenţa şi unde ochiul cată să găsească, de-a lungul a ce vede, itinerariul, pe hârtie, al peniţei, tot astfel cum acumulează orbul elementele de contact ale cutărei forme, pipăind-o, ca să dobândească, punct cu punct, cunoaşterea şi senzaţia omogenităţii unui corp. "Închei, în fine, lungul citat din Valéry.

R: Citatul este lung, într-adevăr; lung, dar şi, pe deasupra, instructiv în ceea ce priveşte dificultatea unui pictor, a picturii, faţă cu „solul şi informul", cum se cheamă, parcă, paragraful reprodus de dvs.

C: Nu bănuiam că aţi citit eseul.

R: Ba da, în tălmăcirea unui prieten, Şerban Foarţă, - tălmăcire apărută acum vreo patruzeci de ani, la Editura Meridiane... În sfârşit, nu despre asta-i vorba, ci despre faptul că, întrerupându-vă citatul, vă pusesem următoarea întrebare: Dacă „un şir aleatoriu de note nu se cheamă melodie", - muzică, totuşi, poate să se cheme?

C: Dar, primo, ce e aia melodie? Într-un Dicţionar de muzică, sumar şi, pe alocuri, defectuos (apărut în 1979), definiţia melodiei e aceasta: „... succesiune monofonică expresivă de sunete, cu un anumit sens, bine închegată din punct de vedere al construcţiei. "După cum vedeţi şi dvs., definiţia e cu totul vagă. Mai puţin „succesiune monofonică [...] de sunete", restul e de-a binelea confuz. Ce înseamnă, oare, „expresivă", ca atribut al amintitei „succesiuni"? Şi ce înseamnă „un anumit sens"? Dar „bine închegată", domnul meu? Or, neînţelegând, cum se cuvine, ce-i aia melodie, nu pot să vă răspund la întrebare. (Chestiunea asta,-n orice caz, să o lăsăm pe mai târziu.)

R: Cum aşa, domnule, oricine percepe melodia, dincolo de definiţia ei.

C: Da, dar eu (noi) nu sunt(em) oricine.

R: Să trag, de-aici, concluzia că Aristofan avea dreptate, afirmând că o „trufie fără margini" v-ar fi dintotdeauna proprie?

C: Ei bine, da; dar nu la asta mă refeream, spunân-du-vă că eu (noi) nu sunt(em) oricine.

IV

R: Reiau discuţia de acolo unde făceaţi ritoasa afirmaţie cum că „eu (noi) nu sunt(em) oricine."

C: Nu sunt(em) ca oricine,-n ocurenţă, nu va să zică alta decât că sunt(em) altfel. Dacă melodia, lato sensu, e o succesiune de sunete, cum ştim, succesiunea asta ne este interzisă. Noi, domnule, nu avem epic, şi, eo ipso, nici istorie, adică nu percepem succesiunea; inclusiv pe-aceea a unor evenimente sonore, „muzicale". Ghilimetele nu vă privesc pe dvs., ci pe noi, - pe care puteţi să ne-ntrebaţi, dacă „suprasexuali", suntem şi „supramuzicali", ca să-l citez, la rându-mi, pe Ion Barbu.)

R: Sau, mai curând, amuzicali...

C: Calificative ca acestea mă lasă, totdeauna, rece. Fireşte că sunt(em) amuzicali, ba chiar, probabil, suferinzi de amuzie, de vreme ce muzica devine în timp, - în timpul cel cu care curge. Or, nouă, curgerea ne este interzisă. Noi suntem cocoloaşe de timp aglomerat (ca, eventual, eternitatea); iarpentru a avea şi noi istorie, adică temporalitate, ar trebui să fim, cu grijă, depliaţi, - act ce implică o durată nu prea scurtă. Dacă să faci un cocoloş e un proces cvasiinstantaneu, să-l descocoloşeşti implică multă răbdare, chiar migală.

R: Arta plastică v-ar fi, în cazul ăsta, mai puţin incongruă, să zicem, decât aceea muzicală?

C: Plastica, plasticitatea ca atare (ce nu e, obligatoriu, artă). Cu m uzica sun t(sm) incompatibil(i) din m o ti vele expuse adineaori. Valabilă ar fi şi reciproca: nici muzica nu-i compatibilă cu noi. Cum ar fi, oare, evocabil, în/prin muzică, un cocoloş? În cea clasică, în orice caz... Încercaţi să-l faceţi pe un surd, ce n-a văzut, în viaţa lui, un cocoloş...

R: Nu vi se pare cam absurd un caz ca ăsta?

C: Fireşte, dar vorbeam strict ipotetic... Reiau, deci, fraza de la capăt: Încercaţi să-l faceţi pe un surd, ce n-a văzut în viaţa lui, un cocoloş, să şi-l reprezinte, cât de cât Pe când e foarte simplu să i-l puneţi, unui orb, în mână, ca să intuiască ce este cocoloşul. - Cu care, mă întorc la Valéry, care ne recomandă drept model (în sens plastic, dacă nu şi altfel) celui ce ţine,-n mână, o ustensilă de pictură sau desen: „Iată asupra ce se cade să-şi exercite pictorul inteligenţa şi unde ochiul cată să găsească, de-a lungul a ce vede, itinerariul, pe hârtie, al peniţei, tot astfel cum acumulează orbul elementele de contact ale cutărei forme, pipăind-o, ca să dobândească, punct cu punct, cunoaşterea şi senzaţia omogenităţii unui corp. "

R: Îngăduiţi-mi o succintă intervenţie: sunt de acord cu Valéry (şi, implicit, cu dvs.) că un orb poate intui, prin tact, ce sunt băltoaca, bolovanul, cocoloşul... Poetul Junei Parce, însă, le-adaugă „informităţilor" şi norul. Nu credeţi, totuşi, că un orb, ce nu-l cunoaşte nici vizual şi nici tactil, l-ar putea „vedea" muzicalmente? Gân-diţi-vă la Les Nuages de Debussy, a cărui muzică evocă lenta derivă nubivagă, perpetua metamorfoză, evanescenţa unui abur intangibil.

C: V-am spus că... la musique n'est pas mon fort! Oricum, amicul nostru comun, Aristofan, i-a invocat, la rându-i, şi, mai cu seamă, prinţulHamlet, ce, obligân-du-lpe Polonius să-i semuie, alternativ, cu o nevăstuică, un chit şi o cămilă, stimulându-i, astfel, nu doar oportunismul, ci şi instinctul, dacă vreţi, de identificare dirijată, practică, de fapt, metoda lui Da Vinci, ca şi pe aceea, „paranoïa-critique", a lui Dali. Orbul, ca, sui-generis, paranoid, ar intui, prin ele, norul. Certamente!

V

R: Domnule, tonul apodictic ce vă este,-n conversaţie, propriu, mă face să revin la întrebarea: sunteţi, vorba amicului Aristofan, de o „trufie fără margini"?

C: Aristofan are dreptate, domnul meu: căci, secţionaţi, noi suntem ca un creier, plin, ca nuca, de circumvoluţii. Un creier pur, autonom, „în sine", liber de orice carceră craniană. Epentru ce nu apărem, pe scenă, în mâna unui craniolog ca prinţul Hamlet, - despre care va mai fi fost vorba... Ceea ce nu înseamnă, însă, că ghemotocul de hârtie nu trebuie să stea, mereu, sub ochii dvs. treji (cum, sub aceia ai călugărilor, craniul), pentru a contempla mai lesne astfel, prin el, neantul scriptologic...

R: De ce, atunci, atât de importanţi cum sunteţi sau vă credeţi, cu toţii, dvs., ajungeţi, vai, la coşul de hârtii?! Pentru (ca să fac o glumă proastă) că frumosul nume, cocoloşul, rimează, vrând-nevrând, cu coşul?

C: Gluma asta am mai auzit-o. Pe lângă că e proastă, e şi inconcludentă, adică, totuşi, falsă; nu ca rimă, însă ca idee. Căci, dacă ajungem la coşul de hârtii, e pentru-a fi,-ntru totul, emblema dvs. - Vă naşteţi ca o coală albă. Codul genetic sau ereditatea vă sunt (pre)scrise, bineînţeles; dar nu pe faţa foii înseşi, ci, mai discret, în străvezimea ei, în filigrană. Iată de ce sunteţi lizibili, ca ouăle, a contre jour (ouă cărora noi înşine, cândva, pe când nu existau cofraje, le vom fi servit drept ambalaj). Nu toţi aveţi, însă, bănuţ (fie şi dacă mulţi aveţi bănuţi!); atâţia dintre voi sunt ouă stepe. În paranteză fie spus: însăşi tagma gazetarilor e una, mai mult sau mai puţin, sterilă, - dvs., domnul meu, fiind, pasămite, o excepţie, o agreabilă surpriză. Donc, je vous en fais mon compliment!

R: Nu pot să fiu decât mai mult ca încântat.

C: Ca să-mi continui, însă, gândul, adaug că, indiferent de faptul că aveţi sau nu bănuţ sub coajă, înscrisurile ulterioare, pe albul colii (sau al cojii), vă aparţin în mare parte. Sunteţi, cu toţii, nişte texte care se scriu pe ele înseşi, altfel decât în cazul unor ouă încondeiate fără voia lor, - fie şi dacă nu resping cu totul nici o eventualitate ca aceasta. „Sub vremi" sau slobozi de acestea, sunteţi răspunzători, se pare, de ce (şi în ce fel) veţi scrie: dacă o faceţi cu cerneala (simpatică) a propriei lacrimi sau cu sudoarea vrednică a frunţii; cu sângele, cu-al dvs., în sens benefic, sau în josul unor hârţoage diavoleşti, când nu cu-al semenilor dvs. (evidenţiabil, azi, prin luminol); sau cu „perfectul sânge" ce este, după Dante, lichidul seminal; sau cu licori ca vinul, ginul şi alte capitoase băuturi; sau cu materia, brună îndeobşte, cu care daţi autografe, zilnic, neantului, pe Klopapier... Când foaia s-a umplut de tot, palinodia este inutilă: căci oricât râcâiţi sau ştergeţi, transpar înscrisurile anterioare, la modul palimpsestic, domnul meu. Iar cum această foaie scrisă nu e, de obicei, decât o ciornă (în sensul unui text ratat), istoria dvs. ia sfârşit prin logica mototolire şi aruncarea ei la coş.

R: Vă mulţumesc pentru bunăvoinţă!

C: Şi eu. Ba chiar v-aş strânge-n braţe; mă tem, însă, că v-aş cocoloşi!