Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Deconstructivismul - un nod de legătură de Andreea Deciu


Pe la începutul anilor 80 se lansa în Statele Unite voga unei noi direcţii în teoria şi critica literară, cunoscută sub numele de "deconstructivism". Indisociabil legat de numele unor Paul de Man, Jacques Derrida, J. Hillis Miller sau Barbara Johnstone, deconstructivismul nu poate fi declarat mort, la două decenii după apariţia sa. Dar pe lîngă faptul (oarecum inevitabil) că nu mai are vitalitatea începutului, e limpede că nici nu a reuşit să îndeplinească profeţia lui Paul de Man, şi anume să cartografieze întreaga istorie literară cu instrumentele şi metodele sale noi, să conceapă, cu alte cuvinte, o nouă hartă a tradiţiei literare. Deconstructivismul a pierdut în mod cert din vigoare şi prin forţa unei conjuncturi politice - scandalurile iscate în jurul lui Paul de Man după dezvăluirile legate de activitatea lui din timpul războiului. Oricît de înverşunat l-ar fi apărat discipolii şi prietenii, numele lui Paul de Man a rămas - cel puţin pentru unii - compromis. E păcat să judecăm calibrul intelectual al unei metode după calibrul moral al celor care o propun. Pentru reprezentanţii Noii critici (din anii '40 şi '50), acesta era un truism, cum e şi pentru deconstructiviştii înşişi. Dar pentru anumite facţiuni literare, animate de alte principii şi propulsate de alte ambiţii, distincţia nu mai e chiar atît de clară.
Însă indiferent de apetenţa pe care o avem pentru noţiunea de metodă sau de şcoală critică în studierea şi înţelegerea literaturii, indiferent cît de impresionaţi am fi de performanţele deconstructivismului - la urma urmelor prea strict condiţionate de farmecul unor idiosincrazii, de inimitabilul unui Derrida sau chiar Paul de Man însuşi - direcţia propusă cu ani în urmă de aceşti critici americani şi europeni prezintă cîteva particularităţi interesante pentru o mai generală înţelegere a felului în care poate fi abordată literatura. Mi-a prilejuit această modestă constatare lectura unui volum de eseuri ale lui J. Hillis Miller, intitulat Theory Now and Then (Teoria atunci şi acum). E o carte heteroclită, compusă din texte cu diverse grade de specializare - unele manifeste teoretice în sensul cel mai clar şi mai dificil totodată, altele mai curînd specimene de jurnalistică sau chiar eseuri cu o notă personală. Însă, în întreg volumul, Hillis Miller revine, uneori subtil, alteori destul de brutal propagandistic, la tema care în mod evident îl preocupă constant: deconstructivismul. Volumul a fost publicat la începutul anilor '90, deşi unele dintre eseuri sînt mai vechi. E interesant cum Hillis Miller intuia încă de acum zece sau douăzeci de ani care vor fi principalele transformări din domeniul predării literaturii în Statele Unite, cum vor afecta ele cercetarea în critica sau teoria literară, şi care va fi poziţia deconstructivismului în noul peisaj literar. Mă opresc doar la cîteva dintre ele.
Ca să înţelegem aceste transformări şi rolul jucat de deconstructivism în producerea lor, Hillis Miller ne îndeamnă să începem cu începutul: la jumătatea secolului al XX- lea, studentului (de cele mai multe ori bărbat) care se pregătea să devină critic literar, istoric literar sau pur şi simplu profesor de literatură i se oferea o educaţie umanistă în spiritul lui Matthew Arnold. Adică o educaţie întemeiată pe valorile clasicismului, nutrită la "marile opere" ale omenirii, Platon, Shakespeare, Robert Browning şi James Joyce. Literatura universală era necesarmente o literatură tradusă, chiar dacă unele universităţi încurajau studiul limbilor străine, mai cu seamă latina sau greaca. Lansarea Noii Critici a modificat esenţial această panoramă intelectuală, nu pentru că ar fi modificat canonul existent, ci pentru că venea propunînd un mod de lectură a textelor literare care nu mai depindea de erudiţie în mod nemijlocit, ci crea el însuşi cititorului capacitatea de a descoperi literaturitatea unui text. Introducerea literaturii comparate (şi cu ea a cerinţelor de cunoaştere a unor limbi străine) în curriculum-ul universitar a adus o nouă modificare, de astă dată ca lărgire a canonului prin descoperirea unor scriitori inevitabil rămaşi în afară dacă nu fuseseră traduşi. Acum, sărind peste cîteva decenii pînă ajungem la momentul actual, situaţia pare atît de diferită încît mai greu înţelegem cum s-a ajuns la ea. Explozia de curente critice şi teoretice aşa-numite postmoderniste sau anti-fondaţionaliste (feminism, marxism, postcolonialism, studii culturale etc.) a scos din discuţie cîteva principii şi concepte care cîndva fuseseră importante, ca de exemplu cel de literaturitate, sau de canon. Erudiţia a devenit mai curînd suspectă, iar lectura intrinsecă a textului literar (aşa cum o propunea Noua Critică) a fost adeseori înlocuită cu lecturile extrinseci. Deseori, literatura însăşi a fost înlocuită (sau transformată în pretext) cu diverse alte cîmpuri de manifestare a spiritului uman: sociologia, filozofia, istoria, antropologia etc. Cei mai conservatori dintre criticii şi teoreticienii literari protestează şi astăzi - evident zadarnic - la colonizarea profesiunii lor de către alte domenii.
Ce rol a jucat deconstructivismul în toate acestea? Dacă e să-i dăm crezare lui Hillis Miller, unul central. Pentru deconstructivist, literatura înseamnă înainte de orice limbaj, ce însemnase de fapt şi pentru Noua Critică ori structuraliştii europeni. Pornind de la remarca lui Paul de Man - cuvintele au o energeia uriaşă care le permite să făptuiască aşa-numita "materialitate a istoriei" - deconstructivismul nu caută să descopere literaturitatea unui text, ci literaturitatea limbajului, prin literaturitate înţelegîndu-se structură, dar şi capacitate performatoare, vitalitate, trecere aproape insesizabilă a cuvintelor în fapte. În vreme ce pentru o critică sociologizantă sau ideologică, literatura reflectă fenomene exterioare de fapt ei, pentru deconstructivism ea le modelează. Altfel spus: Hillis Miller nu contestă relevanţa literaturii în chestiuni mai generale precum istorie, societate, sau identitate, numai că premisa lui şi a metodei pe care o reprezintă este că asemenea chestiuni pot fi mai bine înţelese odată ce mecanismul limbajului (în care sînt inevitabil concepute) e mai bine înţeles. În acest scop menirea literaturii devine de o importanţă uriaşă. Însă observaţi subtilitatea cu care deconstructivismul deschide studiul literaturii, cu mult înaintea multor alte curente postmoderniste, fără a-i uzurpa integritatea sau autonomia, ci dimpotrivă, glorificînd-o, promovînd-o la rang de model şi disciplină tutelară. Metoda ca atare, felul în care deconstructivismul propune studierea limbajului în texte literare şi apoi prin extensie în alte discipline, este preluată masiv din retorica clasică. Paul de Man a fost eminamente un retorician. Paradoxul fascinant ale deconstructivismului este că apelează la arsenalul consacrat al criticii intrinseci (căci retorica e fundamental o metodă intrinsecă, deşi îşi recunoaşte dimensiunile kairotice, priza la moment) pentru a promova idealurile unei critici extrinseci, subtil amendate. Tocmai de aceea, în mare măsură deconstructivismul este, oricît de mult şi-ar fi pierdut din popularitate, puntea care leagă principalele momente din istoria criticii şi teoriei literare a secolului XX. J. Hillis Miller - Theory Now and Then, Duke University Press, Durham 1991, 405 pag.